Taxpayers’ tax assessment challenge remanded for retrial after appellate court failed to reason its ruling on tax authority objections.

Şedinţa publică din data de 8 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.08.2020, A. S.R.L. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 478/27.11.2019 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 16.12.2015 şi Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 16.12.2015, cu privire la suma de 15.357.016 RON, emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, din care suma de 10.310.400 RON reprezintă impozit pe profit suplimentar iar suma de 5.046.616 RON reprezintă dobânzi fiscale şi penalităţi de întârziere, ca fiind nelegale şi netemeinice, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională De Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională De Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anularea Deciziei nr. 172/30.07.2020 şi anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 30.09.2015 şi Raportului de inspecţie Fiscală nr. x din 30.09.2015 cu privire la suma de 21.446.463 RON, emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, din care suma de 14.400.000 RON reprezintă TVA suplimentar iar suma de 7.046,463 RON reprezintă dobânzi fiscale şi penalităţi de întârziere, ca fiind nelegale şi netemeinice; - obligarea pârâtelor la rambursarea TVA în cuantum de 669.318 RON şi 1.126.439 RON, solicitat prin DNOR nr. x/17.09.2013, respectiv DNOR 2283/26.01.2015 precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 12.03.2021, pronunţată în dosarul x/2021, Curtea a dispus conexarea cererii înregistrate sub acest număr cu cea înregistrată sub nr. x/2020.

Relativ la excepţiile invocate de pârâte prin întâmpinare, respectiv excepţia tardivităţii, invocată de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în dosarul x/2020, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L., societate în faliment, şi a calităţii de reprezentant a av. C., invocate de aceeaşi pârâtă, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului B., invocată de ambele pârâte în ambele dosare, instanţa le-a soluţionat la termenele de judecată din 15.12.2020 şi 18.05.2021, în sensul respingerii ca nefondate, pentru considerentele reţinute în respectivele încheieri.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 199/F-CONT din 2 noiembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanţii A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar D., şi B., în contradictoriu cu pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR şi AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI; a anulat Decizia nr. 478/27.11.2019, a anulat în parte Decizia nr. 2358/16.12.2015 şi RIF nr. x/16.12.2015 cu privire la suma de 15.357.016 RON; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. S.R.L., prin lichidator judiciar, şi B., în contradictoriu cu pârâtele AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR şi AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECŢIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI; a anulat Decizia nr. 172/30.07.2020, a anulat în parte Decizia nr. 2216/30.09.2015 şi RIF nr. x/30.09.2015 cu privire la suma de 21.446.463 RON; a respins capătul de cerere privind rambursarea TVA în cuantum de 669.318 RON şi 1.126.439 RON; a obligat pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4050 RON, reprezentând onorariul expertului şi taxa judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs şi împotriva încheierii din data de 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

3.1. Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susţinut că instanţa de fond, în motivarea hotărârii recurate, s-a rezumat la a cita prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, forma în vigoare la data efectuării operaţiunilor şi la a invoca întocmai ca şi societatea reclamantă jurisprudenţa CJUE, respectiv cauza 430/19, Hotărârea din 4 iunie 2020.

Ori, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Instanţa de fond trebuia să aplice prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) coroborate cu dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că legiuitorul condiţionează acordarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a cerinţele de formă, îndeplinirea cerinţelor de fond reglementând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar cele de formă condiţiile de exercitare a acestuia.

Totodată, instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că îndeplinirea cerinţelor de fond presupune realizarea de către persoana impozabilă a unei achiziţii, aceasta urmând să obţină un bun/să i se livreze un bun care să fie destinat utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Potrivit acestor prevederi legale, persoana impozabilă are drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de bunuri dacă deţine o factură în original completată cu toate datele cerute de formular şi dacă justifică cu documente că achiziţiile sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Chiar dacă jurisprudenţa nu impune alte cerinţe de fond în acordarea dreptului de deducere, "destinaţia" achiziţiei, în speţă "operaţiuni taxabile" trebuie respectată şi demonstrată.

Deţinerea unei facturi care conţine informaţiile obligatorii prevăzute de lege, nu este suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, întrucât societatea trebuie să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziţionate pe bază de factură sunt în beneficiul său, respectiv sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale citate în speţă.

Astfel, legiuitorul condiţionează acordarea dreptului de deducere a TVA de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a cerinţelor de formă, îndeplinirea cerinţelor de fond reglementând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar cele de formă condiţiile de exercitare a acestuia.

Prin urmare, aceste cerinţe legale trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea unei cerinţe, respectiv îndeplinirea doar a uneia, duce la pierderea dreptului de deducere a TVA.

Deşi instanţa de fond a reţinut că din analiza facturilor de achiziţie a rezultat că în acestea nu sunt înscrise informaţii privind numărul avizului de însoţire a mărfii, denumirea, cantitatea bunurilor livrate, singura menţiune fiind referitoare la denumirea bunurilor "materiale de construcţii conform anexă contract", nu a aplicat în concret dispoziţiile art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Totodată, instanţa de fond a restrâns de la aplicarea în speţă şi prevederile pct. 2 şi pct. 3 din Normele Metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile prevăzute în OMEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile şi nu a luat în considerare nerespectarea prevederilor pct. 184 alin. (2-3) din OMF nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

A mai susţinut recurenta că principiul prevalenţei economicului asupra juridicului presupune prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere ţinând seama de fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate şi nu numai de forma juridică a acestora, iar respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate şi prezentarea fidelă a operaţiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică.

Reclamanta avea obligaţia verificării documentelor de achiziţie în speţă modul de completare a facturilor şi avizelor de însoţire, a întocmirii documentelor de recepţie a bunurilor achiziţionate (Note de recepţie şi constatare de diferenţe), de intrare în gestiune a bunurilor achiziţionate (fişe de magazie), precum şi întocmirea documentelor de ieşire a acestor bunuri din gestiune (Bonuri de consum) în vederea justificării dacă achiziţiile au fost efectuate în scopul desfăşurării activităţii, respectiv în scopul realizării de operaţiuni taxabile.

În ceea ce priveşte Decizia de impunere nr. x din 30.09.2015, întocmită în baza Raportului de inspecţie Fiscală nr. x din 30.09.2015, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum de 21.446.463 RON, reprezentând TVA suplimentar - 14.400.000 RON şi dobânzi fiscale şi penalităţi de întârziere - 7.046,463 RON, hotărârea instanţei de fond este nelegală, având în vedere dispoziţiile art. 1201 alin. (1-2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, principiul de drept "accesorium sequitur principale", precum şi faptul că a fost hotărârea instanţei de fond este nelegală pentru debitul principat care le-a generat.

În ceea ce priveşte aprecierea Curţii cu privire la documentele .justificative, respectiv la contractele încheiate de reclamantă cu diverşi beneficiari şi documentele emise în derularea lor şi faptul că organele de inspecţie fiscală nu au făcut vreo referire, în ciuda obligaţiei prev. de art. 6 din O.G. nr. 92/2003, de a stabili starea de fapt fiscală în temeiul unor constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză, recurenta a susţinut că organului de inspecţie fiscală îi revenea obligaţia să analizeze şi să ia în considerare, din oficiu, toate argumentele de fapt şi de drept pe care le invocă în stabilirea completă a stării de fapt fiscale în condiţiile în care societatea a participat la efectuarea inspecţiei fiscale prin punerea la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală a tuturor documentelor solicitate, inclusiv a jurnalelor de vânzări, facturi fiscale emise către clienţi, deconturile de TVA şi documentele de plată a TVA, declaraţia informativă 394, apreciem că este vădit eronată, având în vedere că verificarea acestor documente presupune verificarea modului de înregistrare, declarare şi plată a TVA şi nu verificarea justificării dreptului de deducere a TVA.

De asemenea, hotărârea instanţei de fond este greşită şi în ceea ce priveşte faptul că reclamanta a mai fost supusă anterior altor inspecţii fiscale, efectuate de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Argeş, în cursul anului 2013, precum şi de comisarii Gărzii Financiare Argeş, întrucât invocarea documentelor ce trebuie întocmite pentru TVA colectată nu pot înlocui documentele ce trebuie prezentate pentru justificarea dreptului de deducere a TVA.

3.2. Prin recursul formulat atât împotriva încheierii din 15.12.2020, cât şi a sentinţei civile nr. 199/02.11.2021, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte încheierea din data de 15 decembrie 2020, prin care instanţa de fond a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al intimatei-reclamante, recurenta – pârâtă a susţinut că din informaţiile existente pe portalul instanţei de judecată rezultă că cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 05.08.2020 în condiţiile în care decizia de soluţionare a contestaţiei a fost comunicată reclamantei la data de 27.11.2019.

Instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere că potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acţiunea privind anularea unui act administrativ se poate introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, în cazul de faţă în 6 luni de la data comunicării deciziei de soluţionare.

Referitor la soluţia de anulare în integralitate a Deciziei DGSC nr. 478/2019 şi în parte a Deciziei DGSC nr. 172/2020, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 21 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 44 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 1 din OMFP nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, pct. 2 şi pct. 3 din Normele Metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile prevăzute în OMEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile.

Practic, prin soluţia pronunţată, Curtea de Apel Piteşti a ignorat o serie întreagă de dispoziţii legale în vigoare aplicabile cauzei, reţinând că factura "deşi nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 155 alin. (5) Codul fiscal (forma în vigoare la data tranzacţiilor), parte dintre ele nefiind necesare, lipsa acestora nu este de natură să infirme realitatea tranzacţiilor".

În continuare, instanţa de fond nu face altceva decât să preia concluziile expertului desemnat în cauză, evidenţiind, neargumentat şi nesusţinut, opiniile acestuia.

Cu alte cuvinte, Curtea de Apel Piteşti nu expune raţionamentul logico juridic pe baza căruia a apreciat ca fiind întemeiate concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză.

În ceea ce priveşte motivarea soluţiei de anulare a Deciziei DGSC nr. 478/2019, recurenta apreciază că în mod greşit instanţa de fond s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiza efectuat în cauză fără să aibă însă în vedere şi obiecţiunile formulate de instituţia recurentă.

Prin obiecţiunile formulate la raportul de expertiză, intimata-recurentă a arătat în detaliu aspectele care combat întru totul concluziile instanţei de fond motiv pentru care hotărârea atacată prin prezentul recurs este netemeinică şi nelegală.

Expertiza este un mijloc de dovada la care instanţa recurge în cazul în care, pentru stabilirea adevărului, este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru rezolvarea cărora se cer anumite cunoştinţe de specialitate. Aceasta nu înseamnă că expertul se substituie judecătorului, concluziile sale nefiind de natură a-l obliga pe judecător la darea unei anumite soluţii.

În aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond a pronunţat soluţia de admitere a acţiunii bazată pe concluziile prezentate în raportul de expertiza întocmit în cauză fără să aibă în vedere şi celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

De asemenea, în mod greşit prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Piteşti face trimitere la hotărârea pronunţata în cauza 430/2019, aspect preluat din cererea de chemare în judecată.

Cauza CJUE C-430/19 S.C. C.F. S.R.L. împotriva A.J.F.P.M.-D.G.R.F.P.C nu este incidentă în speţă, întrucât se referă la dreptul de deducere a TVA care nu a fost analizată prin Decizia nr. 478/27.11.2019, iar constatările prezentate nu se referă la simple bănuieli, ci au avut la bază toate documentele pe care societatea le-a prezentat.

A mai susţinut recurenta că nici invocarea cauzelor conexe C-95/07 şi C-96/07 Ecotrade Spa nu poate fi reţinută având în vedere considerentele instanţei europene reţinute la pct. 68, iar Cauzele conexate C-80/11 şi C-142/11 - Mahageben kft nu au legătură cu prezenta speţă.

De asemenea, invocarea doar a unor paragrafe din cadrul deciziilor CJUE nu poate conduce la concluzia că nu a fost respectată jurisprudenţa CJUE.

Deciziile CJUE invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată trebuie să fie asemănătoare ca speţă cu prezentul litigiu, având în vedere că prin enumerarea paragrafelor se efectuează analiza întrebărilor preliminare, iar invocarea numai a unuia/două sau trei paragrafe din decizia CJUE nu este relevantă.

A mai susţinut recurenta că, în considerarea principiului de drept conform căruia accesoriile urmează soarta principalului, în mod corect reclamanta datorează accesoriile în sumă de 7.046.463 RON.

Şi în ceea ce priveşte obligarea instituţiei recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.050 RON, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică nereţinând că nu pot fi reţinute în sarcina instituţiei noastre, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile de art. 451 - 453 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. S.R.L. prin lichidator judiciar D. şi B. au depus concluzii scrise şi practică judiciară.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta – pârâtă DGAMC împotriva încheierii din 15 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că este nefondat, instanţa de fond respingând în mod corect şi legal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta ANAF, cererea reclamantei fiind depusă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 coroborat cu 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Conform prevederilor art. 62 din Decretul nr. 240/2020, "Prescripţiile, uzucapiunile şi termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă, dispoziţiile art. 2.532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile" iar, conform prevederilor art. 63 alin. (12) din acelaşi decret, "(12) Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestaţiilor şi căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgenţă, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeaşi durată, de la data încetării stării de urgenţă".

Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că noţiunea de "suspendare" echivalează cu o operaţiune de întrerupere, amânare, oprire temporară a unei activităţi de judecată ori de încetare temporară a unei acţiuni judiciare.

În raport de aceste norme legale, în cauză a avut loc o întrerupere a termenului de 6 luni de introducere a acţiunii împotriva Deciziei nr. 478/2019, termen care a început să curgă de la data de 16 mai 2020 şi s-a împlinit la data de 16 noiembrie 2020, situaţie în care acţiunea reclamantei a fost introdusă în termenul legal.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "(1) Hotărârea va cuprinde: … b) … motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de pârâte, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii, care, în fapt, reprezintă, în esenţă, o reproducere a concluziilor expertului judiciar din cadrul raportului de expertiză, fără ca instanţa să indice raţionamentele pe baza cărora a înlăturat apărările autorităţilor fiscale pârâte, cu referire la înscrisurile depuse la dosar de către acestea, în condiţiile în care, înscrisurile şi expertiza reprezintă mijloace de probă reglementate ca atare de dispoziţiile art. 265 şi următoarele şi art. 330 din C. proc. civ., fără ca legiuitorul să fi conferit o valoare probatorie de netăgăduit vreuneia dintre ele.

Raportul de expertiză contabilă efectuat în temeiul art. 336 din C. proc. civ. conţine numai o opinie de specialitate a expertului asupra aspectelor contabile ale cauzei, opinie pe care instanţa trebuia să o examineze în raport cu toate elementele probatorii şi cu toate circumstanţele cauzei pentru a le da încadrarea juridică, în caz contrar neputându-se vorbi despre o cercetare judecătorească efectivă a fondului raportului juridic litigios.

Nu este suficientă achiesarea instanţei la concluziile raportului de expertiză, fără a prezenta propriul raţionament juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate, chiar şi în situaţia în care este de acord cu respectivele concluzii.

Mai mult, deşi instanţa de fond a respins obiecţiunile la expertiză formulate de pârâta DGAMC, apreciind că nu reprezintă veritabile obiecţiuni, ci argumente în susţinerea legalităţii actului contestat, totuşi a reţinut nelegalitatea acestuia, fără să fi avut în vedere aceste argumentele pârâtei la motivarea hotărârii pronunţate.

Ori, în cadrul unei proceduri, fiecare parte are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil poate fi considerat efectiv doar dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă.

Aşadar, însuşindu-şi concluziile expertului desemnat în cauză, cărora le-a dat o valoare absolută, fără a avea în vedere apărările autorităţilor fiscale, pe care le-a înlăturat fără a indica motivele, respingând inclusiv obiecţiunile la expertiză formulate de pârâta DGAMC, pe care le-a apreciat ca fiind argumente în susţinerea legalităţii actului contestat, şi, în acelaşi timp, le-a ignorat, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii, judecătorul de primă jurisdicţie a hotărât fără a clarifica toate aspectele învederate, în raport de întregul context al cauzei, şi fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt, punând instanţa de recurs în situaţia de a nu putea exercita un control judiciar efectiv.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., împrejurare recurente raport de care, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurente în cadrul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă, cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din data de 15 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 199/F-CONT din 2 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 mai 2023.