Continuity of historical monument status under Law 422/2001 without re-classification

Şedinţa publică din data de 9 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la 03.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Culturii, solicitând anularea în parte a Ordinului nr. 2314/2004 emis de Ministerul Culturii şi Cultelor privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1, poziţiile 370,371, 372 şi a Ordinului nr. 2828/2015 emis Ministerul Culturii şi Cultelor privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1, poziţiile 365, 366 şi 367.

I.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1651 din 12 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Ministrul Culturii. S-a anulat în parte Ordinul nr. 2314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1 în privinţa poziţiilor 370, 371 şi 372, ordin emis de Ministerul Culturii şi Cultelor. S-a anulat în parte Ordinul nr. 2828/2015 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, Anexa nr. 1 în privinţa poziţiilor nr. 365, 366 şi 367, ordin emis de Ministerul Culturii şi Cultelor.

I.3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs recurentul-pârât Ministerul Culturii şi recurs provocat recurentul-pârât Ministrul Culturii – B..

I.3.1. Recurentul-pârât Ministerul Culturii a declarat recurs principal, criticând sentinţa pentru următoarele motive de nelegalitate încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material):

- Deşi în cuprinsul Certificatului de urbanism este menţionat doar Situl Arheologic de la Palazu Mare cod LMI 2004 CT-l-s-B-02724 nr. crt. 365, reclamanta solicită fără temei anularea a trei poziţii ale Ordinului nr. 2314/2004.

- Raportul de diagnostic evidenţiază existenţa unor complexe + vestigii arheologice, ce confirmă ipoteza MINAC despre existenţa unui sit arheologic în zona Malu Alb. La DJC Constanta nu au fost anunţate în termenul legal descoperirile făcute cu ocazia realizării diagnosticului arheologic.

- Clasarea sitului arheologic s-a realizat prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din 1991-1992 (LM11991-1992), sub codul 14A0200, la categoria monumente şi situri arheologice, denumirea, Aşezarea romană rurală, sec. II-IV d. Chr., adresa: sat Palazu Mare, mun. Constanţa, intravilan. Conform legislaţiei cadru din acea perioadă, introducerea unui obiectiv în categoria patrimoniului naţional protejat prin lege, respectiv în LMI, nu presupunea întocmirea în prealabil a unui dosar de clasare. Imobilele clasate anterior şi al căror regim juridic de monument istoric nu a suferit modificări, sunt preluate ca atare în noua listă, acestea păstrându-şi calitatea de monument istoric prin efectul legii.

Pe cale de consecinţă, eronat a reţinut instanţa de fond, în considerarea dispoziţiilor prevăzute la art. 60 din Legea nr. 422/2001, că instituţia recurentă avea obligaţia verificării condiţiilor în care s-a efectuat clasarea ca monument istoric şi a întocmirii unui dosar de clasare.

Recurentul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 477/2005 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, afirmând că această decizie ar fi în sprijinul opiniei sale că nu avea nicio obligaţie cu privire la monumentele istorice din Lista monumentelor 1991-1992.

- Reclamanta ar fi trebuit să urmeze paşii legali - cercetare arheologică şi descărcare de sarcină arheologică a zonei - conform avizului Direcţiei Judeţene pentru Cultură Constanţa şi al Comisiei Naţionale de Arheologie, numai astfel terenul în care a fost evidenţiat patrimoniul arheologic putând fi redat activităţilor umane curente, însă aceasta nu a depus anterior un dosar de declasare, cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 422/2001 şi a Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2260/2008.

I.3.2. Recurentul-pârât Ministrul Culturii – B. a declarat recurs provocat, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice şi solicitând instanţei să dispună admiterea recursului formulat, casarea în tot a sentinţei atacate şi pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de fond, reţinându-i calitatea procesuală pasivă alături de Ministerul Culturii a nesocotit prevederile legale care guvernează regimul juridic al monumentelor istorice, atribuţiile specifice funcţiei pe care recurentul o deţine, precum şi dispoziţiile procedurale care statuează asupra legalităţii cadrului procesual.

În domeniul protejării monumentelor istorice, sunt stabilite competenţe în sarcina Ministerului Culturii, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care elaborează şi asigură aplicarea strategiei şi politicilor în domeniul culturii, iar nu în sarcina ministrului culturii, acesta neavând calitate procesuală pasivă în acest litigiu, ci doar de reprezentant al instituţiei publice, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, Legea nr. 554/2004 nu prevede posibilitatea de a chema în judecată, odată cu autoritatea publică şi pe conducătorul acesteia.

În concret, reclamanta nu justifică identitatea dintre persoana recurentului şi raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât ordinele în litigiu nu sunt semnate de acesta.

Pentru aceste motive, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a ministrului culturii şi respingerea acţiunii faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, recurentul invocă următoarele motive de nelegalitate, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), pentru care solicită casarea în parte a sentinţei nr. 1651 din 12.11.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ si Fiscal în dosarul nr. x/2021:

- În considerarea dispoziţiilor prevăzute la art. 60 din Legea nr. 422/2001, instituţia recurentă nu avea obligaţia verificării condiţiilor în care s-a efectuat clasarea ca monument istoric şi a întocmirii unui dosar de clasare.

- Reclamanta nu a depus anterior un dosar de declasare, cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 422/2001 şi a Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorice aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2260/2008.

I.4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Culturii împotriva sentinţei civile nr. 1651/12.11.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, susţinând că recursul Ministerului Culturii este nefondat.

În opinia intimatei este nefondat argumentul că acest sit a fost preluat din Lista monumentelor istorice 1991 - 1992, perioadă în care nu era necesară efectuarea niciunei proceduri şi nici a existenţei vreunei documentaţii care să fundamenteze clasarea unui imobil ea fiind monument istoric.

- Lista monumentelor istorice 1991, care se află pe site-ul oficial al Institutului Naţional al Patrimoniului, la secţiunea - Monumente Istorice precizează "14 A 0200 Sat Palazu Mare - intravilan -aşezare romană rurală, sec. II-IV d.Hr. " Nu necropolă, nu cultura Hamangia, nu alte argumente invocate prin diverse acte, ci numai - aşezare romană rurală, sec. II-IV d.Hr. . Această aşezare romană rurală, probabil delimitată, se transformă în 3 situri prin Lista monumentelor istorice din 2004. La nivelul anului 1991, nu era trecută decât aşezare romană rurală, sec. II-IV d.Hr., care era menţionată la poziţia 371 în Lista din 2004 şi lapoz. 366în Lista din 2015.

- Chestiunea de drept în cauză este dacă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 422/2001, validarea calităţii de monument, a monumentelor incluse pe Lista monumentelor din 1991 - 1992, trebuia făcută cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 422/2001 sau această validare a calificării ca şi monument implica numai trecerea (copierea) dintr-o listă în alta, fără nicio obligaţie a Ministerului Culturii.

În opinia intimatei, Decizia Curţii Constituţionale nr. 477/2005 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice este contrară celor susţinute de recurent, respectiv prelungirea efectelor clasării făcute prin Lista monumentelor 1991 - 1992 subzistă numai până la validarea calităţii de monument, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 422/2001 şi cu parcurgerea procedurii de clasare reglementate. Ca atare, imobilele clasate, ca şi monumente conform Listei monumentelor istorice 1991 -1992 îşi păstrează calificarea de monument, numai până la data de 24 iulie 2004, ulterior acestei date, fiind aplicabile regulile de clasare reglementate de Legea nr. 422/2001.

Ca atare, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, neputându-se interpreta că grevarea de sarcină arheologică a unui teren proprietate privată este posibil a fi făcută fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 422/2001 şi a procedurii de clasare.

- În speţă, Lista monumentelor istorice din anul 1991 - 1992, cuprinde numai aşezarea rurală romană, fără a se cunoaşte ce delimitare are şi dacă se suprapune peste toată localitatea Palazu Mare sau peste tot municipiul Constanţa, întrucât nu există nicio delimitare topografică documentată care să fi stat la baza includerii în Lista monumentelor istorice din anul 2004 şi 2015. Ministerul Culturii, în corespondenţa purtată, afirmă că toate cele 3 poziţii din Listă afectează terenul Societăţii.

- Menţinerea clasificării de monument istoric, care constituie o sarcină asupra proprietăţii private, cu consecinţe economice si cu consecinţe care implică restrângerea dreptului de proprietate, garantat de Constituţia României se face în condiţii stricte.

- Din analiza Raportului de diagnostic preventiv realizat de către Societatea 3D se constată fără urmă de dubiu că nu se poate vorbi de o aşezare/locuire/sit arheologic în înţelesul propriu al termenului. Nu există nivel de cultură pentru cei 9.600 mp cercetaţi (adică nu există depuneri care să arate ocuparea zonei în vreo epocă istorică), pe o suprafaţă de max. 500 mp s-au descoperit două gropi cu resturi menajere, s-au descoperit alte câteva fragmente ceramice fără context, iar pe cea mai mare parte a terenului nu s-au descoperit materiale şi structuri/complexe arheologice.

- Cât priveşte susţinerea că Societatea 3D era obligată să solicite declasarea, intimata susţine că cel care este în culpă prin încălcarea flagrantă a Legii nr. 422/2001 reclamă respectarea acesteia nu de către autoritatea publică, ci numai de către proprietarul privat, ceea ce ar însemna că includerea în Lista monumentelor istorice nu se face cu respectare dispoziţiilor Legii nr. 422/2001, dar declasarea se face cu aplicarea Legii nr. 422/2001

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

II.1. Recursul provocat calificat drept recurs principal

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, în şedinţa din 9 mai 2023, cu ocazia dezbaterilor, după punerea în discuţia părţilor a apreciat că recursul formulat de recurentul-pârât Ministrul Culturii – B. este un recurs principal, sens în care a dispus recalificarea acestuia.

Astfel, potrivit art. 473 C. proc. civ., aplicabil şi în recurs dată fiind norma de trimitere de la art. 491 C. proc. civ.: "În caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces."

Or, recursul recurentului pârât Ministrul Culturii – B. este un recurs principal împotriva soluţiei de admitere a acţiunii formulate de reclamantă, iar nu un recurs formulat împotriva celuilalt pârât, Ministerul Culturii sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în recursul principal.

În raport de această calificare a căii de atac, recursul recurentului pârât Ministrul Culturii – B. apare ca fiind tardiv formulat.

Totodată, o dată cu invocarea din oficiu a excepţiei tardivităţii, raportat la recalificarea căii de atac, instanţa a apreciat că, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivele invocate prin acest recurs privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministrului sunt motive de ordine publică, pe care instanţa înţelege să şi le însuşească.

Analizând acest recurs în limitele motivelor de ordine publică privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministrului, care au fost însuşite de instanţa de recurs, Înalta Curte reţine că acest recurs este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi, respectiv, al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material asupra judecăţii.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana chemată în judecată ca pârât şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, aceasta aparţinând numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.

Or, în domeniul protejării monumentelor istorice, sunt stabilite competenţe în sarcina Ministerului Culturii, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care elaborează şi asigură aplicarea strategiei şi politicilor în domeniul culturii, iar nu în sarcina ministrului culturii, acesta neavând calitate procesuală pasivă în acest litigiu, ci doar de reprezentant al instituţiei publice, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 90/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată."

Potrivit textelor legale arătate, persoana care poate fi chemată în judecată este autoritatea publică, aceasta putând fi obligată de instanţa de contencios administrativ să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Prin urmare, Legea nr. 554/2004 nu prevede posibilitatea de a chema în judecată, odată cu autoritatea publică şi pe conducătorul acesteia, decât în condiţiile speciale stipulate la art. 16 sau art. 24 din actul normativ.

Or, reclamanta nu justifică identitatea dintre persoana Ministrului Culturii şi raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, cu atât mai mult cu cât ordinele în litigiu, deşi denumite Ordine de Ministru sunt semnate de Ministru ca reprezentant al Ministerului Culturii, iar nu în nume propriu.

Prin urmare, acest recurs se va admite în limitele învestirii instanţei de recurs, se va casa în parte sentinţa şi în rejudecare se va dispune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a ministrului culturii şi respingerea acţiunii faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II.2. Recursul principal

Asupra recursului principal, examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului Ministerul Culturii este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Clasarea sitului arheologic asupra căruia poartă litigiul s-a realizat prin înscrierea în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din 1991-1992 (LMI 1991-1992), sub codul 14A0200, la categoria monumente şi situri arheologice, denumirea, Aşezarea romană rurală, sec. II-IV d. Chr., adresa: sat Palazu Mare, mun. Constanţa, intravilan.

Conform legislaţiei cadru din acea perioadă, introducerea unui obiectiv în categoria patrimoniului naţional protejat prin lege, respectiv în LMI, nu presupunea întocmirea în prealabil a unui dosar de clasare.

În LMI 2004 monumentul istoric de categoria I arheologie cod LMI CT-I-s-B-02724 este compus din aşezare rurală, cod LMI CT-l-s-B-02724.01 şi Necropolă, cod LMI CT-l-s-B-02724.02 situate în localitatea Palazu Mare; municipiul Constanţa.

În LMI 2010 situl arheologic cod LMI CT-I-s-B-02724 este compus din aşezare rurală, cod LMI CT- I-s-B-02724.01, intravilan şi din Necropolă, cod LMI CT-I-s-B-02724.02, situate în localitatea Palazu Mare, municipiul Constanţa.

În LMI 2015 situl arheologic cod LMI CT-I-s-B-02724 este compus din aşezare rurală, cod LMI CT-I-s-B-02724.01, intravilan şi din Necropolă, cod LMI CT-I-s-B-02724.02 situate în localitatea Palazu Mare; municipiul Constanţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, Listele Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice din anii 1991-1992 au fost actualizate şi aprobate prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2314/2004.

În anul 2010, Lista Monumentelor Istorice (LMI) din 2004 a fost reactualizată şi a fost aprobată prin OMCPN nr. 2361/2010 şi publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 670 bis/2010.

Aceeaşi procedură de reactualizare a LMI a fost aprobată prin OMC nr. 2828/2015 şi publicată în data de 15.02.2016 în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 bis.

Prin recursul formulat, pârâtul-recurent susţine în esenţă că menţinerea sitului arheologic în LMI nu presupunea întocmirea ulterioară a unui dosar de clasare, conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001.

În baza acestui text de lege, "(1) Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Naţional al Patrimoniului va actualiza Lista monumentelor istorice, potrivit atribuţiilor stabilite prin art. 27 alin. (3).

(2) Serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional sunt obligate să înştiinţeze, în scris, proprietarii sau titularii drepturilor reale asupra monumentelor istorice despre regimul juridic special al imobilelor în cauză şi să le transmită obligaţia privind folosinţa monumentului istoric."

Problema de drept ce trebuie care formează obiectul prezentului recurs este dacă ulterior apariţiei Legii nr. 422/2001 se impunea întocmirea unui dosar de clasare cu ocazia actualizării Listei monumentelor istorice.

În ANEXA Nr. 1 - LISTA monumentelor istorice, la Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2682/2003 de aprobare a Normelor metodologice de clasare şi evidenţă a monumentelor istorice, a Listei monumentelor istorice, a fişei analitice de evidenţă a monumentelor istorice şi a Fişei minimale de evidenţă a monumentelor istorice, sunt reglementate regulile de elaborare a acestei liste, iar la lit. C) se reglementează obligaţiile Ministerului Culturii la elaborarea acestei Liste, respectiv:

"C. Principii metodologice de întocmire a Listei monumentelor istorice

1. Validarea calităţii de monument a obiectivelor înscrise în Lista monumentelor istorice din 1991-1992;

2. Introducerea tuturor monumentelor clasate în intervalul 1991-1992;

3. Radierea obiectivelor declasate din Lista monumentelor istorice din 1991-1992;

4. Reactualizarea Listei monumentelor istorice, conform legislaţiei în vigoare."

Faţă de aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că este nerelevant pentru litigiul de faţă să se stabilească cu certitudine actul şi procedura urmată pentru clasarea imobilului în discuţie. Este suficient să se constate faptul că în perioada comunistă imobilul a avut un astfel de regim care a justificat preluarea sa în lista întocmită de Comisia constituită conform Decretului 91/1990.

Legislaţia ulterioară anului 1990 a prevăzut preluarea în mod succesiv a listelor privind monumentele istorice întocmite anterior, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.

În ceea ce priveşte susţinerile intimatei, Înalta Curte constată următoarele:

Contrar celor susţinute de intimată, legislaţia ulterioară anului 1990 nu prevede obligaţia de a urma o procedură de clasare a monumentelor istorice pentru acele imobile care au fost cuprinse în listele întocmite anterior de autorităţile competente în raport de legislaţia de la un moment dat.

Astfel, prin Decretul nr. 91/1990 se înfiinţează, pe lângă Ministerul Culturii, Comisia naţională a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice aceasta având obligaţia de a coordona toate activităţile de evidenţă, protejare, conservare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice din unităţile teritorial-administrative, având regimul proprietăţii de stat, obşteşti sau particulare.

Art. 5 din Decretul 91/1990 prevede în mod expres următoarele: "Comisia naţională a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice preia, de la data prezentului decret, prin Direcţia monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, întreaga documentaţie a fostelor organisme care au funcţionat anterior în acest domeniu (Comisia monumentelor istorice, Direcţia monumentelor istorice, Direcţia monumentelor istorice şi de artă, Direcţia patrimoniului cultural-naţional, Direcţia economică şi a patrimoniului cultural-naţional), cuprinzând arhive, biblioteci şi fototeci, precum şi inventarul bunurilor mobile şi imobile ale fostei Direcţii a patrimoniului cultural-naţional."

Această prevedere nu poate fi interpretată decât în sensul că bunurile care au avut un regim de protecţie potrivit legislaţiei anterioare continuă să beneficieze de protecţia reglementată de lege specifică monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice şi după intrarea în vigoare a Decretului nr. 90/1991. O interpretare contrară ar goli de conţinut actul normativ menţionat întrucât ar lipsi comisia nou înfiinţată de obiectul său de activitate. Mai precis, deşi s-a prevăzut atribuţia Comisiei naţionale a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice de a coordona toate activităţile de evidenţă, protejare, conservare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice această comisie nu ar mai avea ce bunuri să protejeze până la o eventuală clasare a monumentelor istorice.

Existenţa unor diferenţe de ordin terminologic şi conceptual între legislaţia anterioară anului 1990 şi prevederile legale adoptate ulterior acestui moment nu poate conduce la concluzia că imobilele care aveau un regim de protecţie conform legislaţiei anterioare încetau să mai aibă acest regim ca urmare a adoptării noii legislaţii. În sprijinul acestei concluzii este şi articolul 5 din Decretul 91/1990 care prevede preluarea de către Comisia naţională a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice a documentaţiilor deţinute de "fostelor organisme care au funcţionat anterior în acest domeniu (Comisia monumentelor istorice, Direcţia monumentelor istorice, Direcţia monumentelor istorice şi de artă, Direcţia patrimoniului cultural-naţional, Direcţia economică şi a patrimoniului cultural-naţional), cuprinzând arhive, biblioteci şi fototeci, precum şi inventarul bunurilor mobile şi imobile ale fostei Direcţii a patrimoniului cultural-naţional."

După cum se poate observa, enumerarea este largă şi ea nu poate avea decât semnificaţia că bunurile cuprinse în listele întocmite de organismele menţionate sunt preluate de noua instituţie, bunurile dobândind regimul de protecţie reglementat de noua legislaţie.

Ulterior a fost adoptată Legea nr. 422/2001 care, la articolul 60 prevedea că "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, rămâne în vigoare şi produce efecte ca atare timp de maximum 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, perioadă în care aceasta va fi actualizată potrivit art. 3, 7 şi 21."

Acest articol a fost contestat la Curtea Constituţională. În esenţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că menţinerea în vigoare a Listei cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, este de natură a contraveni atât prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi şi ale art. 51 alin. (1) din Constituţie, cât şi celor ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 1 paragraful 1 din Primul protocol adiţional la convenţie. Curtea Constituţională a respins, prin Decizia 477/2005, excepţia de neconstituţionalitate ca inadmisibilă pe motiv că "textul legal criticat nu mai este în vigoare, acesta încetându-şi efectele la data de 16 iulie 2004, când a fost publicat în Monitorul Oficial al României Ordinul nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute, emis de ministrul culturii şi cultelor", subliniind caracterul tranzitoriu al normelor şi faptul că a fost emis noul Ordin al ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute, listă care cuprinde şi monumentele istorice clasate ca atare prin Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992.

Niciunul dintre considerentele deciziei Curţii Constituţionale nu poate duce la concluzia că la momentul preluării bunurilor din lista întocmită în anii 1991-1992 în lista întocmită potrivit legii 422/2001 era necesar ca fiecare imobil considerat monument istoric să parcurgă o procedură de clasare, aşa cum afirmă intimata.

Există, aşadar, o continuitate în ceea ce priveşte regimul special al imobilului în discuţie iar susţinerile intimatei în sensul că ar fi fost necesară o procedură de clasare pentru ca bunul să dobândească calitatea de monument istoric sunt lipsite de temei legal .

De altfel, articolul 60 din legea 422/2001 a fost modificat, prevăzându-se faptul că "(1) Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne în vigoare. În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Institutul Naţional al Monumentelor Istorice va actualiza Lista monumentelor istorice, potrivit atribuţiilor stabilite prin art. 27 alin. (3)."

În ceea ce priveşte obligaţia de actualizare a listei aceasta nu presupune emiterea de ordine de clasare pentru toate monumentele istorice cuprinse în listele anterioare, ci doar o aducere la zi în raport de modificările intervenite între două publicări ale listelor. Faptul că legea nr. 422/2001 prevede obligaţia Ministerului Culturii şi Cultelor de a actualiza lista monumentelor istorice o dată la 5 ani exclude interpretarea dată de intimată în sensul că actualizarea implică o procedură de clasare a monumentelor înscrise pe listă întrucât ar fi de neconceput ca o dată la 5 ani să se procedeze la o clasare a tuturor monumentelor istorice. Actualizarea implică doar o aducere la zi a listei în funcţie de modificările intervenite între două publicări.

În concluzie, Înalta Curte constată că, întrucât bunul în discuţie a fost considerat monument de arhitectură potrivit legislaţiei anterioare anului 1990, fiind preluat ca monument istoric în toate listele ulterioare anului 1990 nu se poate vobi de o obligaţie de parcurgere a unei proceduri de clasare pentru acest bun ca urmare a intrării în vigoare a legii 422/2001, ci bunul a fost în mod continuu afectat de un regim special de protecţie rămânând supus acestui regim până la o eventuală declasare a acestuia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Culturii, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia lisei calităţii procesuale pasive a ministrului culturii şi va respinge acţiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Se va respinge acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Califică recursul provocat formulat de Ministrul Culturii – B. ca fiind recurs principal şi constată tardivitatea acestuia cu excepţia motivului de ordine publică privind lipsa calităţii procesuale pasive, însuşit de instanţă.

Admite recursul declarat de Ministerul Culturii împotriva sentinţei civile nr. 1651 din 12 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Admite recursul declarat de Ministrul Culturii – B. împotriva aceleiaşi sentinţe, în ceea ce priveşte lipsa calităţii sale procesual pasive.

Casează sentinţa atacată, şi rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Culturii – B. şi respinge acţiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 9 mai 2023.