Guarantee Fund’s liability for late-payment penalties on insurance claims: appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 10 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, la data de 14.06.2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/04.04.2017 constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi de întârziere, potrivit Normei ASF nr. 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective.

Totodată, reclamanta a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1695 de la data de 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată.

Au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii acţiunii modificate şi tardivităţii introducerii acţiunii modificate, ca neîntemeiate.

A fost respinsă acţiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 1695 de la data de 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de admiterea a căii de atac, casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

A criticat soluţia primei instanţe din perspectiva faptului că cererea de chemare în judecată ar fi neîntemeiată în lipsa contestării de către reclamantă a Deciziei nr. 16517/27.08.2018.

Astfel, a apreciat că se poate prevala de considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020 pentru a justifica în cauză caracterul ilegal al deciziei nr. 16517/27.08.2018 precum şi temeinicia cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei – reclamante, prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia corelativă de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege, prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contractul de asigurare, reprezintă lipsirea unora dintre aceste drepturi de protecţia oferită de lege.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat respingerea recursului A., ca nefondat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate,de apărările expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin cererea de plată nr. x/26.04.2017, înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sub nr. x/04.04.2017, a fost respinsă solicitarea reclamantei de plată a sumei de 5433.79 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

Reclamanta precizează că decizia de soluţionare a cererii de plată este cea cu nr. x/2019 însă, din examinarea actelor dosarului, reiese că cererea de plată a A. a fost soluţionată prin decizia nr. 16517/27.08.2018, act administrativ în privinţa căruia nu se face dovada contestării la instanţa de contencios administrativ.

Acesta a fost unul dintre considerentele primei instanţe care, învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată a reclamantei, întemeiată pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că pretenţia dedusă judecăţii se impune a fi respinsă.

Împotriva acestei soluţii, a formulat cerere de recurs reclamanta A., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi, în subsidiar, dobânda legală nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de reclamantă sunt nefondate.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere şi dobânda legală solicitate în cauză nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispoziţiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Mai mult decât atât, reţine Înalta Curte că recurenta – reclamantă a invocat dispoziţiile art. 38 din Norma ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nr. 23 din 06.11.2014, potrivit cărora, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,2%/zi de întârziere. Prin urmare, în temeiul art. 12 din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 34 din Norma nr. 23/2014, pârâtul datorează la rândul său penalităţi.

Înalta Curte nu poate valida acest raţionament al recurentei deoarece intimatul – pârât nu are calitatea de asigurător şi nici nu se subrogă în drepturile acestuia, în cauză pârâtul este chemat a răspunde pentru fapta proprie, respectiv pentru nesoluţionarea cererii de plată într-un termen rezonabil.

Or, dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu stabilesc în sarcina intimatului – pârât un termen de soluţionare a cererilor de plată şi nu stabileşte penalităţi de întârziere în absenţa unui astfel de termen, iar Norma ASF nr. 23/2014 nu este aplicabilă pârâtului, conţinând sancţiuni care vizează asigurătorii RCA în cazul nesoluţionării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii în regres.

Totodată, constată Înalta Curte că, în analiza cererii de plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi dobânda legală în temeiul art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme actul administrativ pretins a fi vătămător nu a fost atacat şi nu a fost anulat de către o instanţă de judecată.

Aşa cum se poate constata, din construcţia normei legale de la art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta reprezintă o variantă alternativă a părţii vătămate de a solicita, dacă nu a cerut împreună cu acţiunea în anularea actului pretins vătămător, pe cale separată, despăgubirile generate de emiterea unui act administrativ nelegal.

Pe cale de consecinţă, întotdeauna, la baza unei acţiuni întemeiate pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie o decizie definitivă a unei instanţe de judecată prin care să se constate caracterul nelegal al unui act administrativ emis de o autoritate publică.

În cazul de faţă, aşa cum anterior am precizat, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada anulării, în procedura judiciară, a deciziei de respingere a cererii de plată cu nr. x/27.08.2018, decizie al cărui caracter nelegal îl invocă şi în cadrul memoriului de recurs.

Nefondate sunt şi alegaţiile recurentei ce vizează nerespectarea Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţinând, că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţă de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în speţa de faţă, instituţia pârâtă nu are calitatea de asigurător, şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului pentru a-i fi aplicabilă norma specială, iar pe de altă parte, temeiul legal al acţiunii îl constituie răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului determinată de refuzul de achitare a despăgubirilor solicitate, şi nu obligaţii derivând din contractul de asigurare.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportate la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1695 din 17 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.