Limits of Judicial Inspection disciplinary review: prohibition on re-examining substantive criminal reasoning and evidentiary merit

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând anularea Rezoluţiei din data de 18 aprilie 2019 (nr. lucrare C19-1061) şi a Rezoluţiei de clasare nr. x/2018 din 25.01.2019.

Prin sesizarea înregistrată sub nr. x/2018 din 25.01.2019, adresată Inspecţiei Judiciare, a pus în vedere aspecte în legătură cu modul de aplicare a dispoziţiilor de drept material şi procesual în Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti (în fond) şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în apel) şi a modului în care s-a desfăşurat urmărirea penală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 438 din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:

- sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 6 si pct. 8 C. proc. civ., prima instanţa motivând respingerea acţiunii pentru un singur motiv, străin de natura cauzei, fără niciun fel de analiză concretă a argumentelor juridice din acţiune si cu aplicarea greşită a normelor de drept material;

- instanţa nu face nicio analiza concretă referitoare la acţiunea formulată deşi în aceasta sunt precizate o multitudine de aspecte ce nu ţin de raţionamentul logico-juridic al magistratului;

- dosarul a fost primit şi înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti în data de 21.04.2015, ora 08:33. Rechizitoriul era întocmit în data de 21.04.2015 (oare la ce ora, daca acesta era deja la instanţa la ora 08:33?). Nu are legătură raţionamentul logico-juridic si independent al magistraţilor cu imposibilitatea faptică de a întocmai un rechizitoriu de la ora 8 (ora de începere a activităţii) în 33 de minute, în care s-a făcut si verificarea legalităţii si temeiniciei de către şeful ierarhic superior si apoi s-a si transportat fizic de la sediul parchetului la sediul instanţei;

- au fost încălcate dispoziţiile legale prin stabilirea primului termen pentru aceeaşi zi 21.04.2015, ora 16, cu încălcarea dispoziţiilor art. 344 alin. (1) C. proc. pen. privind repartizarea aleatorie şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 207 C. proc. pen. privind termenul de minim 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive (care expira în aceeaşi zi);

- s-a invocat atitudinea publică a magistratului care a soluţionat cauza penală, în raport de afirmaţiile formulate în şedinţa de judecată cu privire la invocarea nulităţii;

- deşi verificarea competenţei materiale a instanţei era o obligaţie în camera preliminară, conform art. 342 C. proc. pen. această obligaţie nu a fost îndeplinita de către judecătorul cauzei;

- ulterior camerei preliminare, judecătorul a respins, cu încălcarea art. 100 C. proc. pen., probele relevante propuse de apărare ca: expertiza înregistrării ambientale (care a fost modificată), Hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară nr. 24 J/2016, Decizia nr. 99/R/2016 a Tribunalului MM de respingere a cererii de revizuire a Deciziei nr. 286/14.12.2016 a Tribunalului BN (obiect al mitei), corespondenţa electronică dintre martorul B. şi C., audierea martorei D., audierea numitei C., adresă la Spitalul Penitenciar Poarta Albă (în condiţiile în care martorul a arătat că a fost internat de două ori la psihiatrie), adresă la Finanţe (pentru veniturile martorului denunţător, expertizarea înregistrării convorbirii ambientale făcută de SRI şi folosită ca probă ce a fost comunicată instanţei parţial, menţinerea unei probe nule în baza deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale;

- a sesizat şi atitudinea de intimidare a martorilor, judecătorul permiţând procurorului de şedinţă să permită să declare că va începe urmărirea penală pentru mărturie mincinoasă;

- reaua credinţă a judecătorului este dovedită şi de soluţiile arbitrare privind arestul preventiv şi controlul judiciar;

- modul în care s-a făcut motivarea sentinţei si raportarea la obligaţiile pe care le are judecătorul la motivarea unei sentinţe nu au fost deloc verificate, fiind considerate o posibilă afectare a independentei acestuia. Desigur ca judecătorul a fost independent la soluţionarea cauzei, verificarea modului cum a aplicat dispoziţiile legale neinfluenţând soluţia acestuia (luata deja), insă se contestă modul abuziv, (din rea credinţa sau cu grava neglijenta) de aplicare a normelor procedurale, aspect pe care legiuitorul -a considerat abatere disciplinara. Daca nu ar putea fi verificat ar însemna ca întreaga activitate a Inspecţiei Judiciare nu poate fi dusa la îndeplinire.

- întreaga motivare a sentinţei nu face trimitere la probele pe care le-a analizat, nu arată care şi de ce au fost înlăturate unele probe, contrar art. 103 C. proc. pen. şi art. 403 lit. c) C. proc. pen., motivarea făcând trimitere la probe care nu există la dosar, respectiv dosare nepublice cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie;

- în cuprinsul hotărârii au fost cuprinse expresii şi cuvinte nepotrivite, ironice, de natură a leza demnitatea umană, iar modalitatea de stabilire a cuantumului prejudicialului şi a cheltuielilor judiciare nu este arătată;

- în ceea ce priveşte faza de apel a cauzei penale, inspecţia judiciară nu a făcut nicio verificare asupra aspectelor sesizate, inspectorul formulând o simplă cerere de relaţii, la care s-a comunicat că domnul judecător a avut o activitate intensă, soluţionând dosare complexe şi de mare diversitate;

- s-a arătat că sesizarea nu priveşte independenta judecătorilor si nici nu reprezintă o cale de reformare a hotărârilor pronunţate, ci priveşte modul în care anumiţi judecători aplică normele procesuale sau de drept material, iar exemplificările sunt numeroase pentru a se putea verifica si constata si reaua credinţa sau grava neglijentă a acestora. Cu toate acestea prima instanţa în motivarea ei s-a referit doar la independenta magistraţilor si la dispoziţiile legale care reglementează răspunderea magistraţilor;

- s-a invocat modalitatea de administrare a probatoriului, respingerea probelor în apărare şi admiterea înscrisurilor depuse de D.N.A. (nu s-a ataşat dosarul penal nr. x/2010, nu s-au făcut verificări asupra martorilor, nu s-au solicitat documente justificative pentru a se verifica susţinerile martorilor, au fost încălcate dispoziţiile art. 122 alin. (2) C. proc. pen. privind audierea martorilor);

- completul de apel nu a respectat deciziile CCR, având ca singur mijloc de probă, o înregistrare ambientală făcută de SRI, contrar Deciziei nr. 51/2016 a CCR, nu s-a analizat deloc latura subiectivă a infracţiunii, s-a impus sechestrul asigurator pe o sumă de 20 de ori mai mare decât cea confiscată;

- s-a încălcat principiul neagravării situaţiei în propriul apel prin înlăturarea unei agravante însă, cu menţinerea cuantumului pedepsei iniţiale; s-a realizat o greşită individualizare a pedepsei;

- au fost încălcate prevederile art. 406 C. proc. pen., hotărârea fiind redactată într-un termen de 210 zile, în loc de 30 de zile;

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii şi în consecinţă să se dispună anularea Rezoluţiei din 18.04.2019 si a Rezoluţiei nr. x/2018 din 25.01.2019.

4. Apărările formulate în cauză intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului, excepţie respinsă în şedinţa publică, ia în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că, astfel cum a reţinut şi judecătorul primei instanţe, instanţei de fond nu i-au fost prezentate temeiuri pentru desfiinţarea rezoluţiilor emise, în concordanţă cu atribuţiile legale pe care le are o instanţă de contencios administrativ.

Actele judiciare emise de judecători sau procurori sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, în cadrul sistemului judiciar, dar nu pot fi desfiinţate de autorităţi administrative. De lege lata, rămâne la aprecierea inspectorilor judiciari să examineze după o procedură specială anumite nereguli disciplinare şi să constate existenţa sau inexistenţa indiciilor referitoare la aceste abateri.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea înregistrată la Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători sub nr. x/2018, reclamantul a solicitat efectuarea de verificări/cercetări cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor de drept material şi procesual în Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti (în fond) şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în apel) şi a modului în care s-a desfăşurat urmărirea penală.

Verificările prealabile determinate de sesizările formulate au fost efectuate de inspectorul judiciar desemnat, în baza art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Prin Rezoluţia de clasare nr. x/2018 din 25.01.2019, inspectorul judiciar a reţinut că pentru unele dintre aspectele sesizate este împlinită prescripţia răspunderii disciplinare, altele nu pot intra în sfera răspunderii disciplinare pentru că nu s-a reţinut exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, iar altele au legătură cu soluţia pronunţată şi cu motivarea sentinţei. În ceea ce priveşte modul de derulare a procedurilor în apel, inspectorul judiciar a constatat că acestea nu pot face obiectul verificărilor în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, modificată.

Reclamantul petent a formulat plângere, temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicat şi modificată, împotriva soluţiei de clasare adoptate, care fost respinsă prin rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-1061.

Prin Rezoluţia din data de 18 aprilie 2019 (nr. lucrare C19-1061), Inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare a arătat, pe de o parte, că aspectele sesizate ţin exclusiv de activitatea de judecată, iar cu privire la aceasta, potrivit doctrinei relevante, obiectul verificărilor nu îl poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistraţilor, construit cu ocazia soluţionării cauzei, ci doar acele aspecte exterioare acestuia şi care au drept consecinţă înfrângerea normelor de drept substanţial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare, situaţie care nu se regăseşte în privinţa manierei de soluţionare a Dosarului nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti (în fond) şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (în apel), iar, pe de altă parte, că celelalte aspecte nu au putut fi verificate deoarece au fost considerate ca fiind aspecte ce ţin de independentă magistraţilor, confirmând astfel Rezoluţia inspectorului judiciar, potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificată.

Instanţa de fond a reţinut că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, precum şi că prezentul demers nu se substituie unei proceduri disciplinare, instanţa neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţia României, această competenţă revenind exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Prima instanţă s-a raportat la cadrul legal şi constituţional, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, consemnată în considerentele deciziilor nr. 251/2016 din 11 iulie 2016 şi nr. 401/2013 din 30 septembrie 2013, prin care s-a statuat la nivel de principiu că exercitarea unui control asupra legalităţii sau a temeiniciei modului de instrumentare a cauzei penale (...) nu este posibilă în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 45 şi urm. din Legea nr. 317/2004.

Astfel, examinând Rezoluţia de clasare nr. x/2018 din 25.01.2019, curtea de apel a reţinut că aceasta cuprinde expunerea în detaliu a faptelor sesizate de reclamant şi că analiza efectuată de inspectorul judiciar s-a realizat în raport cu fiecare faptă sesizată, dar cu respectarea principiilor expuse.

Totodată, a constatat că soluţia pârâtei este motivată rezonabil şi că pârâta nu a depăşit limitele marjei sale de apreciere, rezultând că neregularităţile invocate de reclamant, sub aspectele în discuţie, nu au relevanţă în procedura prevăzută de art. 45 şi urm. din Legea nr. 317/2004.

Analizând sentinţa recurată în aceste repere, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noţiunea de proces echitabil, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 în fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

De altfel, se constată că argumentele aduse de recurent pe această cale, sunt comune cu cele invocate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În concluzie, reiterarea în mod exhaustiv a criticilor formulate în faţa inspectorului judiciar, astfel cum sunt acestea expuse în pct. 3 al prezentei decizii, referitor la normele procedural penale încălcate de judecători cu ocazia soluţionării cauzei penale, nu se încadrează în acest caz de casare.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară poate doar să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, modul în care au fost aplicate dispoziţiile art. 344 alin. (1) C. proc. pen. şi dispoziţiilor art. 207 C. proc. pen. privind stabilirea primului termen de judecată, modalitatea în care a fost stabilită (sau nu a fost verificată) competenţa materială de soluţionare cauzei, modul de administrare a probatoriului, modalitatea de soluţionare a măsurilor asiguratorii, a măsurilor preventive, a laturii subiective a infracţiunii, a individualizării şi aplicării pedepselor în fond şi în calea de atac, şi, în general a concluziilor şi a modului în care au fost redactate hotărârile judecătoreşti, excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de instanţe.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană, sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurentul nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret verificarea operaţiunilor de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

Elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele horărârilor reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 438 din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 mai 2022.