Taxability of technological production losses: denial of VAT deduction for losses exceeding statutory consumption norms

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.09.2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti:

a. Anularea Deciziei nr. 370 din 28.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanta şi a deciziei nr. 377 din 30.03.2017 reprezentând răspunsul ANAF la contestaţiile depuse de A. in legătură cu decizia de stabilire TVA suplimentara si cea de obligaţii de plata de accesorii, cu consecinţa anularii:

- Deciziei de impunere x din 19.08.2016 înregistrata sub nr. x din 23.08.2016

- Raportului de inspecţie fiscală xdin 19.08.2016 înregistrat sub nr. x din 23.08.2016, documente încheiate de către inspectori din cadrul Autorităţii Naţionale de Administrare Fiscala, Administraţia Finanţelor Publice, Activitatea de inspecţie fiscală - Serviciul de Inspecţie Fiscală Persoane Juridice, cu privire la decontul negativ de TVA cu opţiune de rambursare, cu control ulterior înregistrat la Administraţia Finanţelor Publice pentru perioada 01.06.2013 - 31.05.2016, documente în baza cărora s-a stabilit baza suplimentară privind TVA în valoare de 7.397.890 RON şi obligaţii suplimentare de plata privind TVA în sumă de 1.884.451 RON - Deciziei nr. 5735 din 28.10.2016, referitoare la obligaţiile de plată accesorii

b. Restituirea sumei în cuantum de 1.884.451 RON, reprezentând TVA suplimentar achitat de reclamantă în baza deciziilor atacate, precum şi a obligaţiilor de plată accesorii aferentă acesteia, în cuantum de 637.594 RON.

c. Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente soluţionării prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1564 pronunţată în data de 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii Ploieşti; a dispus anularea parţială a deciziei nr. 370/28.03.2017 emisă de DGRFP Ploieşti, a deciziei de impunere nr. x/19.08.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploieşti, si a raportului de inspecţie fiscala nr. x/19.08.2016, cu privire la suma de 1.857.588 RON, reprezentând TVA suplimentar de plată, precum şi anularea parţială a Deciziei nr. 377/30.03.2017 DGRFP Ploieşti şi a deciziei nr. 5735/28.10.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploieşti, cu privire la accesoriile aferente sumei de 1.857.588 RON; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate; a obligat pârâtele către reclamantă la plata sumei de 1050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,reprezentând taxa judiciară de timbru si onorariu expert.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1564 pronunţată la 23 aprilie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinică.

În susţinerea recursului instituţia pârâtă a arătat următoarele:

- din studierea sentinţei recurate se poate observa ca instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, motivarea acesteia sprijinindu-se exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuată în cauză.

Instanţa de fond s-a limitat succint în vederea admiterii în parte a cererii, la invocarea exclusivă a unei singure probe, respectiv expertiza contabila. Ori, expertiza reprezintă un mijloc de proba important care de regulă exercită o influenţîă însemnata asupra activităţii judiciare fara insa a constitui un mijloc de proba privilegiat, fără a avea o forţa probanta absoluta, fara a limita libertatea de apreciere a judecătorului.

Învederează că, a depus la dosar atât întâmpinare, cât şi obiecţiuni la expertiză, care însă nu au fost luate in considerare de către instanţa de fond şi nu au fost combătute aşa cum prevede -procedura civila.

- opinează au fost ignorate aspecte esenţiale care dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanţa de fond, ar fi condus la o altă soluţie;

- taxa pe valoarea adăugata calculată suplimentar s-a datorat faptului ca intimata reclamanta nu a cuantificat cantitatea de materii prime si materiale folosite in procesul de producţie pierdute pentru a o compara cu limita stabilita potrivit legii ori, in lipsa acesteia cu limitele stabilite prin norma proprie de consum si de a determina astfel pierderile efective aferente; procesului de producţie, pentru a stabili daca aceasta se incadreaza in limitele la care se refera Normele metodologice, astfel încât valoarea TVA aferenta pierderilor tehnologice se ajustează in conformitate cu prevederile art. 148 alin. (2) lit. c), art. 145 alin. (1) şi (2) coroborat cu dispoziţiile pct. 53 alin. (12) din Normele metodologice.

- învederează faptul ca pierderile tehnologice peste limitele legale aprobate de autorităţile competente, din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată sunt considerate livrări de bunuri mobile cu plată sau asimilate livrărilor de bunuri, dacă nu se încadrează în excepţiile prevăzute de lege, respectiv dacă reprezintă bunuri distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a unor cauze de forţă majoră, bunuri de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate sau perisabilităţi in limitele legale.

Raportul de expertiză tehnică judiciară tratează strict din punct de vedere tehnologic pierderile din procesul de producţie (aplicabile în industria tipăririi de ambalaje specifice domeniului alimentar, care este domeniul de activitate al reclamantei).

- Instanţa de fond nu a avut in vedere faptul ca echipa de inspecţie fiscală nu a avut competenţa (şi nici cunoştinţele necesare) analizei acestor pierderi tehnologice din punct de vedere tehnic, obiectivul controlului fiind încadrarea acestor pierderi în limitele admise de legislaţia fiscala.

Tratamentul fiscal al cheltuielilor cu pierderile tehnologice este prevăzut expres prin lege, respectiv la art. 21, alin. (1) din Codul fiscal în vigoare pentru în perioada verificată), coroborat cu pct. 23, lit. e) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, date în explicitarea prevederilor art. 21 alin. (1).

Potrivit prevederilor legale în vigoare pierderile tehnologice rezultate ca urmare a unui consum efectiv de materii prime mai mare decât norma proprie consum (stabilită prin norme legale sau de către societate) pentru care nu s-au emis facturi clienţilor, nu reprezintă cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, deci sunt cheltuieli nedeductibiie la calculul profitului.

Pierderile tehnologice stabilite potrivit legii sau, după caz, stabilite de persoana impozabilă în norma proprie de consum nu intră sub incidenţa bunurilor constatate lipsă în gestiune, iar deducerea taxei pentru achiziţiile de bunuri utilizate în activităţi economice care dau naştere la pierderi tehnologice se realizează pe baza prevederilor art. 145 alin. (2) din Codul fiscal si anume orice persoană are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Mai mult, chiar intimata reclamanta recunoaşte în mod tacit depăşirea normelor de consum fără însă a defini influenţele fiscale ale acestui fapt, în condiţiile în care nu au fost prezentate echipei de control documente din care să reisă că aceste consumuri de materii prime peste norma de consum proprie au facturate clienţilor.

Concret, societatea putea considera drept deductibile costurile aferente materiilor prime şi materiale folosite în procesul de producţie la momentul achiziţiei acestora, întrucât în acel moment nu puteau fi determinate eventuale pierderi tehnologice ulterioare.

Învederează instanţei de recurs faptul ca aspectul tehnic al costurilor generate ca urmare a depăşirii normelor de consum (proprii) nu poate fi asimilat cu tratamentul fiscal al pierderilor tehnologice rezultate din procesul de producţie.

Susţinerea potrivit căreia "organele de inspecţie fiscală nu au ţinut cont de natura substanţelor volatile prezentate în rapoartele de producţie, precum şi masa reală a produsului finit luată în calcul la determinarea pierderilor de producţie", este nefondata, întrucât nu substituie obligaţia încadrării operaţiunilor economice potrivit prevederilor legale din punct de vedere fiscal, organele de inspecţie fiscală fiind îndreptăţite să aprecieze în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce le revin relevanţa stării de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege in vederea stabilirii corecte a impozitelor, taxelor datorate bugetului de stat.

De reţinut este faptul ca, contestarea obligaţiilor de plată stabilite de organele fiscale nu înlătură dreptul organului fiscal teritorial de a calcula accesorii aferente acestor obligaţii, până la data plăţii lor, inclusiv, atât timp cât instanţele de judecată nu s-au pronunţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă asupra debitelor stabilite. Dobânzile şi penalităţile de întârziere în sumă de 637.594 RON aferente debitelor neachitate la termenele de scadenţă, sunt legal datorate bugetului general consolidat de către societate.

În ceea ce priveşte suma de 1050 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert) acordate de către instanţa de fond, arată că judecătorul fondului nu a ţinut cont de împrejurarea că în speţă nu s-a putut reţine rea credinţă, comportare neglijentă sau exercitare abuzivă a niciunuia dintre pârâţi.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând anularea recursului ca nemotivat şi respingerea căii de atac ca nefondată, cu menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat .

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că reclamanta a suspus controlului instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 370 din 28.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamanta, decizia nr. 377 din 30.03.2017, Decizia de impunere x din 19.08.2016, Raportul de inspecţie fiscală xdin 19.08.2016 şi Decizia nr. 5735 din 28.10.2016, referitoare la obligaţiile de plată accesorii.

Prin Sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea parţială a deciziei nr. 370/28.03.2017 emisă de DGRFP Ploieşti, a deciziei de impunere nr. x/19.08.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploieşti, si a raportului de inspecţie fiscala nr. x/19.08.2016, cu privire la suma de 1.857.588 RON, reprezentând TVA suplimentar de plată, precum şi anularea parţială a Deciziei nr. 377/30.03.2017 DGRFP Ploieşti şi a deciziei nr. 5735/28.10.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploieşti, cu privire la accesoriile aferente sumei de 1.857.588 RON.

Împotriva acestei soluţii, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a declarat recurs apreciind că instanţa de fond nu răspuns criticilor sale aduse prin întâmpinare şi obiecţiuni la raportul de expertiză şi nu a observat că TVA-ul suplimentar de plată calculată suplimentar s-a datorat faptului ca intimata reclamanta nu a cuantificat cantitatea de materii prime si materiale folosite in procesul de producţie pierdute pentru a o compara cu limita stabilita potrivit legii. În drept a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât recurenta-pârâtă, prin cererea de recurs, a formulat critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, nu sunt întemeiate criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în condiţiile în care aceasta nu enunţă în mod concret care dintre critici nu au fost avute în vedere de instanţa fondului.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile formulate de reclamantă.

Răspunzând criticilor formulate de recurenta pârâtă sub acest din urmă aspect, se impune a se constata că expertiza în specialitatea contabilitate-fiscalitate, administrată în primă instanţă, a avut rolul de a oferi instanţei o opinie de specialitate asupra documentaţiei supusă analizei, însă aprecierea probelor s-a realizat de către judecătorul fondului pe baza propriului raţionament, prin coroborarea probei în discuţie cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză (înscrisurile depuse de reclamantă) şi analizarea acestora prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, motiv pentru care, de altfel, acţiunea reclamantei a fost admisă doar în parte.

Înalta Curte constată că, instanţa de fond constatând complexitatea deosebită a cauzei, a decis că se impune efectuarea unei expertize de specialitate tehnică specialitatea chimie şi a dispus numirea expertului prin tragere la sorţi.

În mod evident, opinia expertei de specialitate chimie şi ingineria substanţelor organice nu este obligatorie pentru instanţă, iar în speţă, judecătorul fondului a supus-o propriei evaluări, în raport cu normele juridice incidente situaţiei de fapt stabilite, motiv pentru care, nu se poate reţine că prin înlăturarea unora dintre susţinerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi pârâte prin întâmpinare şi prin validarea parţială, în mod întemeiat, a constatărilor cuprinse în raportul de expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate întocmit în cauză, prima instanţă şi-ar fi întemeiat soluţia, exclusiv, pe concluziile acestei lucrări de specialitate.

Instanţa de control judiciar apreciază că motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României.

Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigenţa procesului echitabil este îndeplinită şi în cazul unei motivări a soluţiei pe scurt, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi.

Prin urmare, chiar şi o motivare sumară a unei hotărâri judecătoreşti nu echivalează cu o nemotivare, sancţionabilă conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, şi pe cale de consecinţă, îndeplineşte cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul arătat, faptul că, în speţă, recurenta-pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la concluzia că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente în speţă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs care pot fi circumscrise motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. (8) C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte, faptul că, deşi se afirmă încălcarea şi aplicarea greşită a legii, sunt reluate în mare parte apărările formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, iar pe de altă parte, faptul că prin motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate, susţinerile care vizează netemeinicia hotărârii atacate neconstituind motiv de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta desfăşoară activităţi de tipărire, fiind specializată în fabricarea de ambalaje utilizând tipărirea prin rotogravură. Ca urmare a inspecţiei fiscale parţiale efectuate în perioada 1 iunie 2013 - 31 mai 2016 de către Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Ploieşti, au fost emise Raportul de inspecţie fiscală nr. x/19.08.2016 şi Decizia de impunere nr. x-99/19.08.2016. Reclamanta a formulat contestaţie administrativ fiscală, respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 370/28.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

Organul fiscal a emis şi Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/28.10.2016, prin care a stabilit un debit in cuantum de 637.842 RON reprezenatnd dobanzi si penalitati de întârziere, din care 637.594 RON aferente TVA. Prin Decizia nr. 377/30.03.2017, DGRFP Ploiesti a respins ca neîntemeiata contestatia formulată de către reclamantă, pentru suma de 637.594 RON reprezentând dobanzi si penalităţi de întârziere aferente TVA.

Reclamanta a solicitat, prin cererea soluţionată prin sentinţa recurată, anularea tuturor actelor anterior menţionate, dar astfel cum în mod legal şi corect a reţinut judecătorul fondului că "motivele de fapt si de drept expuse în sustinerea contestatiei au vizat in realitate exclusiv obligaţia suplimentara de plată în cuantum de 1.857.588 RON TVA".

Răspunzând criticilor recurentei prin prisma modului în care instanţa de fond a valorificat concluziile raportului de expertiză efectuată în cauză în raport de dispoziţiile legale ale Codul fiscal aplicabile, Înalta Curte constată că, recurenta-pârâtă apreciază că în mod eronat instanţa de fond a reţinut nelegalitatea actelor contestate sunt nelegale în privinţa sumei de 1.857.588 RON TVA suplimentar de plată.

Recurenta-pârâtă susţine că reclamanta nu a prezentat documente justificative în baza cărora au fost înregistrate pierderile tehnologice din procesul de producţie, din care să rezulte pierderile efectiv realizate şi dacă acestea se încadrează în procentul admis, soluţia pronunţată de instanţă fundamentându-se doar pe concluziile expertizei efectuate în cauză.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a justificat cu propriile argumente motivul pentru care a apreciat că actele contestate sunt nelegale în privinţa debitului în valoare de 1.857.588 RON TVA, stabilit conform deciziei atacate ca TVA suplimentar aferentă cantităţii de materii şi materiale prime pierdute în procesul de producţie, care nu au fost cuantificate de societate pentru a stabili dacă se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Sub acest aspect, instanţa de recurs constată, în acord cu judecătorul fondului că, la dosarul cauzei s-au depus documente justificative din cuprinsul cărora rezultă că reclamanta a pus la dispoziţia organelor fiscale înscrisuri din care reies pierderile efectiv înregistrate în perioada ce a făcut obiectul inspecţiei şi instituţia pârâtă a emis TVA-ul suplimentar de plată în baza acestor acte.

Mai mult, chiar recurenta-pârâtă a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs că "echipa de inspecţie fiscală nu a avut competenţa (şi nici cunoştinţele necesare) analizei acestor pierderi tehnologice din punct de vedere tehnic, obiectivul controlului fiind încadrarea acestor pierderi în limitele admise de legislaţia fiscala.", context în care organul fiscal nu putea stabili o valoare a pierderilor dacă nu avea cunoştinţele necesare analizei acestor pierderi tehnologice.

Înalta Curte constată că, deşi niciunde legislaţia în materie nu stabileşte cerinţe minime privind modul în care trebuie să se întocmească norma proprie de consum pentru pierderile tehnologice, recurenta consideră că norma proprie de consum utilizată de reclamantă nu este probata de determinări cantitative pe baza fişelor tehnologice pe fiecare produs în parte, care să cuprindă denumirea produsului, caracteristicile acestuia, fazele (operaţiile) de prelucrare, utilajele utilizate pentru realizarea operaţiilor respective, consumurile pe o unitate de produs specifice fiecărei faze, pierderile care pot apărea în timpul prelucrării tehnologice, acestea considerând că norma de consum nu este justificată, ca fiind un calcul economic real.

Recurenta însă nu a facut nicio referire la înscrisurile în baza cărora a fost stabilită norma de consum, respectiv, Procedura operaţională flux tehnologic şi stabilirea procentului reprezentând pierderi tehnologice şi fişele privind modul de operare şi de ce acestea, în accepţiunea lor, nu pot fi luate în considerare, cu atât mai mult cu cât, acestea recunosc că evaluarea unor informaţii de natură tehnică nu intră în atribuţiile organelor fiscale.

Pe de altă parte, deşi recurentele susţin că au constatat că aceste costuri sunt aferente atât bunurilor materiale cât şi nemateriale, din raportul de expertiză rezultă clar că experta a avut în vedere norma de consum doar materiile prime şi materialele folosite.

Aşa fiind, prin prisma dispoziţiilor art. 21 alin. (1) Codul fiscal şi pct. 23 alin. (1) lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în mod legal instanţa de fond a constatat că din totalul cheltuielilor înregistrate de reclamantă cu pierderile tehnologice în perioada 2013-2015, în mod nelegal organele de inspecţie fiscală au negat dreptul reclamantei la deducerea cheltuielilor.

Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de fond a concluzionat că TVA stabilit suplimentar de organele de inspecţie fiscală de 1.857.588 RON, nu este datorat de societate şi aceasta deoarece, în raport de dispoziţiile 21 alin. (4) lit. c) Codul fiscal, cheltuielile reprezentând pierderi tehnologice nu sunt lipsă în gestiune pentru a fi considerate cheltuieli nedeductibile.

Trebuie precizat că susţinerea instituţiei recurente în sensul că "intimata reclamanta recunoaşte în mod tacit depăşirea normelor de consum fără însă a defini influenţele fiscale ale acestui fapt" nu poate reprezenta un argument în favoarea celor consemnate în cuprinsul deciziei fiscale, având în vedere că, în cauză chiar organele fiscale au apreciat că fiecare critică trebuie dovedită cu înscrisuri.

O ultimă critică adusă de recurentă sentinţei atacate vizează obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata reprezentând 1050 RON onorariu expertiză şi taxa judiciară de timbru, acestea considerând că, în raport cu dispoziţiile art. 451 şi art. 453 din C. proc. civ., acestea sunt vădit disproporţionate în raport cu faptul că, în cauză nu s-a reţinut rea credinţă, comportare neglijentă sau exercitare abuzivă a niciunuia dintre pârâţi.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că ea este inadmisibilă în raport de Decizia nr. 3/2020 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Această interpretare îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea şi în privinţa onorariului pentru expertiză şi taxa judiciară de timbru, critica vizând motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că motivele invocate de recurentă nu sunt de natură a duce la reformarea sentinţei atacate, ele fiind nefondate.

Faţă de considerentele mai sus expuse, nefiind incident motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice împotriva sentinţei civile nr. 1564 din 23 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – veche, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2022.