Liability for loss of use of funds due to unlawful administrative refusal of insurance guarantee payment

Şedinţa publică din data de 10 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 30.03.2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR - FGA, a solicitat:

- să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016 şi dispună:

- obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;

- obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 14.06.2021 reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, în temeiul dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., prin care a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 sa oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/26.08.2016, constând în:

1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014 – 68799.39 RON, calculate până la data de 14/06/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1602 de la data de 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Recurs principal

Împotriva sentinţei civile nr. 1602 de la data de 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinţei civile atacate şi admiterea acţiunii.

În dezvoltarea recursului promovat de recurenta – reclamantă, întemeiat pe punctul 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a susţinut aceasta că argumentele din motivare care fac trimitere la modalitatea de solicitare a penalităţilor de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, atunci când aceste penalităţi rezultă din contractul de asigurare, ar fi motive străine de natura pricinii.

În continuare, dezvoltând recursul întemeiat pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A arătat că a formulat o cerere de plată adresată pârâtului care a fost respinsă prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Ulterior, în cadrul demersului judiciar din dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14452, ca nelegală, fiind obligat FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la reanalizarea pe fond a cererilor de plată.

A mai precizat faptul că, ulterior soluţionării pe fond a cererilor de plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a dispus plata despăgubirilor solicitate de recurenta – reclamantă iar susţinerea primei instanţe în sensul că acţiunea de faţă este neîntemeiată, nu face decât să valideze comportamentul ilicit al pârâtului.

Ulterior, a mai invocat recurenta – reclamantă prevederile art. 1535 C. civ.. cu referire la prejudiciul ce i s-a produs, rezultat din lipsa de folosinţă asupra sumelor de bani precum şi aplicarea greşită de prima instanţă a disp. art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, a susţinut faptul că este evidentă legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu în condiţiile în care lipsa de folosinţa sumelor de bani s-a datorat soluţionării cu întârziere a cererii de plată. Faptul că legea nu prevede un termen în care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR să soluţioneze o cerere de plată nu înseamnă că pârâtul putea să procedeze după bunul său plac. Mai mult, din dispoziţiile legii ce reglementează acordarea despăgubirilor, rezultă caracterul de celeritate al procedurii.

Referitor la culpa pârâtului, a menţionat recurenta că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a acţionat contrar scopului pentru care acesta a fost creat motiv pentru care este evidentă vinovăţia acestuia.

Pentru toate aceste considerente, a precizat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR şi obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. pentru neplata creanţei de asigurare.

Recurs incident

Împotriva sentinţei civile nr. 1602 de la data de 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs incident şi pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR susţinând, în esenţă, că se impune admiterea cererii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere disp. art. 499 şi soluţia ce se preconizează a fi dată recursului incident, Înalta Curte nu va proceda la redarea criticilor de nelegalitate expuse de recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR cu privire la fondul căii de atac declarate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a formulat întâmpinare în cauză, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs a reclamantei A., ca nefiind fondată.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate de pârât, Înalta Curte constată că recursul incident se impune a fi respins, ca tardiv, iar recursul principal se impune a fi admis în limitele şi pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x/26.08.2016, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 19965 RON reprezentând despăgubiri, pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA a respins un număr de 435 de cereri de plată (printre care şi cea care face obiectul prezentului litigiu), unicul motiv pentru respingerea acestora fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B., nicidecum motive care ţin de calitatea de creditor de asigurare a reclamantei.

Astfel, a susţinut reclamanta că este îndreptăţită la acordarea sumelor de bani cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă generată de respingerea de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a cererii de plată, ca urmare a interpretării defectuoase a normelor legale incidente în cauză.

Prima instanţă a apreciat că cererea de chemare în judecată este nefondată, reţinând în motivare că cererea de plată a reclamantei cu privire la suma solicitată iniţial, nu a primit încă o soluţionare pe fond, pentru a se vedea dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită să primească acea sumă în integralitate. Or, reclamanta a solicitat penalităţi de întârziere calculate prin raportare la suma menţionată în cererea de plată, sumă care în acest moment nu este certă.

Acesta au fost considerentele primei instanţe care, învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenţia dedusă judecăţii se impune a fi respinsă.

Împotriva acestei soluţii, a formulat cerere de recurs principal reclamanta A., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi cerere de recurs incident pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

Cu titlu prealabil, asupra excepţiei de tardivitate a recursului incident formulat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, reţine Înalta Curte că incidente cauzei sunt dispoziţiile de la art. 474 alin. (1) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 491 C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege, reiese că cererea de recurs incident se depune de partea declarantă împreună cu întâmpinarea la recursul principal, mai precis în termen de 30 de zile de la primirea comunicării efectuate de instanţă în procedura de regularizare a căii de atac.

Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv dovezile de comunicare ale adresei la care a fost ataşată cererea de recurs principal – dosar recurs, reiese că FGA a primit copie a recursului principal la data de 19.01.2022. Aceeaşi parte a depus întâmpinare în cauză dar şi cerere de recurs incident la data de 22 februarie 2022, cu depăşirea termenului prevăzut art. 490 C. proc. civ. pentru depunerea întâmpinării la recursul principal.

Astfel, faţă de data comunicării cererii de recurs principal efectuate de instanţă către pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR şi prin raportare la data depunerii cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că excepţia de tardivitate a acestuia invocată, din oficiu, este întemeiată şi se impune a fi admisă.

Totodată, în considerarea dispoziţiilor legale de la art. 499 C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere, ca tardivă, a cererii de recurs incident, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza motivelor de nelegalitate invocate de recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

În continuare, pornind la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, invocat din perspectiva motivelor străine de natura cauzei, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat.

Astfel, analizând motivarea în ansamblu a hotărârii, se constată cu uşurinţă că aceste considerente pe care reclamanta le invocă se referă "plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale dobânzilor legale, a penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit", care, deşi străine de fondul cauzei, nu au nicio relevanţă în autonomia hotărârii, din ansamblul considerentelor acesteia rezultând cu uşurinţă că instanţa de primă jurisdicţie a respectat limitele învestirii, analizând cererea reclamantei din perspectiva dreptului la plata despăgubirilor întemeiat pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, având în vedere ansamblul considerentelor hotărârii, amplu motivate de prima instanţă, constată Înalta Curte că respectivul paragraf din cadrul motivării nu constituie fundamentul hotărârii, fiind definite de literatura de specialitate " considerente indiferente sau supraabundente", ele nejustificând soluţia din dispozitiv, motiv pentru care criticile formulate de recurenta– reclamantă A. S.A., pe acest aspect, sunt nefondate şi nu pot fi reţinute, în dispozitivul hotărârii instanţa procedând în sensul menţionat în paragraful anterior acestor considerente supraabundente, respingând cererea de chemare în judecată, astfel că nu există contradicţie între considerentele decizorii şi soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Neputându-se, astfel, identifica motivele străine de natura pricinii, din care rezultă o altă concluzie decât cea de respingere a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte respinge, ca nefondate, criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ulterior, analizând motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8, Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Înalta Curte aminteşte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Recurenta a susţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.

În cauza de faţă acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este greşită.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită (cererea înreg. la FGA cu nr. x/26.08.2016 - suma de 19965lei), sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/26.08.2016, anume suma de 19965lei, respectiv despăgubirea cerută de reclamantă, fără penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

Aşadar, creanţa principală – 19965lei – solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţii de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenţei sau inexistenţei dreptului ce face obiect al cererii nr. x/26.08.2016.

Cu privire la fondul cererii deduse judecăţii, Înalta Curte constată că relevante sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", precum şi dispoziţiile art. 18 potrivit cărora: "(1) Instanţa, soluţionând cererea … poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (…) (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

De asemenea, dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României statuează în mod expres că: "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei."

Reglementarea legală de rang constituţional şi organic recunoaşte în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Înalta Curte constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

În plus, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/26.08.2016, intimatul-pârât a conchis că recurenta-reclamantă era îndreptăţită să beneficieze parţial de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma de 19965lei despăgubire cu acest titlu pentru dosarul de daună nr. x.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 19965lei ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x/26.08.2016 prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/26.08.2016, achitând reclamantei suma de 19965 RON. Astfel că, pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 19965 RON, sumă pe care FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR acordat-o cu titlu de despăgubire în dosarul de daună, la care reclamanta era îndreptăţită, din cauza actului nelegal emis de pârât.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/26.08.2016 în ceea ce priveşte suma de 19965 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 19965 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a propriilor atribuţii la data de 03.05.2018 ar fi intervenit în contextul unei verificări formale/superficiale a cererii de plată în discuţie sub motiv că plafonul de 450.000 de RON era deja depăşit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată, întrucât la data respectivă pârâtul şi-a îndeplinit competenţa legală vizând soluţionarea cererii de plată, această din urmă concluzie corespunzând obligaţiilor legale ce incumbă oricărei autorităţi publice.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 19965 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 19965lei către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Curtea subliniază că prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 19965 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 19965 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Conform dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 19965lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată nr. x/26.08.2016.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul principal, va casa în parte, sentinţa recurată şi rejudecând, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 19965lei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 29 octombrie 2021.

Va respinge, în temeiul art. 490 C. proc. civ., recursul incident formulat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca fiind tardiv.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, şi în sumă de 588,46 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii cererii de recurs incident.

Respinge recursul incident promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1602 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1602 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 19.965 RON, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 29 octombrie 2021.

Obligă pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 788,46 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.