Joint and several tax liability of a company administrator: burden of proof for bad faith vs. mere insolvency and non-payment
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the tax administration, confirming the lower court’s judgment that annulled the administrative decision to impose joint and several liability on a company administrator for approximately 3.4 million RON in unpaid taxes. The dispute involved a challenge to the legal basis for holding the administrator personally liable under Articles 25(2)(c) and (d) of the Fiscal Procedure Code, which requires proof of bad faith. The court held that the tax authority failed to meet its burden of proof, as it did not substantiate specific culpable conduct amounting to bad faith, relying instead on mere non-payment of taxes and the administrator's passive stance during insolvency proceedings. Relying on the presumption of good faith under Article 12(4) of the same law, the court established that the simple failure to pay tax obligations or to request insolvency does not automatically constitute bad faith, thereby protecting the administrator from automatic liability.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 490 C. proc. civ, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, art. 496 alin. (1) din C. proc. civ, art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat; Joint and several tax liability of a company administrator: burden of proof for bad faith vs. mere insolvency and non-payment: The dispute involved a challenge to the legal basis for holding the administrator personally liable under Articles 25(2)(c) and (d) of the Fiscal Procedure Code, which requires proof of bad faith. The court held that the tax authority failed to meet its burden of proof, as it did not substantiate specific culpable conduct amounting to bad faith, relying instead on mere non-payment of taxes and the administrator's passive stance during insolvency proceedings. Relying on the presumption of good faith under Article 12(4) of the same law, the court established that the simple failure to pay tax obligations or to request insolvency does not automatically constitute bad faith, thereby protecting the administrator from automatic liability.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the operative part to dismiss the appeal as unfounded.
Defines the ground for appeal (misapplication or incorrect application of material law) which the court reviewed and found not to exist.
Full text
Şedinţa publică din data de 11 mai 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 19.08.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava - Serviciul Fiscal Municipal Rădăuţi, a solicitat:
- anularea Deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/16.12.2020, comunicată la data de 28.12.2020, susţinând nelegalitatea acesteia în ceea ce priveşte suma de 3.428.888 RON stabilită în sarcina sa de către organul fiscal;
- anularea Deciziei nr. 5063/11.03.2021 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi prin care a fost respinsă contestaţia administrativ fiscală formulată;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 20 octombrie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis acţiunea formulată de reclamant şi s-a anulat Decizia de antrenare a răspunderii solidare nr. x/16.12.2020 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava - Serviciul Fiscal Municipal Rădăuţi, în ceea ce priveşte suma de 3.428.888 RON stabilită în sarcina sa de către organul fiscal şi Decizia nr. 5063/11.03.2021 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe, recurenta-pârâtă a declarat recurs invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În esenţă, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, raportat la înscrisurile doveditoare existente la dosarul cauzei.
Astfel, a criticat hotărârea pronunţată în ceea ce priveşte soluţia de anulare a Deciziei nr. 22303/16.12.2020 prin care Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava - Serviciul Fiscal Municipal Rădăuţi a dispus angajarea răspunderii domnului A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în solidar cu societatea, în vederea achitării creanţelor fiscale restante până la limita sumei de 3.428.888 RON, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 raportat la art. 72 din Legea nr. 31/1990.
A arătat că motivarea instanţei referitoare la nelegalitatea deciziilor de angajare a răspunderii solidare, din perspectiva neîndeplinirii condiţiei relei-credinţe, nu poate fi menţinută deoarece intimatul-reclamant, în calitate de administrator, avea cunoştinţă de existenţa debitului S.C. B. S.R.L către bugetul statului, deoarece obligaţiile fiscale datorate sunt formate din declaraţii depuse de către agentul economic, iar decizia de impunere este din perioada când era administratorul societăţii şi avea cunostiinţă de somaţiile şi titlurile executorii emise.
În acest context, potrivit probelor administrate, împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., organul fiscal a derulat procedura executării silite în perioada 2015-2019, fiind încheiate şi comunicate debitoarei o serie de acte de executare silită. Toate aceste acte de executare silită au fost cunoscute de debitoarea urmărită, prin administrator. Or, atitudinea pasivă şi ignorantă a administratorului în faţa succesivelor proceduri de executare silită, care nu a efectuat plăţi voluntare la bugetul consolidat al statului pentru a stinge din obligaţiile de plată restante ce fac obiectul executării silite, preferând să ignore datoriile înregistrate de societate, indiferent de cuantumul lor şi acumulând debite restante la bugetul consolidat al statului sunt elemente şi împrejurări care dovedesc reaua-credinţă.
Prin urmare, obligaţiile fiscale datorate de către societate provin ca urmare a nerespectării prevederilor legale cu privire la îndeplinirea la termen a obligaţiilor, administratorii/asociaţii făcându-se astfel vinovaţi pentru neplata datoriilor la bugetul general consolidat al statului.
În speţă, reprezentantul legal, prin omisiunea achitării obligaţiilor fiscale, prin încălcarea obligaţiilor statutare, confirmă existenţa relei-credinţe ca şi condiţie necesară angajării răspunderii solidare. Virarea la buget a obligaţiilor legale este obligatorie şi întotdeauna prioritară faţă de alte plăţi, întrucât menţinerea sau redresarea activităţii unei societăţi comerciale trebuie să fie rezultatul unui management eficient şi onest, al unei performanţe economice reale şi nu al sustragerii de la plata sumelor datorate bugetului de stat. Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale, prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege, şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii.
Prin constatările prezentate, se identifică legătura de cauzalitate între starea de insolvabilitate a debitorului S.C. B. S.R.L. şi comportamentul fiscal necorespunzător adoptat de persoana răspunzătoare, intimatul-reclamant A., cu privire la neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale contribuabilului debitor.
Ca atare, a apreciat că Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 22303 din 16.12.2020, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava - şi Decizia nr. 5063/11.03.2021 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Direcţia Colectare sunt temeinic şi legal întocmite.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Prin decizia nr. 22303/16.12.2020 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava - Serviciul Fiscal Municipal Rădăuţi s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamant A., în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deoarece în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, precum şi pentru faptul că a determinat, cu rea-credinţă, nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Prin Decizia nr. 5063/11.03.2021 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia administrativ fiscală formulată de reclamant împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Reclamantul a supus controlului instanţei de contencios administrativ legalitatea celor două acte administrativ-fiscale anterior menţionate, iar curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate formulate de reclamant şi a dispus admiterea acţiunii, anulând decizia de atragere a răspunderii solidare şi decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrative.
Instanţa de control judiciar îşi însuşeşte soluţia primei instanţe, apreciind că a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava – Serviciul Fiscal Municipal Rădăuţi.
În ceea ce priveşte motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului, Înalta Curte constată că prima instanţă, în mod corect, a reţinut că actele administrativ contestate nu cuprind vreo referire la elemente de fapt sau de drept din care să rezulte reaua-credinţă a administratorului societăţii.
Cu alte cuvinte, în decizia de sancţionare nu s-a indicat în ce constau faptele culpabile ale reclamantului pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 25 alin. (2), lit. c) şi lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal limitându-se la a afirma că administratorul societăţii era obligat să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul prevederilor Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, având în vedere acumularea de obligaţii fiscale restante, mai vechi de 60 de zile, precum şi faptul că, deşi avea cunoştinţă de existenţa debitului, nu a achitat la scadenţă obligaţiile fiscale.
Instanţa de control judiciar aminteşte că răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale, însă legiuitorul a prevăzut şi condiţii speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condiţiile codului de procedură fiscală sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credinţe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere.
Însă, organul fiscal a motivat angajarea răspunderii administratorului societăţii prin trimiterea la o stare de pasivitate şi la un management defectuos, fără a proba reaua-credinţă, astfel cum impun dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora buna-credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul.
În speţă, este relevant faptul că debitul în cuantum de 3.428.888 RON pentru care s-a angajat răspunderea administratorului a fost stabilit suplimentar în sarcina societăţii prin Decizia de impunere x/08.10.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, care a fost contestată în contencios administrativ, litigiul fiind soluţionat definitiv prin Decizia nr. 3117 din 06.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016.
De asemenea, doar faptul că nu au fost achitate la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii reprezintă o prezumţie simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor privind răspunderea delictuală a administratorului iar, în ipoteza susţinută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăţi, odată cu constatarea datoriilor societăţii prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăşi voinţei legiuitorului care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.
Nicidecum nu se poate constata că simpla deţinere a calităţii de administrator al societăţii insolvabile ar conduce, în mod automat, la o prezumţie de rea-credinţă sau că omisiune achitării obligaţiilor fiscale confirmă existenţa relei-credinţe ca şi condiţie necesară angajării răspunderii solidare.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava – Serviciul Fiscal Municipal Rădăuţi împotriva sentinţei nr. 85 din 20 octombrie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.