Suspension of decree appointing judge denied; appeal dismissed; EU referral refused.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Administraţia Prezidenţială şi B., solicitând suspendarea executării Decretului Preşedintelui României nr. 1163/14.07.2009 de numire în funcţia de judecător a domnului B., precum şi a efectelor decretului de numire în funcţie.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1686 din 16 noiembrie 2021, a respins excepţiile lipsei plângerii prealabile (inadmisibilităţii), tardivităţii şi lipsei de interes, ca neîntemeiate, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CSM, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Prezidenţială, ca neîntemeiată şi, totodată, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul CSM, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, acesta fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că judecătorul de la fond se compromite şi confundă prin abuz profesia de judecător cu cea de procuror, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 125, art. 132 din Constituţie şi art. 1 alin. (2), art. 2, art. 3, art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

Judecătorul fondului motivează, prin abuz în serviciu, transferul din funcţia de procuror în cea de judecător, deşi era inamovibil, invocând procesul-verbal din data de 13 mai 2003, când a fost numit procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi prin fals şi uz de fals, precizând faptul că Legea nr. 303/2004 nu era în vigoare în 2009.

În opinia recurentului, judecătorul fondului, în dispreţ cu Constituţia şi legea, nu avut în vedere că de cariera judecătorilor şi procurorilor şi de dosarele profesionale se ocupă, după emiterea Decretului de numire în funcţia de judecător de Preşedintele României, Consiliul Superior al Magistraturii, care este direct implicat.

Ulterior, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări:

"1. Dacă art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor procurorii în Uniunea Europeană, prin dispoziţiile sale care au transformat procurorii în magistraţi contrar hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei constante a acesteia, încalcă Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene?

2. Dacă activitatea de judecător desfăşurată de domnul judecător B. în România, care a refuzat să depună jurământul în calitate de judecător, încalcă Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene?

3. Dacă repartizarea manuală a dosarelor la instanţele din România de către soţie, care este preşedinta secţiei penale, către soţul său, în cadrul aceleiaşi instanţe de judecată, încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO şi de art. 6 (ex-articolul 6 TUE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene?

4. Dacă activitatea de judecată desfăşurată în România de un judecător care nu a depus jurământul în această calitate şi este incompatibil datorită activităţilor judiciare în care este parte, dat fiind conflictul deschis dintre domnia sa judecătorul şi subiectul judecăţii, încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţie, de art. 6 CEDO şi de art. 6 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene?"

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României-Administraţia Prezidenţială au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, intimaţii au formulat puncte de vedere în legătură cu cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând respingerea acesteia.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor şi a apărărilor formulate, Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este neîntemeiată, iar recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Prin urmare C.J.U.E. are competenţa de a răspunde la întrebări preliminare care au ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme comunitare.

Procedura preliminară, reprezintă o formă de colaborare, constând în adresarea de către instanţele naţionale a unor întrebări preliminare organelor jurisdicţionale comunitare, în vederea interpretării tratatelor şi a normelor derivând din acestea.

Această procedură instituie un mecanism prin care jurisdicţiile interne şi C.J.U.E. intră în dialog pentru a aplica în mod corect o normă comunitară ce intră în conflict cu o prevedere legală naţională.

Potrivit art. 92 alin. (1) din Regulamentul de procedură, Curtea Europeană de Justiţie se pronunţă prin ordonanţă motivată când: a) Curtea este în mod vădit necompetentă (adică obiectul întrebărilor nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, cu alte cuvinte litigiul este pur intern, deci Curtea nu are competenţa materială să se pronunţe); b) cererea preliminară este vădit inadmisibilă.

Litigiul este pur intern dacă, ţinând seama de împrejurările speţei, dreptul Uniunii nu poate fi aplicat nici direct, nici indirect.

În mai multe rânduri, Curtea s a declarat competentă să statueze asupra unor cereri de pronunţare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziţii ale dreptului Uniunii în cazuri în care situaţia de fapt din cauza principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, fiind, prin urmare, de competenţa exclusivă a statelor membre, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziţii de drept al Uniunii fusese determinată de dreptul naţional, ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conţinutul acelor dispoziţii (ex.: Hotărârea din 3 decembrie 1998, Schoonbroodt, C 247/97, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiţei, C-310/10).

Din cuprinsul actelor dosarului nu rezultă o astfel de situaţie care să determine aplicabilitatea dispoziţiilor de drept ale Uniunii.

Instanţa a cărei decizie în cazul concret nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern este obligată să se adreseze C.J.U.E. atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 267 T.F.U.E., adică în cazul în care apreciază că o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, îi este necesară pentru soluţionarea cauzei.

Prin urmare, pentru sesizarea C.J.U.E., în această procedură, este necesar ca întrebările adresate să fie pertinente pentru soluţionarea litigiului, adică să aibă legătură cu obiectul litigiului, iar normele a căror interpretare se solicită să fie relevante pentru soluţionarea cauzei, adică să se aplice în situaţia care face obiectul acesteia, astfel încât răspunsul Curţii de Justiţie să fie util pentru rezolvarea litigiului.

Aprecierea relevanţei întrebărilor revine instanţei de trimitere.

Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a C.J.U.E., numai instanţele naţionale care sunt sesizate cu soluţionarea litigiului şi care trebuie să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată au competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C 297/88 şi C 197/89, punctele 33 şi 34, Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur Bloem, C 28/95, punctul 24, Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C 409/06, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiţei).

De asemenea, în conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Având în vedere această misiune, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunţa cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei norme comunitare, cerute de instanţa naţională, nu au nici o legătură cu situaţia de fapt sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 şi, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9).

Luând în considerare aceste principii stabilite în practica sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Înalta Curte constată că întrebările formulate nu vizează interpretarea Tratatului, fiind lipsite de pertinenţă, dar şi de utilitate, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei de faţă poate fi realizată de către instanţa naţională, nefiind necesar să se pronunţe Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra aspectelor reţinute în întrebările formulate.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte fondul recursului

Pe de o parte, Înalta Curte constată că, deşi recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de recurs nu este însoţit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de acest text legal s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte menţiuni prevăzute cu caracter imperativ, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerinţa imperativă a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-reclamantă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerinţa legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale şi indicarea pretinselor greşeli de judecată săvârşite de instanţă, cerinţă nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susţinerilor recurentului doar o aparenţă de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

Prin urmare, sancţiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) şi c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispoziţiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora: "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Instanţa constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor.

La o examinare sumară a legalităţii decretului, pe care o permite soluţionarea cererii de suspendare a executării, nu se identifică indicii de nelegalitate vădită, de natură să justifice suspendarea executării acestuia.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

Instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Prin Decretul nr. 1163/08.07.2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 485 din 14 iulie 2009, magistratul B. «se eliberează din funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi se numeşte în funcţia de judecător la Judecătoria Drobeta-Turnu Severin».

Potrivit art. 34 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor: " Depunerea jurământului nu este necesară în cazul transferului sau al promovării judecătorului ori procurorului în altă funcţie".

Înalta Curte reţine faptul că la dosarul profesional al judecătorului B. se regăseşte procesul-verbal de consemnare a depunerii jurământului de intrare în profesie, ca procuror, în data 13.05.2003, astfel că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că la momentul transferului din funcţia de procuror în cea de judecător nu exista obligaţia legală a depunerii unui nou jurământ.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, constatând că nu există identitate între subiectul pasiv dedus judecăţii şi cel chemat în judecată, în calitate de pârât, în condiţiile în care Decretul a cărui suspendare se solicită, este emis de Preşedintele României.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurent privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, va admite excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată din oficiu, va anulează recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi va respinge recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurent privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Admite excepţia nulităţii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată din oficiu.

Anulează recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1686 din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2023.