Restitution refusal upheld; 20-hectare claim rejected for lack of proven successor ownership.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă la data de 12.12.2017, reclamantul Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, anularea Deciziei nr. 7351/29.09.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase, efectuarea unui raport de expertiză pentru identificarea suprafeţei de 20 ha de teren şi obligarea intimatei la emiterea unei decizii de restituire în natură, dacă terenul este liber sau o parte din acesta, şi/sau decizie de compensare prin puncte, în care valoarea terenului să fie stabilită într-un număr de puncte corespunzător valorii ce va fi calculată prin expertiză pe metru pătrat, dacă terenul nu este liber, sau pentru o parte din acesta, în măsura în care este ocupat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat exceptia necompetentei materiale a tribunalului,iar pe fond a solicitat respingerea acţiuni ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 1668/18.09.2018, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei secţii la data de 02.11.2018.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1346 pronunţată în data de 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civilă nr. 1346 pronunţată în data de 9 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa", care a solicitat admiterea apelului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată şi precizată împotriva deciziei nr. 7351/29.09.2017.

Consideră că în mod greşit instanţa de fond a respins contestaţia ca neîntemeiată, deoarece este continuatoarea Aşezăminte Brâncoveneşti — A., care în timpul regimului comunist a funcţionat sub regim de Biserică Fundaţională Parohială, în baza art. 175 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R., aprobat prin decretul nr. 233/1949, iar în prezent Fundaţia este persoană juridică de utilitate publică, figurând în Schema de funcţii şi personal a Arhiepiscopiei Bucureştilor, la pg. 10 poz. 23-31, înregistrat la Secretariatul de Stat pentru Culte - conform art. 8 alin. (1) din legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, cu precizarea că Arhiepiscopia Bucureştilor este parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.

În ce priveşte critica instanţei de fond, că nu există la dosar dovezi din care să rezulte că reclamanta era membră a unui cult religios, consideră că este neavenită, cât timp, Biserica a fost una dintre primele edificii, în fapt un pilon important ce a stat la baza religiei Creştin Ortodoxe din România, din 1745, iar A. înfiinţată din necesitatea la acele vremuri de a fi independentă, dar în acelaşi timp să poată desfăşura activităţile specifice Religiei Creştin Ortodoxe, pe care o promova, respectiv: întrajutorarea oamenilor nevoiaşi, învăţătura, şcoala, azilul de bătrâni, etc.

Instanţa, aşa cum rezultă din motivele sentinţei civile nr. 1346/2019, nu ia în calcul şi nici nu analizează precizarea formulată şi probele depuse o dată cu aceasta, din care rezultă în mod clar dreptul de proprietate al Bisericii Domniţa Bălaşa din anul 1745.

Aşa cum menţionează şi în actul de danie din 1745 - depus la dosar - B., este dată, lăsată în proprietatea Bisericii Domniţa Bălaşa, iar toate celelalte forme de administrare a moşiei sunt doar în scopul unei mai bune funcţionări, dar şi utilizări a acesteia, pentru ca proprietarul de drept, respectiv Biserica Domniţa Bălaşa, să beneficieze pe deplin de acestea, în sensul de a beneficia de cele necesare pentru a menţine existenţa, dar şi pentru a promova riturile şi ideologiile creştin ortodoxe, aşa cum am arătat anterior.

- arătă că terenul de 20 ha cerut, reprezintă o parte din fosta moşie B., aşa cum a fost formulată contestaţia, respectiv capetele de cerere, împotriva deciziei nr. 7351/29.09.2017, emisa de C.N.C.I., coroborat cu probele depuse, începând cu dovada dreptului de proprietate, înscrisurile eliberate de către arhivele naţionale cartea de hotărnicie şi pe suport electronic, fac pe deplin dovada că B., a fost proprietatea subsemnatei, şi nu în ultimul rând raportul de expertiză şi suplimentul la acesta.

- a cerut şi a depus probe, tocmai pentru o mai bună individualizare şi caracterizare a dreptului de proprietate, având în vedere că înscrisul prin care li s-a constituit acest drept, datează din anul 1745, iar la acel moment actul de Danie era o dovadă temeinică şi clară a constituirii dreptului de proprietate în favoarea sa.

- actul de danie şi testamentul din 1745, au fost găsite în inventarul Muzeul Municipiului Bucureşti, dar şi la Muzeul George Severeanu, cu precizarea că nici nu se cunoştea de personalul Muzeului de existenţa acestora.

Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea B.O.R. a fost aprobat în 23.02.1949, iar Biserica Domniţa Bălaşa şi Aşezămintele acesteia au fost înfiinţate cu 200 de ani înainte, iar în speţa dată este absurd, să punem în discuţie apartenenţa Biserici Domniţa Bălaşa şi a aşezămintelor la o organizaţie religioasă, cât timp aceasta a funcţionat şi promovat Religia Creştin Ortodoxă, dinainte să se scrie în limba română cu caractere latine, iar prin aceasta se promova cultura şi învăţătura în Ţăra Românească.

Cu privire la critica adusă că nu ar exista dovezi în sensul în care Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti este una şi aceeaşi entitate juridică cu A., arătăm că Epitropia este o formă de administrare, o funcţie creată pentru a avea grijă de un bun, în speţă bunurile unei biserici, în esenţă epitropia este incompatibilă cu dreptul de proprietate în integralitatea sa, această funcţie ocupându-se doar de administrare a bunurilor - dezmembrămintele dreptului de proprietate.

Totodată arătăm că este de notorietate legătura indisolubilă dintre aceste nume şi formele de organizare enumerate: Aşezămintele Brâncoveneşti, Domniţa Bălaşa, Biserica, Fundaţia, - reprezentând însuşi începuturile religiei creştine în România, dar şi rolul important pe care l-a avut în promovarea acesteia.

Printre celelalte probe - înscrisuri, instanţa de fond nu a avut în vedere Decizia nr. 439, emisă de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 67/20.03.1948, care face dovada pe deplin că Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" au continuat să existe, iar bunurile (terenurile) agricole ale acesteia, au fost excluse de la de la trecerea în patrimoniul Statului, "acestea urmând a fi conduse conform actelor sale de fundaţiune".

Aşa cum am arătat, din anul 1957, prin Decizia nr. 33, se decide de Arhiepiscopia Bucureştilor, că se aplică Bisericii Funcţionale Biserica "Domniţa Bălaşa" dispoziţiile Art. 175 din statutul de Organizare şi funcţionare a B.O.R., iar pe data de 1.01.1958 se instituie Epitropia Aşezământului "Domniţa Bălaşa".

Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa", ca entitate de sine stătătoare au fost înfiinţate prin Testamentul lăsat de Domniţa Bălaşa şi soţul acesteia C. din data de 0l aprilie 1745.

În anul 1838 au început să fiinţeze efectiv sub titulatura de Aşezămintele Brâncoveneşti, ca instituţie ce însumează toate fundaţiile Brâncoveneşti (Biserica şi Spitalul, Azilul şi Şcoala) cu precizarea că fiecare fundaţie ce coexista în această institutie, avea buget şi administrare proprie, fiind administrate de epitropi. la baza înfiintării acestei institutii fiind Testamentul lăsat de Băneasa Safta Brâncoveanca, cu autorizarea expresă a Domnului Tării Româneşti Alexandru Dimitrie Ghica. după ce acesta a fost cercetat de Tribunalul de Comerţ al Ilfovului.

Ulterior acestea şi-au continuat activitatea până în anul 1951, când prin Decizia nr. 57147/05.07.1951 a fost constatată dizolvarea de plin drept a Aşezămintelor Brâncoveneşti, ca persoană juridică dispunându-se totodată radierea acesteia din registrul de persoane juridice al Tribunalului Ilfov, excepţie făcând reclamanta, care în anul 1957, prin Decizia nr. 33, se decide de Arhiepiscopia Bucureştilor, că se aplică Bisericii Funcţionale Biserica "Domniţa Bălaşa" dispoziţiile Art. 175 din statutul de Organizare şi funcţionare a B.O.R., iar pe data de 1.01.1958 se instituie Epitropia Aşezământului "Domniţa Bălaşa".

Trebuie avute în vedere şi contractele de închiriere întocmite de reclamantă, prin care aceasta a fost obligată să dea în folosinţă în perioada comunistă terenurile către anumite întreprinderi de stat, cu precizarea că acestea nu au mai fost date înapoi, ci au fost preluate în mod abuziv de statul român, fără nici o dovadă.

Nu în ultimul rând prin sentinţa civilă nr. 161/20.02.2019, pronunţată de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr. x/2017, se reţine în mod clar cu autoritate de lucru judecat că reclamanta este continuatoarea Aşezăminte Brâncoveneşti — A..

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare şi, în principal a invocat excepţia nulităţii "apelului" întrucât calea de atac este recursul şi totodată, dezvoltarea motivelor fiind sumară nu se îndadrează în iptoteza legală prevăzută de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond, întrucât imobilul (terenul) solicitat spre a fi restituit nu a fost proprietatea reclamantei, ci a unei entităţi distincte, autonome, care nu reprezenta o parte a Bisericii Ortodoxe şi nici nu s-a făcut dovada preluării acestuia de către Statul Român de la reclamantă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei hotărâri pronunţate în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte constată ca fiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora " Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", această cale de atac fiind, de altfel, corect menţionată în dispozitivul hotărârii recurate.

Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul exercitării căii de atac a recursului într-o situaţie, cum este cea în speţă, este cel legat de competenţa instanţelor în materia contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 96 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă, în primă instanţă, cererile în materia contenciosului administrativ şi fiscal, potrivit legii, iar conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ- fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică nu se prevede altfel".

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantului s-ar nesocoti dispoziţiile C. proc. civ. care prevăd expres că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs şi ar însemna ca instanţa supremă să soluţioneze apelul, cale ordinară de atac, ce nu este dat de lege în competenţa sa.

Faţă de aceste considerente, având în vedere, deopotrivă, şi soluţia adoptată în şedinţa judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal din 28 octombrie 2013, când s-a stabilit că judecarea apelului este incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, reţine că, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel, ca instanţe de contencios administrativ, se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului.

Analizând astfel criticile aduse de reclaamntă sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", partea invocând în esenţă greşita aplicare a Legii nr. 21/1924 şi nu a legii cultelor.

Pe cale de consecinţă, cererea de apel formulată de către reclamantă conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept recurs şi să analizeze criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, urmează ca, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., dar şi de considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2016 (Complet RIL) publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2016, să califice drept recurs calea de atac formulată în cauză.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii recursul şi recursul sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, recurenta-reclamantă, prin cererea de recurs, a formulat critici care pot fi circumscrise formal motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Reclamanta Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7351/29.09.2017 emise de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare; efectuarea unui raport de expertiză tehnică prin care să se identifice suprafaţa de 20 ha teren situat în Bucureşti, Splaiul Unirii f.n., amplasat între: Centrala electrică de termoficare Bucureşti sud, Bd. x, fostul Splai Dudescu şi str. x şi să se determine valoarea unui metru pătrat de teren conform grilei notarilor din anul 2013; obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare să emită decizia de restituire în natură şi/sau decizia de compensare prin puncte.

Prin Decizia nr. 7351/29.09.2017, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006, formulată de către reclamantă, reţinând că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză şi nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului de către Statul Român de la aceasta în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, apreciind în esenţă că reclamanta nu a făcut dovada că este continuator în drepturi al Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată este legală, instanţa de fond reţinând în mod corect că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată şi, că nici prin cererea de recurs nu au fost aduse elemente de natură să răstoarne considerentele instanţei de fond.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Din analiza textului de lege de mai sus reiese că, printre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru retrocedarea unor imobile în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, se regăsesc şi acelea ca imobilele să fi aparţinut cultelor religioase din România şi să fi fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea urmând a se face foştilor proprietari.

Înalta Curte constată că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta este continuator în drepturi al fostului proprietar, respectiv al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti, înfiinţate prin testamentul ctitoricesc întocmit de Băneasa Safta Brâncoveanu pentru întemeierea Spitalului Brâncovenesc şi a Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Voinţa reală a testatoarei a fost aceea de a înfiinţa două entităţi juridice distincte - Spitalul Brâncovenesc şi Aşezămintele Brâncoveneşti, chiar titlul testamentului fiind în acest sens, şi nu o singură entitate juridică, distinctă.

Testamentul exprimă voinţa testatoarei ca Biserica şi Spitalul Brâncovenesc să fie administrate de doi epitropi, însă darea în administrare a spitalului aceloraşi doi epitropi (administratori) care administrau şi Biserica "Domniţa Bălaşa" nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul proprietăţii, dreptul de administrare fiind diferit de dreptul de proprietate.

De altfel, conform Regulamentului pentru Administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti, publicat în Monitorul Oficial din 02.02.1912: "Aşezămintele Brâncoveneşti se compun din D. şi A.". Se mai reţine în cuprinsul actului că, deşi epitropia (administraţia) este comună, totuşi "scriptele, conturile vor fi cu totul deosebite, neputându-se administra". La art. 26 din Regulament se precizează că "bugetul D. se va alcătui întotdeauna în mod separat de cel al fundaţiunii Biserica Domniţa Bălaşa".

Din prevederile acestui Regulament, referitor la modalitatea de administrare a celor două entităţi juridice, Fundaţiunea "Spitalul Brâncovenesc" şi Fundaţiunea "Biserica Domniţa Bălaşa", reiese faptul că acestea au fost privite distinct, ca două persoane juridice diferite, ale căror patrimonii şi bugete nu s-au putut confunda niciodată, în acest sens existând dispoziţii exprese ale testatoarei încă de la întocmirea testamentului privind înfiinţarea Spitalului.

Nu s-a dovedit, cu înscrisurile existente la dosar, că Epitropia (Administraţia) Aşezămintelor Brâncoveneşti este una şi aceeaşi entitate juridică cu A. sau că era membra unui cult religios, în speţă, Biserica Ortodoxă Română. Toate actele efectuate de Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti în perioada 1939 - 1948 au constituit acte de administrare, în numele proprietarului Aşezămintele Brâncoveneşti, iar nu în numele proprietarului A..

În acest sens, se impune a se reţine că prin Deciziunea nr. 57147/05.07.1951 a Ministerului Justiţiei s-a constatat dizolvarea de plin drept a Epitropiei Aşezămintelor Brâncoveneşti şi radierea acestui aşezământ din registrul special de persoane juridice al Tribunalului Ilfov, ca urmare a emiterii adresei nr. x/26.06.1951 a Epitropiei Aşezămintelor Brâncoveneşti, prin care se solicita încetarea şi ştergerii personalităţii juridice a Aşezămintelor Brâncoveneşti.

Este adevărat că prin Decizia nr. 35/1957, înregistrată sub nr. x/1957, emisă de către Arhiepiscopia Bucureştilor, s-a decis că: începând cu data de 1 ianuarie 1958 se aplică Bisericii Fundaţionale Domniţa Bălaşa dispoziţiunile art. 175 din Statutul de organizare şi funcţionale al Bisericii Ortodoxe Române (art. 1); pe data de 1 ianuarie 1958 se instituie Epitropia Aşezământului Domniţa Bălaşa (art. 2); Epitropia va funcţiona cu începere de la aceeaşi dată - 1 ianuarie 1958 (art. 3); Epitropia va administra bunurile Bisericii Domniţa Bălaşa în conformitate cu prevederile art. 66 din Statutul B.O.R., stând sub jurisdicţiunea şi controlul Arhiepiscopiei Bucureştilor din punct de vedere administrativ, gestionar şi religios, în conformitate cu art. 175 din Statutul B.O.R., însă din acest înscris nu reiese nicidecum faptul că recurenta-reclamantă Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" este continuatoarea Aşezămintelor Brâncoveneşti desfiinţate şi radiate prin Deciziunea nr. 57147/05.07.1951 a Ministerului Justiţiei.

Din această perspectivă, nu sunt fondate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la calitatea sa de continuator al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nici decizia civilă nr. 161/2019 din 20.02.2019 a Tribunalului Călăraşi – secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor ce făceau obiectul respectivului dosar, fiind continuatoarea entităţii Aşezămintele Brâncoveneşti din anul 1945, respectiv nu poate fi valorificată în sensul reţinerii calităţii de continuatoare a fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti, în condiţiile în care în dosarul nr. x/2017 recurenta-reclamantă s-a judecat în contradictoriu cu pârâtele Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – Prefectura Călăraşi, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – comuna Borcea şi Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor – comuna Ulmu, şi nu cu Comisia Specială de Retrocedare.

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, între cauza de faţă şi cea care face obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Călăraşi – secţia civilă, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, astfel cum a invocat recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, câtă vreme părţile şi cauza celor două litigii sunt diferite, deoarece aplicarea autorităţii de lucru judecat opreşte repetarea unei judecăţi, iar condiţiile pentru incidenţa autorităţii de lucru judecat vizează identitatea de părţi, pentru asigurarea opozabilităţii, dar şi pe aceea a identităţii de cauze, condiţii ce nu sunt îndeplinite în speţă.

În consecinţă, nu se poate aprecia că în prezentul dosar instanţa nu poate face evaluări proprii asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor impuse de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase din România.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de către instanţa de fond, că în ceea ce priveşte legătura juridică patrimonială dintre Aşezământul Domniţa Bălaşa - persoana juridică menţionată în actele depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare - şi Aşezământul Brâncovenesc "Biserica Domniţa Bălaşa" - titularul cererii de retrocedare, prin adresa transmisă pârâtei, reclamanta a susţinut că Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" a luat fiinţă în baza actului de fundaţie al Aşezămintelor Brâncoveneşti, reprezentat de Testamentul Bănesei Safta Brâncoveanu pentru crearea Aşezămintelor Brâncoveneşti din luna octombrie 1835, atestat ca autentic de Episcopii Râmnicului Argeşului, Buzăului şi Stratonichiei adeverit de Marea Logofeţie a Dreptăţii şi întărit la 25 martie 1836 prin hrisovul Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, care la rândul său se sprijină pe testamentul de la 1745 al Domniţei Bălaşa Brâncoveanu. De asemenea, reclamanta a arătat că, prin Deciziunea nr. 33/1957 a Preafericitului Părinte Patriarh Iustinian, a fost instituită la 01.01.1958 Epitropia Aşezământului Bălaşa în conformitate cu art. 175 din Statutul B.O.R.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, din interpretarea art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pe care se întemeiază cererea de retrocedare, reiese că se retrocedează foştilor proprietari imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, împrejurare în raport cu care se impunea ca recurenta-reclamantă să facă dovada faptului că Aşezămintele Brâncoveneşti din anul 1945 au reprezentat o parte componentă a unui cult religios, respectiv a Bisericii Ortodoxe Române.

Or, din înscrisurile de la dosar nu reiese o asemenea concluzie, ci faptul că Aşezămintele Brâncoveneşti au avut o existenţă de sine stătătoare din punct juridic şi patrimonial, în condiţiile în care acestea erau o entitate distinctă de Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa", prima dintre acestea fiind o fundaţie care a funcţionat în temeiul Legii nr. 21/1924, iar nu în temeiul legii cultelor, nefiind desfiinţată în timpul regimului comunist.

Astfel, potrivit extrasului din Monitorul Oficial nr. 43/21.02.1948, la capitolul destinat predării-preluării de bunuri se menţionează în calitate de proprietar Aşezămintele Brâncoveneşti, iar nu Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa", aşa încât preluarea s-a făcut de la Aşezămintele Brâncoveneşti, iar nu de la Fundaţia "Biserica Domniţa Bălaşa", devenită Aşezământul Brâncovenesc Biserica Domniţa Bălaşa.

Înscrisurile aflate la dosar nu dovedesc că reclamanta Aşezământul Brâncovenesc "Biserica Domniţa Bălaşa" este continuatorul în drepturi al fostelor Aşezăminte Brâncoveneşti şi nici că fostele Aşezăminte Brâncoveneşti ar avea vreo altă legătură patrimonială cu Biserica Ortodoxă Română ori cu vreun alt cult religios de la epoca respectivă. Faptul că Biserica Ortodoxă Română a deţinut un drept de administrare nu este de natură a naşte în patrimoniul acesteia un drept la despăgubire, în sensul O.U.G. nr. 94/2000.

O altă critică formulată prin cererea de recurs vizează considerentul instanţei de fond în sensul că nu există la dosar dovezi din care să rezulte că reclamanta era membră a unui cult religios, recurenta-reclamantă considerând că acesta este neavenit, cât timp icoanele, rânduielile, slujbele sunt creştin ortodoxe, iar A. a fost înfiinţată din necesitatea de a fi independentă.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut în mod corect acest aspect, în condiţiile în care art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, text de lege pe care recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de retrocedare, prevede retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România.

Cu alte cuvinte, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România se referă doar la retrocedarea imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România, astfel cum reiese din chiar titlul actului normativ, apartenenţa la un cult religios fiind chiar una dintre condiţiile pe care titularii cererilor de retrocedare trebuiau să le îndeplinească.

Înalta Curte constată că nu există la dosar dovezi din care să rezulte că reclamanta era membră a unui cult religios. De altfel, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a recunoscut că, deşi icoanele, rânduielile, slujbele sunt creştin ortodoxe, A. a fost înfiinţată din necesitatea de a fi independentă.

Or, în cauză, nu s-a pus problema caracterului ortodox al rânduielilor bisericeşti, ci apartenenţa la un cult religios din România, în condiţiile în care cererea de retrocedare a fost întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, ce se referă la retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

O altă critică adusă sentinţei vizează necunoaşterea de către prima instanţă a statutului Bisericii Domniţa Bălaşa, respectiv acela de biserică fundaţională, în sensul art. 175 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, astfel cum se menţionează în Decizia nr. 35/1957, înregistrată sub nr. x/1957, emisă de către Arhiepiscopia Bucureştilor, prin care se arată că Epitropia va administra bunurile Bisericii Domniţa Bălaşa în conformitate cu prevederile art. 66 din Statutul B.O.R., stând sub jurisdicţiunea şi controlul Arhiepiscopiei Bucureştilor din punct de vedere administrativ, gestionar şi religios.

Instanţa de recurs reţine că acest statut nu constituie un argument în sprijinul soluţionării favorabile a recursului, din moment ce nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, care să dea dreptul recurentei reclamante să obţină despăgubiri pentru terenul în discuţie.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va califica drept recurs calea de atac promovată în cauză, va respinge excepţia nulităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare şi va respinge recursul declarat de Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" împotriva sentinţei civile nr. 1346 din 9 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Califică drept recurs calea de atac promovată în cauză.

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare.

Respinge recursul declarat de Aşezămintele Brâncoveneşti "Biserica Domniţa Bălaşa" împotriva sentinţei civile nr. 1346 din 9 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 mai 2022.