State road company's appeal against rejection of ICC award annulment inadmissible; dismissal stands final

Şedinţa publică din data de 9 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.05.2020, reclamanta Compania Naţională de Administrare Infrastructurii Rutiere S.A, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. B. S.A B. S.P.A prin Lider de Asociere C., a solicitat, în principal, anularea Deciziei privind jurisdicţia din data de 20 februarie 2017 pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH şi a Hotărârii arbitrale din data de 31 martie 2020 pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH şi pe cale de consecinţă trimiterea cauzei spre judecată Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României; în subsidiar, anularea Hotărârii arbitrale din data de 31 martie 2020 pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitral, cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

I.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 534 din 12 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare Infrastructurii Rutiere S.A în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. B. S.A B. S.P.A prin Lider de Asociere C., ca neîntemeiată.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 534/12.04.2021 şi a încheierii din data de 21.110.2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a formulat recurs reclamanta recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., întemeiat pe motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând că sentinţa nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind totodată dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material şi solicitând:

- în principal, casarea sentinţei civile nr. 534/12.04.2021 şi pe cale de consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti;

- în subsidiar, casarea sentinţei civile nr. 534/12.04.2021, iar după rejudecare, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ., anularea Hotărârii arbitrale din data de 31 martie 2020 pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ în cauza ICC nr. 20727/MHM/HBH şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului arbitraj;

- casarea încheierii din data de 21.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, iar rejudecând, să se constate că litigiul pendinte a început în data de 28.05.2020;

- obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:

I.3.1. Relativ la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că sentinţa este nemotivată, întrucât instanţa de fond nu a răspuns principalelor sale argumente în susţinerea acţiunii în anulare.

I.3.2. Relativ la încălcarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material, recurenta susţine că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, Capitolul II din Ordinul nr. 543/2013, a prevederilor din Instrucţiunea ANAP nr. 1/2016, precum şi a altor prevederi ce reglementează situaţia existenţei unei modificări esenţiale în cadrul unui contract de achiziţie publică, după cum urmează:

- Instanţa de fond a încălcat prevederile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 atunci când, în analiza caracterului substanţial al Propunerii de Modificare 3, rev. 2. nu a avut în vedere si valoarea totală a lucrărilor excluse si care urmau a fi atribuite printr-un nou contract, ajungând astfel la concluzia greşită că respectiva modificare nu ar fi una substanţială.

- Instanţa de fond a încălcat prevederile imperative din Subcapitolul 1 - Capitolul II din Ordinul nr. 543/2013 atunci când a reţinut că trebuia implementată Propunerea de Modificare 3, rev. 2, deşi potrivit legii contractului trebuia reofertat în întregime.

- Instanţa de fond a interpretat şi încălcat prevederile art. 5 alin. (2) din Instrucţiunea nr. 1/2016, prin aserţiunile potrivit cărora scopul era doar de a se realiza segmente de autostradă independent de caracterul practicabil al acestora, având în vedere că scopul contractului a fost acela de a se realiza segmente de autostradă practicabile rutier.

- În ceea ce priveşte încheierea din data de 21.10.2020, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 27 C. proc. civ. şi art. 608 C. proc. civ. atunci când a reţinut faptul că prezentul litigiul a început în data de 19.12.2014, motiv de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În opinia recurentei, trebuie avut în vedere faptul că soluţionarea unei cauze vizând anularea unei hotărâri arbitrale nu începe Ia data depunerii cererii de arbitrare, ci la data învestirii instanţei judecătoreşti cu acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, cererea formulată în condiţiile art. 608 şi următoarele neavând natura juridică a unei căi de atac. Mai exact, acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale are o configuraţie procesuală autonomă.

În prezenta cauză nu este aplicabilă Decizia RIL nr. 25/2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având în vedere că prin aceasta s-au dezlegat aspecte ce ţin de vechiul C. proc. civ.

Or, acţiunea în anulare în configuraţia noului C. proc. civ. clarifică prin însăşi textele de lege aferente acestei instituţii procesuale aspectele ce au născut necesitatea intervenţiei instanţei supreme, conţinând reglementări diferite de cele reglementate prin vechiul C. proc. civ.

I.4. Apărările formulate în cauză

I.4.1. Intimata C.. a formulat întâmpinare, prin intermediul căreia solicită respingerea cererii de recurs formulată de CNAIR împotriva sentinţei civile nr. 534/12.04.2021 şi împotriva încheierii din data de 21.10.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020: în principal, ca inadmisibilă; în subsidiar, ca nefondată.

În apărare, intimata a invocat următoarele apărări şi excepţii:

- Având în vedere că recurenta CNAIR a formulat critici împotriva Sentinţei atacate doar privind motivul de acţiune în anulare privind pretinsa încălcare a legislaţiei achiziţiei publice, toate considerentele primei instanţe privind respingerea celorlalte motive de acţiune în anulare au intrat în autoritate de lucru judecat.

- Intimata invocă excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs formulată de CNAIR şi solicită respingerea recursului formulat de CNAIR ca inadmisibil pentru că legea procedurală aplicabilă la momentul iniţierii arbitrajului (art. 613 C. proc. civ. în forma aplicabilă prezentului litigiu, respectiv cea de la data începerii procesului arbitral, adică momentul introducerii cererii de arbitrare- 19.12.2014) nu permite atacarea cu recurs a Sentinţei atacate cuprinzând soluţia de respingere a acţiunii în anulare si a încheierii atacate. Din interpretarea per a contrario a textelor de lege evocate, aplicabile prezentului litigiu, rezultă că hotărârea curţii de apel prin care a fost respinsă acţiunea în anulare nu este supusă recursului, fiind definitivă.

Sub imperiul vechii reglementări, practica constantă a instanţei supreme a fost de a respinge recursurile formulate împotriva unei hotărâri prin care s-a respins acţiunea în anulare ca inadmisibile, iar prin Decizia nr. 100/20172, Curtea Constituţională a confirmat această interpretare şi a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) cu trimitere la alin. (3) din C. proc. civ.

Această interpretare a instanţei supreme şi a Curţii Constituţionale a determinat modificarea art. 613 alin. (4) C. proc. civ. 4 în anul 2017, când legiuitorul a permis ca şi hotărârile prin care se respinge acţiunea în anulare să fie atacate cu recurs. Aşa cum însă s-a statuat în practica instanţei supreme, această modificare nu afectează însă în niciun mod litigiile arbitrale iniţiate anterior, care rămân guvernate de legea procesuală în vigoare la data iniţierii lor, potrivit art. 457 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 21.10.2020, intimata formulează următoarele apărări:

- Susţinerile CNAIR prin care critică considerentul încheierii atacate din 21.10.2020 privind data începerii litigiului, solicitând instanţei de recurs să constate că litigiul pendinte a început la data de 28.05.2020 sunt inadmisibile. Prin încheierea din 21.10.2020, prima instanţă a constatat competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, bazându-se pe considerentul decisiv că normele procedurale sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, respectiv 19.12.2014: Prin cererea de recurs, CNAIR nu a atacat şi nu a criticat însă şi soluţia primei instanţe din încheierea atacată prin care a constatat că competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a CAF în soluţionarea prezentului litigiu. Pe cale de consecinţă, dacă s-ar schimba considerentul privind data începerii procesului şi s-ar reţine că litigiul pendinte a început pe 28.05.2020, s-ar menţine soluţia stabilirii instanţei competente material ca fiind Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a CAF, deşi raportat la această nouă dată a începerii procesului (21.10.2020), instanţa competentă material să judece acţiunea în anulare ar fi alta. Or, recursul la considerente este admisibil doar în măsura în care considerentele care se cer a fi schimbate conduc la aceeaşi soluţie din dispozitiv, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 461 (2) C. proc. civ.

- Susţinerile CNAIR cu privire la data iniţierii procesului sunt nefondate. Prima instanţă a stabilit în mod corect că normele procedurale sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, respectiv 19.12.2014.

Prima instanţă a stabilit în mod corect că acţiunea în anulare este o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale inclusiv sub imperiul Noului C. proc. civ., aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. V din 25 iunie 2015, dată în recurs în interesul legii, instanţa supremă, al cărei raţionament rămâne valabil şi sub imperiul Noului C. proc. civ., pentru că dispoziţiile Codului de procedură anterior sunt similare cu cele din Noul C. proc. civ. în această materie. Configuraţia acţiunii în anulare este în continuare similară cu calea extraordinară de atac a recursului şi sub imperiul Noului C. proc. civ., atât din perspectiva motivelor de legalitate care nu permit o devoluare a fondului, cât şi din perspectiva posibilităţii punerii în executare a hotărârii arbitrale.

Ceea ce s-a clarificat prin Noul C. proc. civ. şi se clarificase chiar anterior prin Legea nr. 219/2005, a fost că instanţa judecă acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă. Noul C. proc. civ. nu a adus însă noutăţi cu privire la dispoziţiile legale pe care se întemeiază considerentele instanţei supreme din Decizia V/2001 care au stat la baza calificării acţiunii în anulare drept cale de atac, având în vedere că similitudinile acţiunii în anulare cu calea de atac a recursului se menţin şi în noua reglementare.

Drept urmare, prima instanţă a stabilit în mod corect că acţiunea în anulare este o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale şi, pe cale de consecinţă, legea aplicabilă este legea de la momentul începerii procedurii arbitrale.

Pe fondul cauzei, intimata a susţinut că recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 534/12.04.2021 este nefondat, după cum urmează:

- Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 privind nemotivarea sentinţei atacate este nefondat. Sentinţa atacată respectă standardul de motivare al hotărârii judecătoreşti.

- Motivul de recurs privind încălcarea art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 este nefondat. Recurenta pretinde în mod greşit că art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 se interpretează în sensul în care modificarea substanţială se raportează inclusiv la valoarea lucrărilor suplimentare pentru care urmează să se efectueze o nouă licitaţie publică. Valoarea cumulată a contractului şi a actelor adiţionale se referă exclusiv la lucrările suplimentare care se vor acorda contractantului iniţial, nu şi la valoarea lucrărilor care se vor acorda pe bază de licitaţie publică, deoarece textul de lege reglementează o excepţie de la regula acordării lucrărilor pe bază de licitaţie publică, excepţie care se referă exclusiv la acordarea lucrărilor contractantului iniţial.

- Motivul de recurs privind încălcarea prevederilor imperative din ordinul nr. 543/2013 este nefondat.

În primul rând, acest motiv nu a fost invocat prin acţiunea în anulare formulată de CNAIR. Pe cale de consecinţă, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., acest motiv de recurs trebuie respins în principal ca inadmisibil.

- În al doilea rând, acest motiv de recurs este nefondat, pentru că PM3 RV2 nereprezentând o modificare substanţială, dispoziţiile Subcapitolul 1- capitolul II din Ordinul 543/2013 nu sunt aplicabile.

- Motivul de recurs privind încălcarea prevederilor imperative ale Instrucţiunii nr. 1/2016 este, în principal, inadmisibil şi, în subsidiar, nefondat.

Prin acest motiv de recurs, recurenta practic nu critică nicio aplicare greşită a textului de lege, ci aceasta solicită instanţei de recurs să reanalizeze probele de la dosar şi să stabilească dacă a existat o modificare a scopului contractului sau a indicatorilor principali, pe baza probelor de la dosar.

Contrar poziţiei CNAIR, Propunerea de modificare 3, rev 2 nu constituie o modificare substanţială a contractului din perspectiva legislaţiei achiziţiilor publice pentru că modificarea nu schimbă scopul contractului şi nici Indicatorii principali ce caracterizează rezultatul respectivului contract pentru că scopul contractului rămâne construirea a unui segment de autostradă, inclusiv viaducte şi un ecoduct. PM3, rev 2 nu a inclus şi construirea tunelurilor, lucrări absolut noi.

I.4.2. Recurenta CNAIR a depus Răspuns la întâmpinare-note scrise, prin intermediul cărora solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei inadmisibilităţii formulării cererii de recurs împotriva sentinţei civile nr. 534/12.04.2021 invocată de către intimata C.., în raport de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul interpretării prevederilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ., ce decurge din soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2017, dosar în care, prin încheierea din data de 03.06.2020 s-a reţinut faptul că: "(...) Înalta curte constată ca este deschisă aceasta cale a recursului în raport de soluţia pronunţată de prima instanţă, neimpunându-se a se face o distincţie în sensul în care ar putea fi trasă o concluzie din prevederile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., fiind împărtăşit punctul de vedere exprimat în doctrină cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, indiferent de soluţia pronunţată în primă instanţă".

În dosarul nr. x/2017 au fost tranşate chestiuni juridice între aceleaşi părţi ca cele din prezentul dosar şi care decurg din acelaşi raport juridic, respectiv aceleaşi raporturi juridice tranşate în dosarul arbitral ICC nr. x de pe rolul Curţii internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ, asstfel că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2017 nu ar trebui să reprezinte o chestiune de disensiune între părţile din prezenta cauză.

I.4.3. Intimata C., în calitate de lider al Asocierii A. - B. S.A. - B.. a formulat Note scrise, susţinând caracterul nefondat al apărărilor CNAIR prin Notele scrise depuse pe data de 24.04.2024, pentru următoarele motive:

- În primul rând, nu există efectul pozitiv al lucrului judecat deoarece nu există o "chestiune juridică" care să fi fost invocată şi "tranşată" ("dezlegată") de instanţă.

Niciuna dintre părţi şi nici instanţa din oficiu nu au invocat inadmisibilitatea recursului formulat în cadrul dosarului nr. x/2017, astfel încât nu se poate deduce autoritatea în privinţa soluţiei asupra unei eventuale excepţii în absenţa invocării acesteia şi prezentării contradictorii a motivelor şi argumentelor asupra acesteia.

- În al doilea rând, pentru a fi în discuţie o "chestiune dezlegată" ("tranşată") care să se opună ca lucru judecat, trebuie ca aceasta să aibă aptitudinea replicării în alte litigii. Nu este vorba de acele considerente care vizează soluţii asupra unor chestiuni de procedură aplicabile unor acte de procedură incidente într-un dosar şi care îşi limitează şi epuizează efectele în interiorul acelui.

- În al treilea rând, susţinerile CNAIR că C. ar fi invocat mai întâi autoritatea de lucru judecat a Deciziei ÎCCJ din dosarul nr. x/2017 nu influenţează în niciun mod apărările C. de mai sus. C. a invocat în mod corect în primă instanţă excepţia autorităţii de lucru judecat, adică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat cu privire la soluţia de respingere a acţiunii în anularea Deciziei arbitrale privind jurisdicţia, având în vedere că acţiunea în anulare împotriva Deciziei arbitrale ICC privind jurisdicţia din 20 februarie 2017 a fost soluţionată în mod definitiv în dosarul nr. x/2017. În prezentul dosar, CNAIR a formulat acţiune în anulare atât împotriva Deciziei ICC din 20 februarie 2017 cât şi împotriva Deciziei ICC finale din data de 31 martie 2020, fiind în situaţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză cu privire la acţiunea în anulare a Deciziei ICC din 20 februarie 2017.

Invocarea de către o parte a autorităţii de lucru judecat cu privire la aspectele tranşate în cadrul unui proces nu conferă de plano acest efect cu privire la toate considerentele hotărârilor pronunţate în cadrul acelui proces.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de CNAIR împotriva sentinţei nr. 534/12.04.2021 şi încheierii din 21.10.2020, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia se vor soluţiona, cu prioritate, excepţiile de procedură care fac inutilă soluţionarea, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În prezentul dosar, reclamanta CNAIR a formulat acţiune în anulare împotriva Hotărârii arbitrale parţiale (Decizia ICC privind jurisdicţia din data de 20 februarie 2020) şi împotriva Hotărârii arbitrale finale din data de 31 martie 2020 pronunţate de ICC în cadrul dosarului arbitral nr. x/MHM.

Prin sentinţa nr. 534/12.04.2021, sentinţa atacată ce face obiectul prezentului recurs, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare formulată de CNAIR împotriva Deciziei ICC privind jurisdicţia din data de 20 februarie 2020 şi a Hotărârii arbitrale finale din data de 31 martie 2020 pronunţate de ICC în cadrul dosarului arbitral ICC nr. x.

Recurenta CNAIR a formulat cerere de recurs împotriva sentinţei nr. 534/12.04.2021 şi încheierii din 21.10.2020.

În raport de acest cadru procesual, excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs formulată de intimată este întemeiată.

Pentru soluţionarea acestei excepţii Înalta Curte urmează a analiza următoarele aspecte:

a) Inexistenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce decurge din soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2017, prin încheierea din data de 03.06.2020;

b) Legea procesuală aplicabilă prezentei căi de atac

c) Admisibilitatea prezentei căi de atac în raport de legea procesuală aplicabilă.

a) Inexistenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce decurge din soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2017, prin încheierea din data de 03.06.2020.

În raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat sub aspectul interpretării prevederilor art. 613 alin. (4) C. proc. civ., invocat de recurentă prin Notele scrise depuse pe data de 24.04.2024, în raport de încheierea din data de 03.06.2020, pronunţată în soluţionarea recursului în dosarul nr. x/2017, de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, dat fiind că reţinerea principiului res iudicata în privinţa chestiunii caracterului admisibil al recursului ar face inutilă analiza celorlalte susţineri ale intimatei cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, întrucât principiul imuabilităţii celor stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive s-ar opune reluării acestei dezbateri.

Prin încheierea din data de 03.06.2020, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, în raport de care se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut faptul că:

"Cu titlu prealabil, faţă de faptul că instanţa este învestită cu două recursuri, un recurs principal şi un recurs incident, înalta Curte constată că este deschisă această cale a recursului în raport de soluţia pronunţată de prima instanţă, neimpunându-se a se face o distincţie în sensul că ar putea fi trasă o concluzie din prevederile art. 613 alin. (4) C. proc. civ., fiind împărtăşit punctul de vedere exprimat în doctrină cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, indiferent de soluţia pronunţată de prima instanţă."

Este necontestat de către părţi că dosarul nr. x/2017 priveşte aceleaşi părţi ca cele din prezentul dosar şi chestiuni care decurg din aceleaşi raporturi juridice tranşate în dosarul arbitrai ICC nr. x de pe rolul Curţii internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ.

Cu toate acestea, nu s-ar putea susţine existenţa unui efect pozitiv al lucrului judecat în privinţa acestor susţineri, deoarece nu există o chestiune juridică care să fi fost ridicată şi dezlegată de instanţă, în urma unor dezbateri contradictorii asupra acesteia.

Autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti care are două manifestări procesuale: (i) efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care presupune imposibilitatea reiterării în justiţie a unei cereri de chemare în judecată soluţionate anterior în mod definitiv şi (ii) efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care implică replicarea într-un viitor proces a "dezlegărilor" date de instanţa de judecată asupra aceloraşi "chestiuni litigioase".

Efectul negativ se manifestă la nivelul dispozitivului hotărârii şi împiedică reluarea judecăţii asupra aceluiaşi obiect, între aceleaşi părţi şi pentru aceeaşi cauză. Efectul pozitiv se manifestă la nivelul considerentelor şi implică evaluarea naturii decisive a acestora, precum şi dacă acestea au la bază probleme invocate şi dezlegate de instanţă pentru a dobândi calitatea de "chestiuni litigioase" tranşate.

În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1862 din 22 noiembrie 2017, secţia I civilă), care se impune a fi reţinută în raport de rolul constituţional al instanţei supreme în unificarea practicii, recunoscut şi de jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Beian împotriva României, instanţa supremă a confirmat că: "pentru ca o dezlegare jurisdicţională să fie înzestrată atributul autorităţii de lucru judecat este necesar ca aceasta să fie rezultatul dezbaterii contradictorii a părţilor şi a tranşării aspectului litigios dedus judecăţii. O soluţie adoptată de instanţă fără a avea acest fundament, al supunerii dreptului şi tranşării disputei litigioase, cu respectarea garanţiilor procesuale, este lipsită de autoritate de lucru judecat."

Or, în cauză, niciuna dintre părţi şi nici instanţa din oficiu nu au invocat inadmisibilitatea recursului formulat în cadrul dosarului nr. x/2017 pentru ca părţile să aibă posibilitatea să-şi exprime poziţia în mod concret cu privire la acest aspect.

Prin urmare, nu se poate deduce în mod implicit autoritatea de lucru judecat în privinţa soluţiei asupra unei eventuale excepţii, în absenţa invocării acesteia şi prezentării contradictorii a motivelor şi argumentelor asupra acesteia.

În sfârşit, faptul că intimata a invocat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat privind competenţa ICC stabilită prin Decizia ICC din 20 februarie 2017, având în vedere că acţiunea în anulare împotriva Deciziei arbitrale ICC privind jurisdicţia din 20 februarie 2017 a fost soluţionată în mod definitiv în dosarul nr. x/2017 nu conferă de plano acest efect cu privire la toate considerentele hotărârilor pronunţate în cadrul acelui proces.

În consecinţă, reţinând că nu a fost tranşată în mod expres chestiunea admisibilităţii căii de atac a recursului ce formează obiectul acestei cauze, Înalta Curte urmează să analizeze excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs în raport de motivele invocate de intimată, ca parte care a invocat-o şi de apărările formulate de recurentă.

b) Legea procesuală aplicabilă prezentei căi de atac

Potrivit art. 457 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Principiul legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 457 din C. proc. civ. şi art. 129 din Constituţia României, presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, iar recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a acestui principiului.

Potrivit art. 27, Legea aplicabilă hotărârilor, "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

În acord cu dispoziţiile privind aplicarea legii procesuale în timp, esenţială pentru stabilirea legii procesuale care determină calea de atac căreia îi este supusă sentinţa nr. 534/12.04.2021 este data începerii procesului arbitral.

Prin încheierea din 21.10.2020, prima instanţă a constatat competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, bazându-se pe considerentul decisiv că normele procedurale sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral, respectiv 19.12.2014:

"Prin urmare, reţinând că, în speţă, procesul arbitral a început la data de 19.12.2014, reţinând prevederile art. 25 şi art. 27 C. proc. civ. nou, precum şi faptul ca acţiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac, Curtea apreciază că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (2) din Legea 554/2004, astfel cum erau în vigoare la data începerii procesului arbitrai, competenţa materială de soluţionare a prezentului litigiu revenind instanţei de contencios administrativ, respectiv secţiei a IX-a CAF a Curţii de Apel Bucureşti."

Criticile recurentei CNAIR privind acest considerent sunt nefondate.

În primul rând, Înalta Curte reţine că recurenta CNAIR a criticat considerentul încheierii atacate din 21.10.2020 privind data începerii litigiului, solicitând instanţei de recurs să constate că litigiul pendinte a început la data de 28.05.2020, însă nu şi soluţia primei instanţe din încheierea atacată prin care a constatat competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a CAF în soluţionarea prezentului litigiu. Or, schimbarea doar a considerentului privind data începerii procesului şi reţinerea susţinerilor recurentei că litigiul pendinte a început pe 28.05.2020 ar presupune menţinerea soluţiei stabilirii instanţei competente material ca fiind Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a CAF, deşi raportat la această data pretinsă a fi cea a începerii procesului, 21.10.2020, aceasta nu ar mai fi instanţa competentă material să judece acţiunea în anulare.

Potrivit art. 461 (2) C. proc. civ., "în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

Prin urmare, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 461 (2) C. proc. civ., recursul la considerente este admisibil doar în măsura în care considerentele care se cer a fi schimbate nu conduc la schimbarea soluţiei din dispozitiv, întrucât, dacă prin schimbarea considerentelor decisive sau decizorii cu unele contrare soluţia pronunţată în dispozitiv ar deveni lipsită de fundament, recursul nu ar fi unul la considerente, ci chiar unul împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii (în cauză a încheierii), potrivit art. 461 (1) C. proc. civ.

Dincolo de acest aspect de admisibilitate a recursului CNAIR la considerentele încheierii atacate din 21.10.2020, susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 27 C. proc. civ. şi art. 608 C. proc. civ., atunci când a reţinut că prezentul litigiu a început în data de 19.12.2014 sunt nefondate, prima instanţă stabilind în mod corect că normele procedurale aplicabile cauzei sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitral.

În opinia recurentei, soluţionarea unei cauze vizând anularea unei hotărâri arbitrale nu ar începe la data depunerii cererii de arbitrare, ci la data învestirii instanţei judecătoreşti cu acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, cererea formulată în condiţiile art. 608 neavând natura juridică a unei căi de atac, ci o configuraţie procesuală autonomă, în prezenta cauză nefiind aplicabilă Decizia V/2001 pronunţată de ÎCCJ, având în vedere că prin aceasta s-au dezlegat aspecte ce ţin de vechiul C. proc. civ.

Susţinerile recurentei sunt nefondate.

Raţionamentul aplicat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. V din 25 iunie 2001, pronunţată în recurs în interesul legii, rămâne valabil şi sub imperiul Noului C. proc. civ. pentru că dispoziţiile Codului de procedură anterior sunt similare cu cele din Noul C. proc. civ. în această materie.

Or, prin Decizia nr. V din 25 iunie 2001, dată într-un recurs în interesul legii, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că acţiunea în anulare ar fi o cale de atac, în considerentele deciziei arătându-se că:

"Potrivit art. 364 din C. proc. civ. "hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, pentru unul din următoarele motive: (...)

Din această dispoziţie a legii rezultă similitudinea majorităţii motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi invocate în cadrul căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 304 din C. proc. civ.

De aceea se impune să se considere că acţiunea în anulare constituie calea unică de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conţinut şi efecte similare căii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti.

Natura juridică a acestei căi de atac este determinată tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel şi poate fi pusă în executare silită. Cum în procedura de drept comun o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident că şi acţiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularităţi ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia, care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuşi cu cazurile de casare din materia recursului.

(...) O atare interpretare se impune şi pentru că prin art. 364 din C. proc. civ. sunt prevăzute restrictiv cazurile în care poate fi desfiinţată o hotărâre arbitrală pe calea acţiunii în anulare, aşa cum, în întreg sistemul instituit prin C. proc. civ., instanţa de control judiciar poate reforma hotărârile atacate numai în cazul constatării unor motive prevăzute limitativ de lege, relevându-se în această privinţă dispoziţiile din art. 304, art. 317-318, art. 322 şi art. 330 din codul menţionat.

Or, este de principiu că o judecată în fond presupune o examinare devolutivă a cauzei, care nu s-ar putea realiza în cazul în care soluţionarea pricinii ar urma să se facă în anumite limite prestabilite, cum sunt cele instituite prin art. 364 lit. a)-i) din C. proc. civ.."

În raport de considerentele care au determinat instanţa supremă să îi dea această calificare, configuraţia acţiunii în anulare este, în continuare, şi sub imperiul noului C. proc. civ., similară cu calea extraordinară de atac a recursului, atât din perspectiva motivelor de legalitate care nu permit o devoluare a fondului, cât şi din perspectiva posibilităţii punerii în executare a hotărârii arbitrale.

Ceea ce s-a clarificat prin Noul C. proc. civ. şi se clarificase chiar anterior prin Legea nr. 219/2005, a fost că instanţa judecă acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă.

Noul C. proc. civ. nu a adus însă noutăţi cu privire la dispoziţiile legale pe care se întemeiază considerentele instanţei supreme din Decizia V/2001 redate mai sus care au stat la baza calificării acţiunii în anulare drept cale de atac, similitudinile acţiunii în anulare cu calea de atac a recursului menţinându-se şi în noua reglementare.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se impune a fi reţinută în raport de rolul constituţional al instanţei supreme în unificarea practicii confirmă interpretarea primei instanţe în sensul că legea procedurală aplicabilă acţiunii în anulare este legea de la momentul începerii procedurii arbitrale, în acest sens fiind Decizia nr. 3417/20.06.2019 şi Decizia nr. 5482/12.11.2019 pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4060/4.10.2018 şi decizia nr. 4059/4.10.2018, pronunţate de secţia a II a civilă, prin care s-a reţinut în esenţă că acţiunea în anulare hotărâre arbitrală este o cale de atac specială, astfel că, pe plan procesual prevederile legale care o reglementează sunt cele în vigoare la data începerii procesului arbitrai, potrivit art. 27 din Noul C. proc. civ. şi art. 3 din Legea 76/2012, respectiv cele cuprinse în C. proc. civ. de la 1865.

Prin urmare, susţinerile recurentei CNAIR în sensul inaplicabilităţii acestei decizii sunt nefondate, prima instanţă stabilind în mod corect că acţiunea în anulare este o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale inclusiv sub imperiul Noului C. proc. civ. întrucât raţionamentul Curţii Supreme de Justiţie expus în considerentele Deciziei RIL nr. 5/2001, cu privire la natura acţiunii în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrate rămâne actual.

În consecinţă, nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că acţiunea în anulare ar fi o judecată de primă instanţă şi, din acest motiv, legea procedurală aplicabilă ar fi cea de la data introducerii acţiunii în anulare (28.05.2020). Contrar celor susţinute de către intimată, data începerii procesului arbitral este dată de momentul introducerii cererii de arbitrare (19.12.2014), iar nu de data introducerii acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.

c) Admisibilitatea prezentei căi de atac în raport de legea procesuală aplicabilă.

La momentul începerii procesului arbitral, dată stabilită ca fiind cea releventă pentru determinarea admisibilităţii prezentei căi de atac, art. 613 alin. (4) C. proc. civ. avea următorul conţinut: "Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului." Art. 613 alin. (3) C. proc. civ. stabilea că .Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrată şi: [...]".

Din interpretarea per a contrario a textelor de lege evocate, aplicabile prezentului litigiu, rezultă că hotărârea curţii de apel prin care a fost respinsă acţiunea în anulare nu este supusă recursului, fiind definitivă.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare formulată de CNAIR împotriva Deciziei ICC privind jurisdicţia din data de 20 februarie 2020 şi Hotărârii arbitrale finale din data de 31 martie 2020 pronunţate de ICC în cadrul dosarului arbitral ICC nr. x.

În ceea ce priveşte încheierea atacată din 21.10.2020 privind competenţa, aceasta se atacă cu cale de atac odată cu fondul.

Sub imperiul vechii reglementări, practica constantă a instanţei supreme (Decizia nr. 3417/20.06.2019 şi Decizia nr. 5482/12.11.2019 pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4060/4.10.2018 şi decizia nr. 4059/4.10.2018, pronunţate de secţia a II a civilă) - care se impune a fi reţinută pentru considerentele ţinând de rolul unificator de jurisprudenţă al instanţei supreme, astfel cum a fost acesta explicitat în considerentele precedente- a fost de a respinge recursurile formulate împotriva unei hotărâri prin care s-a respins acţiunea în anulare ca inadmisibile. Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 3417/20.06.2019 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a statuat că: " Din analiza textului de lege menţionat rezultă că doar hotărârile prin care acţiunea în anulare a fost admisă pot fi atacate cu recurs, hotărârile prin care acţiunea în anulare a fost respinsă nefiind supuse acestei căi de atac."

Prin Decizia nr. 100/2017, Curtea Constituţională a confirmat această interpretare şi a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) cu trimitere la alin. (3) din C. proc. civ., statuând că:

"35. Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate în prezenta cauză reglementează calea de atac deschisă împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curtea de apel în soluţionarea acţiunilor în anularea hotărârilor arbitrale, statuând că sunt supuse recursului hotărârile pronunţate potrivit alin. (3) al art. 613 din C. proc. civ., respectiv hotărârile prin care s-a admis acţiunea în anulare. Această opţiune a legiuitorului este justificată de faptul că admiterea acţiunii în anulare are ca efect apariţia unei noi situaţii juridice, distinctă de cea stabilită prin hotărârea arbitrală. Dacă acţiunea în anulare este admisă, curtea de apel anulează hotărârea arbitrală şi, potrivit art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze potrivit legii, trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral sau se pronunţă în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Prin admiterea acţiunii în anulare este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanţa superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situaţie.

36. În schimb, Curtea constată că, în cazul respingerii acţiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curţii de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curţii de apel ar însemna că părţile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa lor, pronunţată de o instanţă judecătorească, şi nu de o instanţă arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curţii de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părţile au beneficiat de toate garanţiile oferite de aceasta. Aşadar, incidenţa dispoziţiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voinţă intervenit între părţi, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluţionarea litigiilor de către o instanţă arbitrală, părţile trebuind să recunoască consecinţele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituţii, inclusiv dispoziţiile procedurale care reglementează condiţiile desfiinţării hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor este menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă, în care părţile pot fi apărate şi pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiţii, Curtea reţine că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituţie, atât timp cât părţile sunt cele care decid prin convenţia arbitrală cu privire la modalitatea de soluţionare a litigiului.

37. În continuare, Curtea reţine că normele legale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrale. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanţă de judecată prin promovarea unei acţiuni în anulare, iar în situaţia respingerii acesteia niciuna dintre părţi nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă, admiterea acţiunii în anulare plasează părţile pe o poziţie inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândeşte un avantaj prin admiterea acţiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului.

38. Totodată, Curtea mai reţine că legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii, în exercitarea mandatului său constituţional conferit de dispoziţiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege", şi ale art. 129, potrivit cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Aşadar, în considerarea anumitor particularităţi, legiuitorul este îndreptăţit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. Accesul liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac."

Aşa cum instanţa de control constituţional a statuat în jurisprudenţa sa constantă (Decizia nr. 1/1995, decizia nr. 414/2010, decizia 415/2010), deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Potrivit jurisprudenţei Curţii, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă, autorităţile şi instituţiile publice (inclusiv instanţele) urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivele acestora.

Tocmai această interpretare a instanţei supreme şi a Curţii Constituţionale, a determinat modificarea art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în anul 2017, care a permis ca şi hotărârile prin care se respinge acţiunea în anulare să fie atacate cu recurs. Aşa cum însă s-a statuat în practica instanţei supreme (Decizia nr. 3417/20.06.2019 şi Decizia nr. 5482/12.11.2019 pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4060), această modificare nu afectează însă în niciun mod litigiile arbitrale iniţiate anterior, care rămân guvernate de legea procesuală în vigoare la data iniţierii lor.

În raport de argumentele mai sus prezentate, excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs invocată de intimată urmează a fi admisă, ceea ce atrage respingerea recursului formulat de CNAIR ca inadmisibil.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, întrucât legea procedurală, art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în forma aplicabilă la momentul iniţierii arbitrajului, respectiv 19.12.2014 nu permite atacarea cu recurs a sentinţei atacate cuprinzând soluţia de respingere a acţiunii în anulare şi a încheierii ce poate fi atacată cu cale de atac doar o dată cu fondul, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca inadmisibil.

La redactarea dispozitivului se va ţine seama şi de încheierea de îndreptare de eroare materială din data de 11 mai 2023, prin care s-a îndreptat omisiunea strecurată în minuta deciziei, în sensul trecerii exprese în minută şi a soluţiei de respingere a recursului împotriva încheierii de şedinţă din data de 21.10.2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 534 din 12 aprilie 2021 şi a încheierii de şedinţă din data de 21.10.2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 mai 2023.