Prescription of 2009 corporate income tax and deductibility of intra-group R&D and intellectual property license fees

Şedinţa publică din data de 12 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 15.11.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând următoarele:

I. Pentru obligaţiile fiscale aferente anului 2009, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar:

(i) anularea în parte a Deciziei de soluţionare nr. 57/12.05.2017 (Anexa 1), în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale suplimentare în sumă de 364.735 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca răspuns la Contestaţia fiscală nr. SSC 1134/21.07.2016 formulată de Societate (Anexa 2), faţă de faptul că pentru aceste obligaţii fiscale s-a împlinit termenul de prescripţie;

(ii) anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/13.05.2016 (Anexa 2.1) şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.05.2016 (Anexa 2.2), în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale suplimentare în sumă de 364.735 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009, faţă de faptul că pentru aceste obligaţii fiscale s-a împlinit termenul de prescripţie;

(iii) exonerarea reclamantei de la plata sumei de 364.735 RON, reprezentând obligaţii fiscale prescrise.

II. Pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei 2009-2014, reprezentând impozit pe profit şi impozit cu reţinere la sursă stabilit suplimentar:

(i) anularea în parte a Deciziei de soluţionare, emisă ca răspuns la Contestaţia fiscală formulată de Societate, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale suplimentare în sumă de 1.858.402 RON;

(ii) anularea în parte a Deciziei de impunere şi constatarea nelegalităţii Raportului de inspecţie fiscală, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale principale stabilite suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.858.402 RON, reprezentând (a) impozit pe profit în valoare de 1.740.365 RON şi (b) impozit cu reţinere la sursă în valoare de 118.037 RON;

(iii) exonerarea reclamantei de la plata sumei de 1.858.402 RON, reprezentând impozit pe profit şi impozit cu reţinere la sursă stabilit suplimentar.

III. Obligarea organelor fiscale la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 454 din 8 martie 2022, a hotărât următoarele: a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a anulat în parte Decizia nr. 57/12.05.2017 de soluţionare a contestaţiei, Decizia de impunere nr. x/13.05.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/12.05.2016, în privinţa:

- impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2009, ca urmare a intervenirii prescripţiei;

- impozitului pe profit stabilit suplimentar pentru anii 2010-2014, ca urmare a aprecierii eronate a caracterului nedeductibil al cheltuielilor cu servicii de cercetare, inclusiv cele rezultate din regularizările pe anul 2009 şi 2011;

- impozitului pe profit suplimentar în sumă de 14.088 RON, aferent cheltuielilor înregistrate de reclamantă în sumă de 88.051 RON (corespunzătoare mark-up-ului de 3%);

- obligaţiilor accesorii aferente obligaţiilor principale de mai sus.

De asemenea, a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate şi a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 20.050 RON către reclamantă (50 RON, taxă judiciară de timbru, 10.000 RON, onorariu de expert şi 10.000 RON, onorariu de avocat).

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în motivarea recursului său, a invocat situaţia de casare reglementată de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticând faptul că instanţa fondului a respins acţiunea în privinţa dreptului de deducere a cheltuielilor de utilizare a numelui pentru perioada 2010-2014, considerând că nu are dreptul la deducerea cheltuielilor de utilizare a drepturilor de proprietate intelectuală în baza celor două contracte, întrucât utilizarea acestei categorii de drepturi nu ar fi fost necesară pentru desfăşurarea activităţii de producţie şi comercializare a componentelor, întrucât clienţii societăţii ar fi fost companii din grup sau clienţi ai acestora din urmă şi, ca atare, utilizarea mărcii nu-i producea niciun avantaj comercial.

În opinia recurentei, concluzia instanţei de judecată ar fi nelegală, întrucât art. 21 Codul fiscal nu condiţionează deducerea cheltuielilor de obţinerea unui avantaj comercial, ci de scopul înregistrării acestora; or, chiar instanţa constată, în mod clar şi precis, că drepturile de proprietatea intelectuală care au generat cheltuiala, ar fi fost utilizate în mod efectiv în procesul său de producţie, deci, au fost grevate pe componentele produse şi comercializate. Societatea a încheiat cele doua contracte şi a înregistrat cheltuielile aferente tocmai pentru a obţine dreptul legal de a utiliza simbolurile, mărcile, logo-urile şi denumirile Inergy, respectiv A., întrucât utilizarea acestora, în lipsa unor asemenea contracte, ar fi determinat o încălcare a drepturilor companiei C., respectiv, A., în calitate de proprietari al mărcilor respective.

În opinia recurentei, faptul că aceste componente sunt vândute către companii din grup sau către D. care este clientul A., nu ar fi de natură să invalideze scopul contractării cheltuielilor; aceasta întrucât, indiferent de clienţii săi, aceştia achiziţionează doar produse sub brand-ul Inergy/A. care atestă că întregul produs finit este 100% marca Inergy "A." şi, în acelaşi timp, poate justifica corespunzător calitatea produselor sale şi, implicit, şi preţul acestora (în care este inclus şi costul cu mărcile).

Susţine recurenta şi că poziţia sa ar fi fost pe deplin confirmată de concluziile raportului de expertiză, iar avantajul competitiv al societăţii, de pe urma utilizării drepturilor de proprietate intelectuală, chiar dacă nu prezintă relevanţă din perspectiva deducerii cheltuielii, ar rezulta din faptul că, la nivelul României, aceasta este unicul producător autorizat al produselor marca Inergy şi deţinător al dreptului de utilizare al denumirii şi simbolurilor A..

Nici referirile judecătorului fondului la decizia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 974/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2009 în legătură cu acelaşi tip de cheltuieli efectuate de reclamantă într-o perioadă anterioară celei analizate în cauză, nu ar avea relevanţă, întrucât aceasta vizează o altă situaţie de fapt existentă în 2004, prezenta speţa vizând atât Contractul din 2004, cât şi cel din 2011; de asemenea, jurisprudenţa CJUE invocată de prima instanţă nu ar avea relevanţă, deoarece a stabilit principii general aplicabile în materia de TVA, deci nu sunt aplicabile în speţă.

O altă critică, întemeiată pe acelaşi motiv de recurs vizează pretinsa nelegalitate a negării deducerii cheltuielilor înregistrate în baza Facturii nr. x/24.06.2010 în valoare de 178.555 RON şi a Facturii nr. x/20.10.2011 în valoare de 212.018 RON, din perspectiva cadrului legal, incidente cauzei fiind prevederile art. 21, alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, respectiv pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, de completare a art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal; aceste dispoziţii legale ar fi fost interpretate în mod eronat de instanţa fondului, care s-a limitat la a arăta că "dispoziţiile legale anterior citate condiţionează deductibilitatea fiscală de existenţa contractului anterior prestării serviciilor, textul legal redat fiind suficient de clar, cât timp stabileşte că serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi."

În opinia recurentei, contrar susţinerilor instanţei de fond, prevederile legale nu condiţionează caracterul deductibil al acestor cheltuieli de momentul încheierii contractului, ci doar impune condiţia ca serviciile să fie executate în baza unui contract între părţi, iar forma sau data încheierii acestor contracte nu are influenţă asupra tratamentul fiscal aplicabil, cât timp Societatea a prezentat echipei de inspecţie fiscală, în 2014, cele două contracte din 2010 şi 2011 care dovedeau, în mod cert, prestarea serviciilor şi legătura acestora cu activitatea comercială a Societăţii. În aceste condiţii, cum contractele au fost încheiate imediat după prestarea serviciilor, iar la momentul inspecţiei fiscale, acestea au fost prezentate inspectorilor fiscali, care au reuşit să constate îndeplinirea condiţiei de fond – contractarea serviciilor în scopul obţinerii de venituri - soluţia instanţei de fond este nelegală, în opinia acestei recurente, întrucât denotă un formalism excesiv chiar faţă de textul legii. Cum, la momentul inspecţiei fiscale, societatea a dovedit serviciile achiziţionate în baza unor contracte valide şi încheiate în formă scrisă, iar instanţa a constatat în mod precis aceste aspecte, în mod greşit aceasta a conchis apoi asupra caracterului nedeductibil al cheltuielii.

Critică recurenta reclamantă şi faptul că instanţa fondului ar fi validat raţionamentul organelor fiscale şi a stabilit că se aplică un impozit de 10% asupra veniturilor obţinute în România de persoana nerezidentă C.; se arată că relaţia contractuală pentru serviciile de cercetare este stabilită între B. şi C., însă, beneficiarul efectiv al sumelor achitate de B., nu este societatea din Franţa, ci E., care este o societate stabilita in Belgia, aceasta fiind, în realitate, societatea care încasează costurile aferente cercetării, potrivit art. 6 para. 3 din Contractul de cercetare care prevede că "suma totală a costurilor cu cercetarea ce sunt supuse mark-up-ului şi deducerilor înregistrate de E., pentru efectuarea muncii de cercetare (excluzând alte activităţi specifice) va fi împărţită între beneficiari", astfel că, în opinia recurentei, aceste cheltuieli de know-how trebuie să fie impozitate în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de Evitare a Dublei Impuneri încheiate între România şi Belgia.

Drept urmare, în mod nelegal, prima instanţa ar fi validat impunerea realizată de organele fiscale prin aplicarea, pentru calcularea impozitului pe redevenţe, a procentului de 10% prevăzut de Convenţia de evitare a dublei impuneri încheiată de România cu Franţa, în condiţiile în care beneficiarul real/final al redevenţelor este E., companie rezidentă în Belgia, pentru care ar fi trebuit să aplice, pentru calcularea impozitului pe venituri de care acesta beneficiază din România, procentul de 5%, prevăzut de Convenţia cu Belgia.

În recursul său, recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a interpretat, în mod eronat, dispoziţiile prevăzute de art. 23 şi ale art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data iniţierii inspecţiei fiscale, considerând ca a intervenit prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2009.

Susţine recurenta că instanţa de fond a apreciat în mod greşit, că Decizia nr. 21/14.09.2020 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică în speţă, întrucât acesta vizează acte administrativ fiscale care sunt supuse prescripţiilor extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare apariţiei deciziei RIL şi nu pot fi supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situaţii juridice trecute; actele administrativ fiscale contestate în speţă au fost emise, comunicate şi intrate în circuitul civil, producând-şi efectele juridice anterior pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Recursului în interesul legii, astfel că acest RIL nu trebuia luat în considerare de instanţa de judecată, în opinia recurentei şi, cu atât mai puţin, nu avea cum să fie aplicat de inspecţia fiscală pentru a stabili obligaţiile fiscale în termenul reglementat de Decizia nr. 21/14.09.2020 a ÎCCJ.

În opinia recurentei, instanţa de fond a stabilit, în mod eronat, momentul de la care se constituie baza de impozitare, apreciind că, pentru impozitul pe profit datorat de reclamantă pentru anul 2009, baza de impozitare s-a constituit la 31 decembrie 2009, iar termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 01 ianuarie 2010 şi s-a împlinit la data de 01.01.2015; din prevederile coroborate ale art. 82, art. 85 şi art. 86 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reiese că, în cazul impozitului pe profit, baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o determină şi o declară prin declaraţia anuală de impozit pe profit.

Ca atare, se susţine că, termenul de prescripţie a dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale în sarcina societăţii controlate, ar fi început să curgă la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care societatea a constituit creanţa fiscală, prin depunerea declaraţiei fiscale privind impozitul pe profit, cod 101, pentru anul 2009, din data de 15 aprilie 2010, respectiv a început să curgă la data de 1 ianuarie 2011 şi s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2016, ulterior datei începerii inspecţiei fiscale în cauză, respectiv 5 noiembrie 2015, potrivit înregistrării acesteia în Registrul Unic de Control al societăţii.

Având în vedere că inspecţia fiscală a început la data de 05.11.2015, aşa cum s-a consemnat în registrul unic de control, iar pe perioada cuprinsa între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere, termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă, conform prevederilor art. 92 alin. (2) Codul de procedură fiscală, rezultă, în opinia recurentei, că în mod legal, organele de inspecţie fiscală au stabilit, prin Decizia de impunere nr. x/13.05.2016, întocmită în baza Raportului de inspecţie fiscala nr. x/12.05.2016, obligaţii fiscale suplimentare de plată la impozitul pe profit aferent anului 2009.

Învederează şi faptul că reclamanta nu a prezentat niciun document cu valoare probantă din care să rezulte că, la data de 31.12.2009, era constituită baza de impunere a impozitului pe profit aferent anului 2009, astfel încât, la data de 01.01.2010, când în opinia societăţii precum şi a instanţei de fond, a început să curgă termenul de prescripţie, contribuabilul să poată prezenta controlului documentul prin care a fost constituită baza de impunere aferentă anului 2009.

Mai mult, în opinia recurentei, nici la data de 25.04.2010 prevăzută de lege pentru depunerea Declaraţiei 101 privind impozitul pe profit aferent anului fiscal 2009, societatea nu a putut constitui în mod corect această obligaţie fiscală aferentă anului 2009, fapt dovedit de depunerea Declaraţiei rectificative 101 privind impozitul pe profit aferent anului fiscal 2009. la data de 20.07.2010.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, se arată că instanţa de fond ar fi interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 coroborat cu pct. 45, pct. 63, alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din OMFP. nr. 1752/2005, pct. 42, pct. 63 alin. (5) şi alin. (3) din OMFP. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene şi art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991; astfel, instanţa de fond s-ar afla in eroare acceptând opinia expertului contabil, întrucât, prin înregistrarea unor cheltuieli aparţinând unui alt an fiscal, reclamanta a încălcat principiul independenţei exerciţiului, conform căruia: "trebuie să se ţină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data încasării veniturilor sau data plăţii cheltuielilor".

Aşadar, reclamanta nu a înregistrat corect, din punct de vedere contabil, aceste cheltuieli, la perioada la care se referă, iar întârzierea acestora la înregistrare, pe seama rezultatului altui an fiscal, reprezintă un indiciu al faptului ca aceste costuri au fost "repartizate" în scopul manipulării unor rezultate contabile şi fiscale, nicidecum bazate pe realitatea prestării, aşa cum procedează companiile independente.

În consecinţă, în opinia titularei căii de atac, aceste cheltuieli de regularizare, prin modul de înregistrare în contabilitatea societăţii, nu îndeplinesc condiţiile de deductibilitate la calculul impozitului pe profit, prin decizia de impunere contestată, au stabilit în sarcina societăţii obligaţii suplimentare de plata la impozitul pe profit în sumă de 15.143 RON, din care suma de 6.078 RON este aferentă anului 2009, suma de 5.052 RON, este aferentă anului 2010 iar suma de 4.013 RON, este aferentă anului 2012.

Consideră că instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu pct. 41 alin. (1) lit. a) şi b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu pct. 48 din H.G. nr. 44/2004; pentru a fi deductibile fiscal, cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări servicii, trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de a fi angajate în baza unui contract încheiat între părţi, să fie efectiv prestate şi să fie necesare, prin prisma specificului activităţii desfăşurate de beneficiar, iar justificarea prestării efective a serviciilor şi a necesităţii angajării cheltuielilor aferente, trebuie să fie făcută de către beneficiar prin documente precum procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, rezultă, în opinia recurentei, faptul că reclamanta nu putea justifica cu documente caracterul deductibil la calculul impozitului pe profit al cheltuielilor de cercetare dezvoltare în sumă de 6.856.206 RON înregistrate în perioada 2009-2014 în baza Acordului de suportare în comun a costurilor.

Instanţa de fond, în mod eronat, ar fi reţinut faptul că marja de 3% aplicată de reclamantă a fost diminuată la 1,5% întrucât această marjă netă nu se încadrează în intervalul de comparare, drept pentru care preţurile de transfer au fost ajustate pana la valoarea de piaţă a acestora, prin aplicarea unei marje nete la nivelul de 1,5% din intervalul de comparare.

Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă, în opinia organului fiscal că, în vederea respectării principiului preţului pieţei libere, organele fiscale pot ajusta preţurile de transfer ale bunurilor sau serviciilor tranzacţionate de persoanele afiliate, până la valoarea preţurilor de piaţă ale acestora.

În situaţia în care preţurile de transfer ale produselor şi serviciilor tranzacţionate de persoanele afiliate nu se încadrează în intervalul de comparare, organul fiscal are obligaţia stabilirii acestor preţuri la nivelul preţului de piaţă, prin utilizarea unei valori mediane care se regăseşte la mijlocul intervalului de comparare a preţurilor, respectiv a marjelor nete ale profitului; din documentele aflate la dosarul cauzei, rezultă că, potrivit situaţiei de la Anexa nr. 3 la DPT, organele de inspecţie au înscris, în urma verificărilor în baza de date Orbis, valorile indicatorului de independenţă al tuturor societăţilor din eşantionul întocmit de societatea controlată şi au efectuat verificarea relaţiilor de control dintre companiile din eşantion şi posibilele companii controlate, pentru eliminarea riscului fiscal al unor date viciate.

Organele de inspecţie fiscală au procedat la ajustarea marjei nete aplicată preţurilor de transfer ale serviciilor de management înregistrate de societatea verificată în anul 2012, la nivelul medianei din intervalul de comparare, şi în consecinţă acestea au stabilit în sarcina societăţii impozitul pe profit suplimentar de plată în sumă de 14.088 RON, aferent sumei de 88.051 RON reprezentând ajustarea cheltuielilor cu preţurile de transfer; contrar celor susţinute de expertul judiciar prin raportul de expertiză, aspecte preluate şi de instanţă în pronunţarea soluţiei, stabilirea unei marje de profit asupra prestărilor de servicii nu se fundamentează pe baza lucrărilor Forumului comun UE.

În acelaşi recurs se critică şi faptul că instanţa, în temeiul art. 453, a obligat pârâta DGAMC să îi plătească reclamantei în solidar cheltuieli de judecată în cuantum de 50 RON reprezentând taxa de timbru judiciar, 10.000 RON onorariu expert şi 10.000 RON reprezentând onorariu avocaţial redus, arătând recurenta că nu se află în culpă procesuală, motiv pentru care, solicită sa admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi exonerarea DGAMC de la plata cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţă.

Aceleaşi aspecte expuse în alineatele precedente au fost expuse, în recursul său, şi de către recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, prin invocarea aceluiaşi motiv de casare, respectiv a art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar şi a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând nemotivarea hotărârii .

În privinţa obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, această recurenta a susţinut caracterul nelegal al acestora din perspectiva faptului că sumele ar fi disproporţionate, în raport cu valoarea, complexitatea cauzei şi activităţile desfăşurate de avocat şi de expert, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta - reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâte, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca neîntemeiat.

5. Soluţia instanţei de recurs

5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca cele trei recursuri îndreptate împotriva sentinţei să fie nefondate.

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că, în perioada 05.11.2015-25.04.2016, s-a efectuat, la sediul reclamantei, o inspecţie fiscală pentru verificarea impozitului pe profit pentru perioada 01.01.2009- 31.12.2014, TVA pentru perioada 01.12.2009-30.06.2015, a impozitului pe veniturile obţinute din Romania de persoane juridice nerezidente pentru perioada 01.12.2009-31.01.2014 şi a impozitului pe veniturile din redevenţe obţinute din România de persoane nerezidente pentru perioada 01.02.2014-30.06.2015; în urma controlului, organul de inspecţie fiscală a emis Raportul de inspecţie fiscală nr. x/12.05.2016 şi Decizia de impunere nr. x/13.05.2016, prin care a stabilit, în sarcina reclamantei, obligaţii fiscale suplimentare în valoare totală de 4.621.476 RON, după cum urmează: impozit pe profit în cuantum de 2.566.818 RON şi accesorii aferente de 1.560.534 RON,TVA în cuantum de 84.150 RON şi accesorii aferente de 22.270 RON, impozit pe veniturile nerezidenţilor în cuantum de 144.875lei şi accesorii aferente de 134.442 RON, impozit pe redevenţe în cuantum de 91.198 RON şi accesorii aferente de 17.189 RON.

O parte din aceste sume au fost anulate/diminuate în etapa contestaţiei administrative, astfel că reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, în condiţiile expuse în preambulul prezentei decizii.

Înainte de a trece la analiza efectivă a recursurilor, Înalta Curte aminteşte, în legătură cu motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către toate cele trei recurente, că în doctrina şi jurisprudenţa conturate după intrarea în vigoare a noii legislaţii procesual civile, s-a arătat în mod constant că refuzul aplicării legii, la care se referă textul, constă în nesocotirea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială, în timp ce interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului; pe de altă parte, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond, caz în care situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În acest context, se constată că unele dintre argumentele invocate în cele trei recursuri se situează la limita de a nu putea fi încadrate în motivul de casare invocat, respectiv art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care sancţionează, aşadar, hotărârea ce a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând, cum s-a menţionat anterior, fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Trecând la analiza efectivă a criticilor ce fac obiectul recursului reclamantei S.C. A. S.R.L., Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat de aceasta, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidenţă în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanţei de recurs concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial.

Recurenta nu a adus, în faţa instanţei de reformare, argumente de natură să facă dovada existenţei unei situaţii de fapt contrară sau diferită de cea reţinută de către instanţa de fond şi care să probeze raţionamentul eronat al acesteia din urmă; aşa cum rezultă, fără niciun dubiu, din prevederile contractuale interpretate corect de către judecător, beneficiarul venitului plătit de S.C. A. S.R.L. este C., pentru relaţia dintre C. şi E. existând, de altfel, un alt contract, astfel cum a reţinut şi organul de inspecţie fiscală; de altfel, reclamanta însăşi a prezentat organului de inspecţie fiscală, cu ocazia controlului, certificatele de rezidenţă fiscală pentru C., emise de autoritatea competentă din statul de rezidenţă al furnizorului de servicii, respectiv Franţa, aspecte care reflectă caracterul legal al stabilirii impozitului în cotă de 10%.

Concluzia la care a ajuns instanţa de contencios administrativ şi care validează punctul de vedere al organelor fiscale în legătură cu suma de 118.036, reprezentând impozit cu reţinere la sursă suplimentar, respectă întocmai dispoziţiile art. 116 din Legea nr. 571/2003 care stabilesc că:(1) Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile impozabile obţinute din România se calculează, se retine şi se varsă la bugetul de stat de către plătitorii de venituri. (...)(4) Impozitul se calculează, respectiv se reţine în momentul plăţii venitului şi se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care s-a plătit venitul. Impozitul se calculează, se reţine şi se plăteşte, în RON, la bugetul de stat, la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României, valabil în ziua reţinerii impozitului pentru nerezidenţi ".(...); în plus, art. 118 din acelaşi act normativ statuează că:(1) În înţelesul art. 116, daca un contribuabil este rezident al unei tari cu care România a încheiat o convenţie pentru evitarea dublei impuneri cu privire la impozitele pe venit şi capital, cota de impozit care se aplica venitului impozabil obţinut de către acel contribuabil din România nu poate depăşi cota de impozit, prevăzută în convenţie, care se aplica asupra acelui venit, potrivit alin. (2). În situaţia în care cotele de impozitare din legislaţia interna sunt mai favorabile decât cele din convenţiile de evitare a dublei impuneri se aplica cotele de impozitare mai favorabile.(2) Pentru aplicarea prevederilor convenţiei de evitare a dublei impuneri nerezidentul are obligaţia de a prezenta plătitorului de venit, în momentul realizării venitului, certificatul de rezidenta fiscala eliberat de către autoritatea competenta din statul sau de rezidenta".

În consecinţă, aşa cum a apreciat în mod corect curtea de apel, persoanele nerezidente care obţin venituri impozabile din România, au obligaţia de a plăti impozit, care se aplică asupra veniturilor brute impozabile obţinute din România, iar plătitorului de venit rezident îi revine obligaţia calculării, reţinerii şi virării acestor impozite, către bugetul general consolidat.

Nu este fondată nici critica recurentei-reclamante privitoare la cheltuielile efectuate cu achiziţia dreptului de utilizare a numelui (şi a celorlalte elemente aferente), nefăcându-se dovada confirmării nelegale de către prima instanţă a punctului de vedere al organelor fiscale, aceste cheltuieli fiind, în mod cert, nedeductibile. Este evident, în acest sens, că utilizarea logo-ului pe cărţile de vizită, hârtii comerciale, documente de vânzare etc, nu garantează avantajul economic al unui agent comercial, astfel că au fost corect excluse de la deducere, cheltuielile în discuţie, în acord cu accepţiunea, în jurisprudenţa CJUE(Cauza C-255/02 Halifax sau cauza C165/05 Albert Collevs. Finanzmat Limburg an der Lahn), asupra conţinutului operaţiunilor comerciale.

Astfel cum au apreciat organele fiscale, punct de vedere validat de către instanţa de contencios administrativ, sumele din facturile care atestă cheltuielile în discuţie nu sunt detaliate pe elemente componente, astfel că nu se poate stabili în mod obiectiv în ce măsură cheltuielile au fost prestate în interesul reclamantei şi, pe cale de consecinţă, nici că ar fi fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, astfel cum impun dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Codul fiscal .

Pe de altă parte, contrar aprecierii recurentei, nu este eronată raportarea, de către judecătorul de primă jurisdicţie, la considerentele Deciziei nr. 974/26.02.2014 pronunţată în dosarul x/2009, la care fac trimitere pârâtele în actele fiscale deduse judecăţii în legătură cu acelaşi tip de cheltuieli efectuate de reclamantă într-o perioada anterioară aceleia analizate în cauză, în care se valorifică, practic, aceeaşi situaţie de fapt:,,(…) nu s-a dovedit "necesitatea" acestei cheltuieli, câtă vreme nu se pune problema unui "avantaj competitiv pe piaţă", cea mai mare parte a producţiei fiind livrată către societăţile F. S.A. şi G., care fac parte din grupul D., client principal al C.. Mai mult, dată fiind specificitatea produselor vândute: sisteme de alimentare cu combustibil pentru gama de automobile create de D., ideea unei promovări pe alte pieţe a acestora nu prezintă consistenţă".

Chiar dacă este vorba de o altă perioadă de timp supusă inspecţiei fiscale, este vorba de acelaşi raţionament de apreciere a situaţiei de fapt, deoarece nici în cauza de faţă, reclamanta nu a reuşit să demonstreze în ce măsură efectuarea cheltuielilor în discuţie ar fi de natură a-i crea un avantaj competitiv pe piaţă câtă vreme produsele realizate au fost livrate în cea mai mare parte către societăţile F. S.A. şi G., societăţi care fac parte din grupul D., client principal al C., iar ceilalţi clienţi ai reclamantei sunt societăţi din cadrul grupului Inergy, şi din această perspectivă, raţionamentul instanţei de fond fiind corect.

În sfârşit, nefondată este şi critica referitoare la pretinsa eroare a instanţei de fond, privind suma de 178.555 RON, rezultată din cele două facturi în discuţie; dispoziţiile legale invocate de către chiar recurentă, au fost corect interpretate şi aplicate de către judecătorul cauzei, condiţionează caracterul deductibil al cheltuielilor şi de preexistenţa unui contract încheiat între părţi, situaţie neregăsită în cauză, serviciile fiind executate înainte ca cele două contracte să fi intrat în vigoare, nicio altă susţinere în faţa instanţei de reformare, nefundamentată de probe pertinente, nefiind capabilă să răstoarne această concluzie a primului judecător.

În ceea ce priveşte recursurile promovate de către cele două pârâte, răspunzând punctual acelor critici comune ambelor cereri de recurs, critici ce vor fi analizate o singură dată, Înalta Curte apreciază, de asemenea, că motivul de casare invocat de ambele recurente cu privire la aceleaşi aspecte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidenţă în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanţei de recurs concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial.

O primă critică de care se prevalează ambele recurente, organe fiscale, este aceea că instanţa de fond a stabilit, în mod eronat, momentul de la care se constituie baza de impozitare, apreciind că, pentru impozitul pe profit datorat de reclamantă pentru anul 2009, baza de impozitare s-a constituit la 31 decembrie 2009 iar termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 01 ianuarie 2010 şi s-a împlinit la data de 01.01.2015.

În legătură cu acest aspect, a reţinut curtea de apel că, nicăieri în cuprinsul textelor legale anterior redate nu se face vorbire de termenul de declarare, respectiv termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor financiare, astfel că nu se poate reţine în mod valabil că, în cazul impozitului pe profit, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale începe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit ".

Această chestiunea litigioasă a fost tranşată de ÎCCJ –Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 21/14.09.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 stabilindu-se că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil; prima instanţă, în mod corect, a făcut aplicarea în speţă a acestei decizii de unificare a practicii, sentinţa fiind ulterioară acesteia şi neavând nicio relevanţă faptul că perioada supusă inspecţiei fiscale este anterioară.

Se impune a se preciza că scopul acestui mecanism de unificare, potrivit art. 514 din C. proc. civ., este reprezentat de asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii; premisa declanşării mecanismului de unificare a practicii judiciare, reprezentat de recursul în interesul legii, sub acest aspect, constă în existenţa unei practici judiciare neunitare la momentul sesizării, cu tendinţe de perpetuare şi acutizare pe viitor, în lipsa intervenţiei instanţei supreme, prin acest mijloc procedural. A susţine că, după pronunţarea unei astfel de decizii, instanţele de drept comun mai au la îndemână opinia/soluţia nevalidată de recursul în interesul legii este de neacceptat şi inadecvat scopului procedurii de unificare în discuţie.

Ca atare, Înalta Curte validează raţionamentul judecătorului de primă instanţă, în sensul că baza de impunere s-a constituit până la sfârşitul anului fiscal 2009, astfel că termenul de prescripţie pentru stabilirea obligaţiei de plată a impozitului pe profit începe să curgă la data de 01.01.2010 şi se împlineşte la 01.01.2015, context în care, faţă de data declanşării inspecţiei fiscale, 05.11.2015, organul fiscal nu mai era în drept să stabilească, în sarcina reclamantei, obligaţiile fiscale în discuţie, dreptul său fiind prescris.

O altă critică ce este comună celor două recursuri este aceea că, în mod greşit, instanţa de fond ar fi validat concluziile expertului judiciar, pe care şi le-a asumat, în partea admisă a pretenţiilor deduse judecăţii.

Se impune a se preciza, mai întâi, că omologarea, de către judecător, a concluziilor unei lucrări de specialitate, încuviinţată în cauză, în lipsa unei contradovezi cu aceeaşi valoare probatorie, care să răstoarne concluziile expertului sau să le înlăture parţial, nu presupune şi nu echivalează cu o atitudine părtinitoare a judecătorului, în favoarea părţii care a suportat costul expertizei ori cu nemotivarea soluţiei; aceasta cu atât mai mult cu cât expertiza judiciară se dispune de către instanţă în scopul elucidării aspectelor pentru care este necesară opinia unui specialist, iar sarcina expertului este aceea de a o lămuri asupra chestiunilor tehnice care sunt indispensabile soluţionării litigiului. Drept consecinţă, expertul, în cadrul unui proces civil, îşi asumă un rol eterogen, similar celui de auxiliar al justiţiei, dar care îi conferă, totodată, o poziţie importantă, aproape predominantă, în ceea ce priveşte organizarea elementelor pe care judecătorul îşi va întemeia hotărârea şi, prin urmare, în ceea ce priveşte aflarea adevărului.

Revenind la cauza de faţă, o altă critică invocată de ambele organe fiscale recurente este aceea că instanţa de fond, în mod greşit, ar fi considerat deductibile cheltuielile de regularizare a serviciilor de cercetare, afirmând că aceste cheltuieli nu au corespondenţă în veniturile aferente anilor regularizaţi, respectiv, 2008, 2009 şi 2011, fiind, astfel, încălcată independenţa exerciţiului financiar; în plus, se arată că înregistrarea acestor cheltuieli ar fi o corectare a erorilor din documentele contabile.

Dincolo de aceste afirmaţii lipsite de suport probator, cele două recurente nu au dovedit o situaţie contrară celei că facturile de regularizare aferente cheltuielilor de research din anii 2008, 2009 respectiv 2011, au fost emise, primite, înregistrate în contabilitate şi plătite potrivit înţelegerii părţilor, la momentul la care s-a făcut regularizarea efectivă a acestora, respectiv în anii 2009, 2010 şi 2012; drept urmare, cheltuiala a fost înregistrată în acord cu prevederile contractuale şi cu modalitatea de facturare a preţului agreat, iar negarea dreptului de deducere, motivată de încălcarea principiului independenţei, nu justifica nerecunoaşterea caracterului deductibil al acestor cheltuieli, la nivelul anului precedent regularizării, cheltuielile cu cercetarea fiind incluse de lege în categoria cheltuielilor efectuate în scopul obţinerii de venituri impozabile, potrivit art. 21 Codul fiscal şi prezumate deductibile, în scopul calcului impozitului pe profit.

Nefondată este şi critica, de asemenea invocată de ambele organe fiscale, referitoare la impozitul pe profit de 1.096.993 RON aferent cheltuielilor cu refacturarea licenţelor privind know-how ui în sumă totală de 6.856.206 RON.

În afara faptului că cele două pârâte nu au negat niciun moment efectuarea, cu acest titlu, a cheltuielilor în cauză, se constată, din ansamblul probelor administrate şi din concluziile expertului judiciar, că cheltuielile cu know-how-ul de care beneficiază B. de la C., în baza contractului de împărţire a costurilor, au fost contractate în strânsă legătură cu activitatea de producţie a societăţii; inclusiv organele fiscale au recunoscut, în cadrul recursurilor, că societăţile din grupul Inergy care fabrică şi vând produse clienţilor (deci inclusiv B.), beneficiază de pe urma activităţii de cercetare, din moment ce produsele în cauză sunt dezvoltate pe baza tehnologiilor care rezultă de pe urma activităţii de cercetare. Aşadar, astfel cum a reţinut prima instanţă, este incontestabilă utilizarea acestor servicii şi, implicit, efectuarea cheltuielilor aferente, pentru obţinerea de venituri impozabile, obiectul de activitate al reclamantei fiind chiar producţia bunurilor care sunt dezvoltate pe baza tehnologiilor rezultate din activităţile de cercetare.

În ceea ce priveşte ajustarea mark-up-ului aferent cheltuielilor cu serviciile de management efectuate de reclamantă în anul 2012, de la procentul de 3% la 1,5% şi stabilirea, în sarcina acesteia, a obligaţiilor fiscale în sumă totală de 14.088, şi din această perspectivă, soluţia curţii de apel este corectă şi întemeiată pe probele dosarului, aceasta apreciind în mod corect că marja de 3% aplicată de reclamantă pentru serviciile de suport şi de management a fost diminuată nejustificat de organul fiscal la 1,5%, iar statuarea impozitului pe profit suplimentar in cuantum de 14.088 RON aferent cheltuielilor din anul 2012 de 99.051 RON este nelegală, fapt confirmat şi în concluziile expertizei. Afirmaţiile contrare ale pârâtelor nu sunt susţinute în niciun fel, acestea preluând susţinerile din cadrul judecăţii de fond, astfel că nu au invocat argumente ce ar putea conduce la reformarea hotărârii, din această perspectivă.

În consecinţă, toate criticile fiind nefondate, ceea ce confirmă poziţia recurentei-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de parte care a pierdut procesul în primul grad de jurisdicţie, în mod corect aceasta a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată, neconfirmându-se nici pretinsa aplicare greşită, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că şi această critică este nefondată.

În plus faţă de criticile deja analizate, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a invocat şi situaţia de casare prevăzută de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că acest motiv de recurs nu are incidenţă în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de reclamantă în cererea introductivă de instanţă; motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată sau de pârât în apărare, instanţa având posibilitatea să le structureze, în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune, iar nemulţumirea părţii faţă de soluţia judecătorului cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, nu atrage automat concluzia viciului nemotivării.

Înalta Curte reaminteşte că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă în cauză, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. În repetate rânduri, instanţa supremă a subliniat faptul că motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmaţiile reclamantei ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să apară ca fiind nefondate.

Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa critică şi modul pretins nelegal în care instanţa de fond ar fi apreciat asupra cheltuielilor de judecată, din perspectiva faptului că sumele acordate cu acest titlu ar fi disproporţionate, în raport cu valoarea, complexitatea cauzei şi activităţile desfăşurate de avocat şi de expert, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Înalta Curte aminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului".

În consecinţă, această critică nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de către recurenta-pârâtă în cauză, astfel că nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar, în calea de atac a recursului; astfel de aspecte scapă cenzurii instanţei de recurs, fiind chestiuni de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât nu pot face obiectul unor critici care privesc greşita aplicare a legii de drept .

5.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În raport de motivele invocate, întrucât niciunul dintre recursuri nu atrage incidenţa în cauză a motivului de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportata la art. 488 pct. 8 şi 6 C. proc. civ., urmează a le respinge, ca fiind nefondate, astfel că sentinţa curţii de apel va fi menţinută în totalitate, ca fiind legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta – reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurentele – pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa împotriva sentinţei civile nr. 454 din 8 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2023.