Fund's Guarantor Role Upheld as Appeal Wins Reversal of Injury Award

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 14.08.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea, în parte, a Deciziei nr. 20657 din data 22.07.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, comunicată în data de 29.07.2019 ca nelegală şi netemeinică; obligarea intimatului să soluţioneze cererea administrativă a subsemnatei înregistrată sub nr. x/12.04.2017 prin acordarea următoarelor despăgubiri:

I) Suma de 73.567 euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii) reprezentând despăgubiri materiale destinate acoperirii:

a) - necesarului aferent sporirii nevoilor de viaţă determinată de limitările impuse de sechelele vătămărilor suferite;

b) - cheltuielilor avute in unitatile medicale cu ocazia internărilor, a transportului spre şi de la unităţile medicale, cu tratamentului medicamentos si cu îngrijirea după momentul accidentului;

c) - necesarul aferent susţinerii tratamentului de recuperare medicală.

II) Suma de 100.000 euro (echivalent în RON la data plăţii) reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit;

III) Suma de 80.535 euro penalităţi de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi din despăgubirile datorate, conform prevederilor art. 38 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 23/2014 emis de Autoritatea de Supraveghere Financiară, calculate de la data avizării de daună, respectiv 29.06.2016, până la data până la data de 16.02.2017 - data deschiderii procedurii de faliment, adică pentru 232 zile, conform art. 80 din Legea nr. 85/2014.

IV) Obligarea intimatului F.G.A. la plata cheltuielilor de judecată şi reprezentare ocazionate de acest demers.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 218/2020 pronunţată în data de 27 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia nr. 20657/22.07.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a obligat pârâtul la plata următoarelor sume: 103088 RON recuperare medicală şi 13904 RON diferenţă despăgubire daune morale; a respins cererea reclamantului cu privire la restul sumelor solicitate ca neîntemeiată; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru; a luat act de solicitarea reclamantei de a-şi recupera cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civilă nr. 218/2020 pronunţată la 27 martie 2020 la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Reclamanta A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că greşeala de legalitate săvârşită de instanţă de fond priveşte tocmai criteriul de cuantificare al prejudiciului moral, criteriu ce trebuia să aibă în vedere durerea, intensitatea si durata suferinţelor psihice ale părţii prejudiciate, consecinţele asupra sănătăţii, vieţii sociale, familiale şi profesionale ale victimei-conform C. civ., respectiv "consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanta valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială"- conform doctrinei şi jurisprudenţei constante a I. C. civ..J.

Ignorând toate aceste criterii, instanţa de fond a evaluat despăgubirile cuvenite victimei în raport cu un aşa numit "studiu" ce priveşte exclusiv regularizarea pe cale amiabilă a pretenţiilor de despăgubire, înscris ce nu este emis de Parlament sau de vreo altă autoritate pentru a se încadra în ordinea juridică de drept, ci este un înscris sub semnătură privată.

Evaluarea făcută de instanţa de fond s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor organice şi constituţionale şi mai grav decât atât, fără nicio legătură cu prejudiciul concret adus reclamantei şi cu schimbările dramatice petrecute în viaţa sa în urma accidentului, acum cinci ani de zile.

Motivarea hotărârii în evaluarea daunelor morale, pe Ghidul întocmit de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (prescurtat F.P.V.S), ce conţine o medie aritmetică, cu ignorarea evidentă a prejudiciului concret adus victimei, arată lipsa evidentă de legalitate a sentinţei pronunţate din perspectiva unei evaluări legale, concrete si individualizate a prejudiciului adus părţii vătămate.

Instanţa de fond prin sentinţa pronunţată a acordat despăgubiri morale fără nicio legătură cu prejudiciul cauzat, principiile de drept şi echitatea, sens în care solicită intanţei de recurs ca, potrivit art. 5 C. proc. civ. să analizeze cererea sa individualizat, conform propriilor convingeri raportat probatoriul administrat ce demonstrează pe deplin efectele vătămătoare, gravitatea prejudiciului cauzat victimei, dificultăţile psihice, emoţionale şi sufleteşti cu care aceasta se confruntă după momentul accidentului. Situaţia de fapt conform căreia sechelele accidentului au fost prelungite în timp la nivel psihic reprezintă de asemenea un element consemnat în cuprinsul Raportului de evaluare întocmit de psiholog specialist B..

Sub aspectul suferinţelor fizice, dar şi psihice, umilinţele permanente aduse acestei femei încă tinere prin starea în care se află, transformarea sa într-o persoană dependentă în anumite activităţi de cei din jurul său, precum şi agresiunea psihică permanentă exercitată asupra sa prin modificarea totală a întregii sale existenţe, imposibilitatea acesteia de a mai avea o viaţă socială, profesională şi familială precum cea dinaintea accidentului, faptul că nici acum nu este recuperată, creează în mod evident victimei accidentului o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm si paşnic al vieţii sufleteşti al acesteia.

Instanţa de fond în mod nelegal a nesocotit dreptul legal al medicilor specializaţi de a emite asemenea rapoarte, contestând diagnosticul stabilit de raportul de. expertiză medicală nr. 925/19.10.2016 emis de medic primar expertiză medicală şi recuperare, dr. C.. Deficitul funcţional de 45%, avansat în cadrul acestui document medical, este incert atât sub aspectul existenţei, în condiţiile în care este infirmat de raportul de expertiză medico-legală şi nu este argumentat decât prin prezentarea anamnezei, cât şi sub aspectul menţinerii acestuia, pentru un interval de timp de încă 36 de ani (până la momentul împlinirii vârstei de 78,2 ani - speranţa de viară pentru femei în România).

Apreciază că în cauză se află în prezenţa unui prejudiciu cert, reprezentat de pierderile cauzate de vătămările grave asupra sănătăţii reclamantei urmare accidentului suferit, ce dovedesc un prejudiciu ce trebuie reparat conform înscrisurilor medicale din dosar.

Sentinţa instanţei este nelegală deoarece în baza aceloraşi clauze contractuale a dispus acordarea despăgubirilor materiale şi morale reprezentând creanţa principală de asigurare, iar în privinţa penalităţilor de întârziere ce sunt reglementate exclusiv de aceleaşi clauze contractuale, le-a refuzat, deşi acestea reprezintă o creanţa accesorie de asigurare.

Referitor la calitatea reclamantei de creditor de asigurare, aceasta este evidentă atâta timp cât conform art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 creditorii de asigurări sunt definiţi ca reprezentând persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precwn şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţă nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Pe fondul cererii de plată a penalităţilor de întârziere acestea trebuie acordate având în vedere că erau datorate de către debitoarea D. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă (societate de asigurare aflată în procedura falimentului), plata debitului fiind în sarcina F.G.A, conform prevederilor art. 21 alin. (1) din cadrul Normei A.S.F nr. 16/2015 prin preluarea şi instrumentarea dosarelor de daună conform prevederilor Normelor R.C.A. puse în aplicare prin Norma A.S.F. nr. 23/2014, aşa după cum este prevăzut de către art. 18, 22, 21 alin. (2) şi celelalte din cadrul Normei ASF.

Prin motivele de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor după prezentarea unui amplu istoric al speţei şi invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a precizat următoarele.

Instanţa de judecata a pronunţat soluţia cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. d) din Norma ASF 23/2014 in privinţa acordării sumei de 103088 RON reprezentând contravaloare servicii de recuperare medicală, deşi nu a produs dovezi în acest sens.

Instanţa de fond a acordat intimatei o importanta suma de bani pentru cheltuieli cu recuperarea medicala în lipsa documentelor justificative prevăzute de lege, soluţia instantei de fond sub acest aspect încalcă prevederile legale invocate, fiind dată deci cu încălcarea legii.

Totodată, este de reţinut şi caracterul incert al pretinsului tratament de recuperare şi a ofertei obţinuta in acest sens se raportează la faptul ca, de la momentul producerii accidentului pana la momentul la care se solicită cheltuieli de recuperare medicala au trecut nu mai putin de 4 ani, timp in care intimata nu a făcut nicio cheltuiala cu tratamente de recuperare medicala, deşi era necesar imediat după producerea accidentului, respectiv la finalizarea tratamentului spitalicesc.

Sentinţa civilă conţine o motivare contradictorie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, judecătorul fondului respingând despăgubirile solicitate de intimata sub denumirea de despăgubiri materiale a avut in vedere lipsa caracterului cert al acestora, dar pentru cheltuielile materiale pretinse pentru recuperare - nu a mai avut in vedere acelaşi criteriu, al certitudinii acestora, si le-a admis, desi ambele cheltuieli pot fi admise doar in temeiul aceluiaşi text legal.

Hotărârea a fost data cu încălcarea prevederile art. 2 alin. (1) si 3 si 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 si ale art. 21 din Norma ASF 16/2015 ai cele ale art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma 23/2014, dispoziţii din cuprinsul cărora rezultă că Fondul protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolventei, nu faptul ca fondul se substituie asiguratorilor;

Totodată, deşi se retine ca acordarea daunelor morale se face in conformitate cu "jurisprudenta din Romania"- citând in acest sens dispoziţiile art. 50 din Norma ASF 23/2014-, instanţa de fond nu face nici cea mai mica referire la relevanta jurisprudenţa —cu referire chiar la Fondul de garantare a asiguraţilor, de vreme ce Fondul este parte in cauza si deja pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - sectia contencios administrativ si fiscal se afla înregistrate peste 3000 de cauze constând in contestaţii împotriva deciziilor, Ghidul FPVS fiind realizat in ce priveşte asiguratorii, iar FGA NU este si nu poate fi un asigurator, potrivit legii de organizare si funcţionare.

Concluzionând, solicită să admiterea recursului astfel este formulat, casarea in pare a sentinţei şi, reţinând cauza spre soluţionare, să se respingă în tot contestaţia formulată de intimata-reclamanta şi să se menţină Decizia nr. 20657/22.07.2019 emisă de Fondul de garantare a asiguraţilor, decizie pe care o consideră temeinică şi legală

4. Apărări formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare şi, în principal a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat şi recursul declarat de către reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente.

La data de 4 iunie 2015 s-a produs un accident rutier pe raza localităţii Bucureşti, unde autoturismul cu numărul de înmatriculare x a lovit-o pe reclamanta A. la trecerea de pietoni aflată în intersecţia str. x cu str. x.

Instanţa reţine în fapt că prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/12.04.2017 reclamanta a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 73.567 euro despăgubiri materiale, 100.000 euro despăgubiri morale şi 80.535 penalităţi de întârziere, cererea fiind admisă pentru suma de 39.374 RON.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat, în principal anularea în parte a deciziei nr. 20657/22.07.2019 emisă de către pârâtul FGA, întrucât nu i-a fost acordată o despăgubire echitabilă reprezentând daunele morale şi materiale proporţională cu suferinţa produsă şi îndurată.

Prin sentinţa recurată, s-a admis în parte acţiunea, reclamanta şi pârâtul exercitând calea de atac a recursului.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât şi de recurenta-reclamantă

Înalta Curte reţine că acesta este incident numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ambele teze fiind invocate de recurentul-pârât, recurenta-reclamantă invocând doar existenţa unor motive contradictorii.

Verificând sentinţa recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că nu se poate susţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Astfel, se constată că hotărârea explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este neîntemeiată acţiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte va reţine că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Aşadar, sentinţa instanţei de fond nu conţine o motivare sumară ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislaţia aplicabilă speţei deduse judecăţii.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate reţine acest motiv de recurs, apreciind că au fost respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziţii din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului-pârât neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul primei teze a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici cea de-a doua teză a acestui articol, invocată de ambii recurenţi, nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte observă că această teză se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, niciuna dintre aceste situaţii neidentificându-se în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurenti ca atare.

Astfel, faţă de susţinerile recurentei-reclamante în sensul că pe de-o parte considera ca parata FGA nu preia functiile unui asigurator, ci are menirea de a acoperi despagubirile pentru creditorii societatilor de asigurare aflate in faliment, Înalta Curte precizează că paratul poate proceda la stabilirea cuantumului daunelor morale prin raportare la procedura de solutionare pe cale amiabila a pretentiilor pecuniare izvorate din cazuri de vatamari corporale (...), aspect ce nu constituie motive contradictorii în sensul antereferit.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă şi de recurentul-pârât

Aminteşte Înalta Curte că prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor legale incidente despăgubirile, respectiv daunele morale, daunele materiale şi penalităţile se acordă "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În ceea ce priveşte daunele morale, în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, acestea sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Aşadar, în stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, despăgubirile trebuind să fie rezonabile, juste şi echitabile, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Recurentul-pârât a contestat despăgubirile stabilite de instanţă pentru prejudiciul moral şi material, invocând pragurile valorice stabilite prin Anexa nr. 2 la Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 258/16.11.2016, emisă de directorul general al Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

A susţinut recurentul că, cheltuielile solicitate nu au fost probate cu documente justificative şi nu s-a făcut dovada că nu sunt suportate din fondurile de asigurări de sănătate.

Înalta Curte constată că în cauză Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod nelegal exercitarea dreptului de apreciere de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu exces de putere, atâta timp cât această autoritatea avut în vedere procedura sa internă emisă conform art. 30 din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că, prin elaborarea procedurii interne, recurentul-pârât a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv şi rezonabil în stabilirea despăgubirilor solicitate de persoanele vătămate, procedura internă trebuie corelată cu principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., dar şi de jurisprudenţa instanţelor naţionale, care poate justifica depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA. Durata îngrijirilor medicale, indicată printr-un certificat sau un raport de expertiză, este pertinentă în stabilirea daunelor acordate pentru compensarea suferinţelor morale, deşi au fost lezate şi valori fără conţinut economic, respectiv intensitatea suferinţelor resimţite.

Prin urmare, se identifică motivul de nelegalitate a hotărârii de fond în ce priveşte majorarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit, luând în considerare criteriului constând în durata îngrijirilor medicale şi a faptului că pârâtul doar garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare în cazul falimentului unui asigurator.

În consecinţă, criticile vor fi admise, obligarea instituţiei recurente la plata sumei de 13904 RON diferenţă despăgubiri morale fiind nelegală.

Pe de altă parte, din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezultă că, deşi a depus diferite oferte ca şi dovada a viitoarelor tratamente, reclamanta nu a prezentat şi dovada plăţii acestor servicii de recuperare fizică.

Întrucât reclamanta nu a depus la dosar documente justificative prin care să facă proba plăţii sumei de 103088 RON, pretinse cu titlu de despăgubiri materiale – recuperare medicală, Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a obligat pârâtul la plata unui prejudiciu nedovedit, fiind nesocotite dispoziţiile Legea 213/2015, Norma ASF nr. 16/2015 şi Norma ASF nr. 23/2014, care prevăd despăgubiri pentru cheltuielile efectuate de persoana vătămată "cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative."

Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente.

Se constată că prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă şi-a manifestat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor materiale pentru prejudiciu viitor şi a penalităţilor de întârziere, solicitând admiterea cererii astfel cum a fost formulată, invocând argumente similare cu cele expuse în faţa primei instanţe, Înalta Curte constatând că sunt nefondate criticile formulate de reclamantă, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 49 din Norma A.S.F. nr. 14/2011, forma în vigoare la data producerii accidentului, care stipulează că: "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală: (…) d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare; (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România."

Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a depus nici la dosarul de daună, nici la dosarul de fond sau la instanţa de recurs, dovezi cu privire la plata sumei de 73567 euro, reprezentând despăgubiri materiale, 100.000 despăgubiri morale şi 80.535 euro penalităţi de întârziere solicitate, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a observat legalitatea actului administrativ contestat şi a admis în mod eronat cererea de chemare în judecată sub aspectul daunelor morale şi materiale.

Totodată se constată că, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă daunele suplimentare solicitate, în sensul că nu s-a dovedit efectuarea procedurilor de recuperare efectivă şi nici faptul că reclamanta ar avea nevoie de recuperare pentru tot restul vieţii.

Critica recurentei vizând faptul că Ghidul întocmit de către Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii este un înscris sub semnătură privată nu este fondată, întrucât acest ghid a fost emis de o autoritate publică în baza unor hotărâri judecătoreşti ale instanţelor, precum şi puncte de vedere ale doctrinarilor, pentru a afla trendul aspectelor cantitative ale despăgubirilor pentru daune morale acordate victimelor accidentelor de circulaţie, în baza asigurării de răspundere civilă.

În virtutea art. 249 C. proc. civ., reclamantului îi incumba sarcina probei întinderii despăgubirilor materiale, anume de a arăta că a suportat efectiv aceste cheltuieli şi care a fost valoarea acestora, fără a i se impune să depună înscrisuri pentru fiecare sumă astfel cheltuită, putând administra orice mijloc de probă în acest sens.

Se reţine că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulaţie, respectiv rudele persoanelor decedate, precum şi la consecinţele negative pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Referitor la daunele morale, Înalta Curte precizează că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petentei, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării. Aşadar, în lipsa unor criterii şi limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor materiale şi morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv şi rezonabil, respectiv zilele de îngrijiri medicale.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, trebuie aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurentei-reclamante urmare a producerii evenimentului rutier, o asemenea suferinţă suportată ca urmare a recuperării fizice îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reţine că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât F.G.A. s-a raportat la "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale şi decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul D. S.A. şi folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

Dat fiind că nu există dispoziţii legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, procedurile utilizate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condiţiile în care aceste proceduri au fost elaborate inclusiv prin raportare la evoluţia practicii judiciare în materie.

Potrivit dispoziţiilor legale incidente cauzei instituţia pârâtă F.G.A., nu este chemat să repare prejudiciul suferit de reclamantă în locul asiguratorului care a intrat în insolvenţă, ci este chemat în nume propriu, în scop de garantare a persoanelor prejudiciate de intrarea în insolvenţă a asiguratorului asupra faptului că acestea vor fi despăgubite.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va reţine că nu are loc o înlocuire a debitorului obligaţiei de plată a despăgubirii cu un nou debitor, ca urmare a intrării primului în faliment, ci la momentul deschiderii procedurii iau naştere în patrimoniul reclamanţilor şi al pârâtului, în temeiul Legii nr. 215/2015, dreptul şi obligaţia corelativă de garantare a despăgubirii, care însă poate fi plafonată de legiuitor şi a cărei executare este supusă, din punct de vedere procedural, unor norme speciale, derogatorii.

În acest sens, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Rezultă aşadar, din textul legii, că în aplicarea dispoziţiilor legale, recurentul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale şi, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenţei în materie, Înalta Curte apreciază că atât "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale şi decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurătorul falimentar şi folosită în prezent de lichidatorul judiciar în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă criterii obiective în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Aşadar, nu pot fi avute în vedere criticile recurentei-reclamante potrivit cărora despăgubirile acordate cu titlu de daune morale au fost stabilite de către intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor făcându-se abstracţie de jurisprudenţa şi practica în materie, iar considerentele sentinţei recurate, sub acest aspect, ar fi nesusţinute de dovezile administrate în cauză şi de practica judiciară în domeniu, cu atât mai mult cu cât modul de stabilire a acestora nu a fost exercitat discreţionar, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice creditor de asigurare.

Astfel, tocmai pentru a nu lăsa loc arbitrariului, Directorul General al F.G.A. a emis Decizia nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea şi completarea Deciziei F.G.A. nr. 142/2016, prin care a determinat o medie a cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, prin raportare nu doar la jurisprudenţă, ci şi la modalitatea de soluţionare pe cale amiabilă, în trecut, a unor astfel de situaţii de către asigurătorul în insolvenţă E. S.A., dar şi în considerarea rezultatului studiului FPVS 2011.

Nu în ultimul rând, Înalta Curtea constată că în aprecierea cuantumului daunelor, instanţa de fond nu a avut în vedere şi că, în cauză, nu s-a susţinut şi dovedit că recurenta-reclamantă desfăşura anterior producerii evenimentului rutier o activitate profesională cu caracter de continuitate şi regularitate care îi este inaccesibilă în momentul de faţă sau care în prezent ar presupune eforturi suplimentare pentru realizare.

Totodată, în cuprinsul motivelor de recurs reclamanta solicită să ia în considerare probatoriul administrat, deşi în calea extraordinară de atac nu se poate reaprecia probatoriul administrat la fond.

Susţinerile reclamantă în ceea ce priveşte neincidenţa în cauză a jurisprudenţei sunt confuze, întrucât din cuprinsul motivelor solicită aplicarea unei jurisprudenţe mai favorabile

Sub aspectul penalităţilor de întârziere, instanţa de recurs constată că în mod legal şi temeinic judecătorul fondului a precizat că "Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit".

Trebuie precizat că doar asigurătorul de răspundere civilă obligatorie auto este cel care poate fi obligat la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de O.G. nr. 13/2011, aferente despăgubirilor acordate, calculate de la data producerii prejudiciului.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei amintite şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, recurentul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de fond a validat raţionamentul instituţiei pârâte, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a dobândit de la asiguratul său, în urma subrogării, în calitate de asigurător CASCO, dreptul de a pretinde penalităţi de întârziere de la asigurătorul RCA, având în vedere că asiguratul nu deţinea în patrimoniul său acest drept, pentru a-l putea transmite asigurătorului CASCO. Or, dispoziţiile exprese ale Ordinului CSA condiţionează naşterea dreptului la penalităţi de momentul expirării termenelor care încep să curgă de la data avizării plăţii de către asigurătorul RCA, acest moment fiind ulterior datei la care intervine subrogarea, şi nu anterior, fiind imposibil de transmis dreptul la penalităţi, de către persoana păgubită, ca efect al subrogării.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea dispoziţiilor prin care se defineşte noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să reglementeze aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

În acest sens este esenţial a se observa că din interpretarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Rezultă cu puterea evidenţei că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul D. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

În speţă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un continuator sau un succesor al asigurătorului falit, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorului aflat în faliment.

În egală măsură, instanţa de control judiciar reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge în tot acţiunea reclamantei ca neîntemeiată şi va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 218/2020 din 27 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Va obliga intimata-reclamantă la plata sumei de 200 de RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 218/2020 din 27 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 218/2020 din 27 martie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2022.