Disciplinary complaint over judges' interim-measures ruling upheld as lawful; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a în data de 21.04.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară şi pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. Anularea rezoluţiei nr. 67/A/09.01.2020 emisa de pârâta, prin Direcţia de inspecţie pentru judecători, în dosarul nr. x.

2. Anularea rezoluţiei din 20.03.2020 emise de pârâta, prin inspectorul-şef, în lucrarea nr. C20-291.

3. Obligarea pârâtei Inspecţia Judiciară la continuarea procedurii disciplinare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1365 din 9 decembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, B. şi C., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurentul-reclamant criticând soluţia Curţii de Apel Bucureşti prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5), pct. 6) şi pct. 8) C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac, recurentul-reclamant a reiterat aspectele sesizate iniţial, subliniind că Inspecţia Judiciară, prin rezoluţii pe care acesta le apreciază ca fiind uşuratice, a considerat că nu se poate reţine exercitarea atribuţiilor de serviciu cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă, fără nici o analiză concretă a datelor puse la dispoziţia autorităţii publice.

Învederează acesta că şi Curtea de Apel Bucureşti, ar fi dovedit acelaşi dispreţ faţă de problemele sesizate, fiind evidente încercările de justificare a comportamentului, apreciat ca fiind deviant, a celor două judecătoare.

De asemenea, a mai susţinut şi că instanţa de apel, într-un mod tendenţios, ar fi arătat că autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care reclamantul a fost obligat să respecte proprietatea şi posesia pârâtului nu este afectată prin decizia de a fi obligat pârâtul să-i permită reclamantului să folosească terenul său pentru accesul într-o clădire a acestuia.

Mai arată şi că instanţa de fond ar fi încercat, de fapt, o modificare sau o explicare a considerentelor deciziei Tribunalului Braşov, deşi instanţa de contencios administrativ fusese sesizată cu o plângere împotriva rezoluţiilor Inspecţiei Judiciare.

În opinia recurentului - reclamant, Curtea de Apel Bucureşti s-ar fi substituit Inspecţiei Judiciare stabilind, în afara competenţelor, că nu ar fi existat nici rea-credinţă şi nici gravă neglijenţă din partea persoanelor la care se referea sesizarea, deşi rolul Curţii de Apel Bucureşti era să stabilească dacă s-au făcut toate verificările cu privire la sesizare, iar nu să se pronunţe pe fondul ei.

Reiterează şi că a solicitat instanţei de judecată completarea verificărilor prealabile pentru că acestea s-ar fi bazat în exclusivitate pe datele din sistemul Ecris, iar considerentele conţinute ar fi fost, în mare parte, străine de obiectul sesizării.

Acesta mai menţionează că a cerut completarea verificărilor prin ataşarea, respectiv copierea dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Braşov şi al dosarului execuţional care ar fi conţinut date relevante cu privire la dreptul exclusiv al pârâtului asupra terenului, însă această completare ar fi fost refuzată de Curtea de Apel Bucureşti.

În final, a reiterat că modul de operare al magistraţilor ar scoate activitatea acestora din sfera conceptului de legalitate în emiterea hotărârii judecătoreşti, solicitând admiterea cererii, anularea rezoluţiilor contestate şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor prealabile.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acesta reglementează posibilitatea casării sentinţei de fond, în situaţia unei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, acestea fiind în principal, o eventuală nerespectare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la un proces echitabil, o încălcare a principiului disponibilităţii sau a oralităţii dezbaterilor, aspecte care nu pot fi reţinute faţă de modalitatea de instrumentarea prezentei cauze de către judecătorul instanţei de fond.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară în data de 26 noiembrie 2019, şi la Direcţia de inspecţie pentru judecători sub numărul x/27.11.2019, reclamantul a solicitat cercetarea disciplinara a doamnelor judecător B. şi C., în legătura cu modul de soluţionare a apelului din dosarul nr. x/2019, reproşându-le ca au denaturat cu rea-credinţă atât obiectul judecăţii, cât şi limitele investirii cu scopul de a-l vătăma pe apelant.

Prin rezoluţia nr. 67/A/09.01.2020 emisă de pârâtă, prin Direcţia de inspecţie pentru judecători, în dosarul nr. x, sesizarea a fost clasată, reţinându-se că nu există indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare.

Reclamantul a formulat plângere împotriva rezoluţiei de mai sus.

Prin rezoluţia din 20.03.2020 emisă de pârâta, prin inspectorul-şef, în lucrarea nr. C20-291, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004:

"(1)Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

În concluzie, nu orice încălcare a unei norme de drept procesual echivalează cu o abatere disciplinară, ci numai în situaţiile în care încălcarea normei este realizată într-una din modalităţile de mai sus.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reţinându-se legalitatea actelor contestate.

În argumentarea soluţiei date în fond, în esenţă, instanţa a observat că analiza inspectorului judiciar este temeinică şi legală, iar rezoluţia de clasare cuprindea o motivare corespunzătoare a acesteia raportată la probatoriul administrat precum şi la dispoziţiile legale incidente.

De altfel, lecturând sentinţa civilă nr. 7753/30.08.2019 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2019, de către judecătorul D., Curtea de Apel Bucureşti a observat că instanţa nu a negat dreptul de proprietate al numitului E. asupra terenului situat în Braşov, str. x, ci, dimpotrivă, a expus corect situaţia de fapt şi de drept rezultată din hotărârile judecătoreşti anterioare (începând cu sentinţa civila nr. 16136/22.12.2011 pronunţată de Judecătoria Braşov) prin care Statul Român şi Municipiul Braşov au fost obligaţi sa lase în deplina proprietare şi posesie terenul numitului F. (autorul lui E.), astfel încât nu se punea problema ignorării efectului autorităţii de lucru judecat a acelor hotărâri judecătoreşti.

Mai mult, a remarcat instanţa fondului şi că judecătorul de primă instanţă, al ordonanţei preşedinţiale, D., este chiar magistratul care a şi încuviinţat executarea silită a sentinţei anterior indicate, or, aceasta situaţie de fapt şi de drept privind calitatea de proprietar al terenului în persoana lui E., derivată din hotărârile judecătoreşti anterioare şi din actele translative de proprietate, era menţinută şi confirmată în cadrul ordonanţei preşedinţiale şi de către instanţa de apel, prin decizia civila nr. 1360/14.10.2019, respectiv de completul compus din cele judecătorii vizaţi de sesizarea disciplinară, B. şi C., astfel încât, nici în privinţa acestora, nu se putea susţine că ar fi negat dreptul de proprietate al apelantului din acea cauza.

În ceea ce priveşte pretinsa eroare de raţionament în analiza condiţiei de "aparenţă a dreptului", în sensul că în mod eronat instanţa de apel s-ar fi raportat la dreptul Municipiului Braşov de folosinţă asupra construcţiei, în loc de dreptul de servitute de trecere pe teren, Curtea de Apel Bucureşti a precizat că sintagma "în favoarea reclamantului există aparenţa de drept" utilizată de art. 997, alin. (1) C. proc. civ., este susceptibilă de mai multe interpretări, fiind de discutat dacă dreptul care se protejează provizoriu prin ordonanţa preşedinţială trebuie să fie identic cu dreptul care se valorifică pe calea acţiunii de fond, cu atât mai mult cu cât ordonanţa preşedinţială poate fi introdusă chiar dacă nu exista o acţiune de fond (context în care nu ar apărea cu totul nejustificată nici referirea instanţelor la dreptul la educaţie).

Instanţa de fond a observat că, referindu-se la dreptul cercetat sub aspectul aparentei, instanţă de apel reclamată foloseşte expresia "dreptul privind folosinţa construcţiei, care are destinaţia de grădiniţă", în timp ce prima instanţă s-a referit la faptul că "prin măsura executorului judecătoresc a fost blocat singurul acces ce poate fi folosit în vederea folosirii imobilului din calea publică", precum şi la faptul că "există o aparenţă de drept în sensul că reclamantului să i se permită accesul spre imobilul construcţie deţinut de acesta".

S-a precizat de către Curtea de Apel Bucureşti că deşi aparent într-o oarecare divergenţă, cele două instanţe au aceeaşi opinie, în sensul că, fiind proprietar asupra clădirii, pentru a o putea folosi efectiv, practic, Municipiul Braşov trebuie să aibă acces fizic la ea şi că pentru aceasta, ar avea, în aparenţă, un drept de trecere pe terenul proprietatea lui E..

În ceea ce priveşte temeiul juridic al unui astfel de drept de acces, instanţa de fond a argumentat că ar fi de discutat dacă în speţă este vorba de un drept de servitute sau de o limitare legala a dreptului de proprietate asupra terenului, sub forma unui drept de trecere în condiţiile art. 617, alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, sub acest aspect s-a apreciat ca fiind foarte relevant că în cadrul acţiunii de fond, ce face obiectul dosarului nr. x/2019, Municipiul Braşov a solicitat în contradictoriu cu E., instituirea unui drept de trecere cu piciorul şi autoturismul, exact în condiţiile art. 617 C. proc. civ. şi nu în condiţiile 756 C. proc. civ., sugerând astfel ca ar fi fost vorba de un drept ce ar deriva direct din lege şi nu de un drept de servitute care ar depinde de voinţa proprietarului terenului.

Faţă de acestea, s-a observat că datele concrete ale speţei, sugerează că interpretarea data de instanţa de apel, chiar dacă într-o exprimare lacunară, ar converge cu realitatea juridică a raporturilor dintre părţi, nefiind, nici pe de parte, vorba de rea-credinţă sau gravă neglijenţă în aplicarea normelor de drept.

În ceea ce priveşte necesitatea ca pârâta Inspecţia Judiciară să fi solicitat şi alte date cu excepţia evidenţelor Ecris şi în general, a celor ataşate la prezentul dosar, instanţa a reţinut că, faţă de situaţia clară a drepturilor părţilor, alte date nu erau necesare, ele neavând decât rolul de a întări cele ce se cunoşteau deja.

A mai argumentat instanţa de fond şi că în cadrul rezoluţiilor contestate, Inspecţia Judiciară nu prezintă "in extenso" raţionamentul expus mai sus de instanţă, ci detaliază concluzia că, fiind o problemă de interpretare şi aplicare a legii, chestiunea sesizată excedează competenţele autorităţii publice, în condiţiile în care magistraţii cercetaţi au prezentat un raţionament logico-juridic amplu în considerentele deciziei civile incriminate.

Or, verificarea în detaliu a acestui raţionament ar presupune, de plano, o activitate specifica funcţiei jurisdicţionale a instanţelor şi nu celei administrative a Inspecţiei Judiciare.

Cu toate acestea, atât timp cât concluzia rezoluţiilor este corectă, în sensul lipsei unor indicii de săvârşire a unei abateri disciplinare, lipsa unui răspuns detaliat la criticile punctuale ale petentului, nu justifică anularea actelor.

În consecinţă instanţa de fond nu a putut identifica o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia să îi lipsească orice justificare, cu consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţilor, care să fi fost săvârşită de către magistraţii reclamaţi, aspectele invocate constituind nemulţumiri subiective faţă de soluţia dispusă în dosar, motiv pentru care în mod corect a respins acţiunea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1365 din 9 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.