Insurer's appeal rejected: penalties and costs against bankrupt RCA insurer not covered by guarantee fund.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 la data de 23.10.2020, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 24452 din 07.10.2020 prin care a solicitat să se dispună:

1. anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală.

2. obligarea intimatului FGA la plata sumei de 7517.61 RON reprezentând penalităţi de întârziere, şi a sumei de 1824.62 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11334/09.09.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015.

3. obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 115 din 4 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs recurenta-reclamantă, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material aplicabile spetei.

Prin hotărârea atacată instanţa de fond a respins contestaţia recurentei împotriva deciziei FGA nr. 24452 din 07.10.2020 prin care solicita obligarea intimatului-pârât FGA la plata sumei de:

- 7517.61 RON reprezentând penalităţi de întârziere;

- 1824.62 RON - reprezentând cheltuieli de judecată, ambele reprezentând creanţe stabilite prin Sentinţa definitive civilă nr. 11334/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015.

Consideră că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile speţei astfel:

1. Penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015:

Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept), prin care la considerentul de la punctul (124) s-a reţinut că penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări.

Penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către FGA.

Penalităţile de întârziere rezultă în mod expres din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA (Ordinul CSA 14/2011, Norma 23/2014).

Cu alte cuvinte, acestea au natură contractuală şi este izvorâtă din contract, nu doar obligaţia principală, ci şi obligaţia de plată a accesoriilor.

FGA poate recupera penalităţile şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului:

Posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA.

Art. 17 din Legea 213/2015: "Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).;

Decizia ICCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) - confirmă acest aspect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantă a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor plata următoarelor sume: 19887,85 RON - despăgubiri; 7517,61 RON - penalităţi de întârziere calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 11334/09.09.2015 până la data de 03.12.2015; 1824,62 RON - cheltuieli de judecată, conform aceluiaşi titlu executoriu, anexat la cererea de plată.

Recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea cererii de plată titlul executoriu constând în sentinţa civilă nr. 11334/09.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin neapelare, prin care a fost admisă cererea formulată de A. S.A. în contradictoriu cu societatea B. S.A. şi s-a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 19887,85 RON reprezentând contravaloare despăgubire, penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra debitului de 19887,85 RON de la data de 19.11.2014 şi până la plata efectivă a debitului, respectiv 1824,62 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 24452/07.10.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 19887,85 RON, reprezentând despăgubirea solicitată, şi a respins sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

La pronunţarea acestei decizii, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată a penalităţilor de întârziere, FGA a reţinut că prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin 1 lit. i) din legea nr. 503/2004, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţă de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor recurentei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin 1 lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanţelor izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanţe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării şi în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanţe de asigurări, fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) şi (3) din Norma (în vigoare la data plăţi despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecinţă, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegaţiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privinţa recunoaşterii naturii de creanţă de asigurare inclusiv a penalităţilor solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

De asemenea, invocarea de către recurenta-reclamantă a Deciziei nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu schimbă concluzia inexistenţei obligaţiei pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a achita sumele pretinse de reclamantă constând în penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11334/09.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

Totodată, Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are un obiect strict determinat, sub aspectul problemei de drept care a făcut obiectul dezlegării, motiv pentru care dezlegarea dată nu poate fi extinsă la alte dispoziţii legale şi nici la alte situaţii de drept care sunt conexe cu norma juridică interpretată pe calea acestui mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 115 din 4 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2022.