FGA insurance claim barred by 90-day filing deadline; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2019 sub dosar nr. x/2019 rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), anularea deciziei FGA nr. 20571 din data de 04.07.2019 în sensul admiterii cererii de plată nr. x/16.04.2019 şi acordarea de despăgubiri ca urmare a evenimentului rutier suferit.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 977 pronunţată în data de 12 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă) a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 977 pronunţată la 12 decembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă) a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac recurentul reclamant a susţinut umrătoarele.

- Instanta de fond a respins contestatia dând eficienta apărărilor intimatei pe aspectul tardivităţii cererii de acordare a despagubirilor. Dupa o lungă motivare pe aspectul tardivitatii cererii de despăgubiri, instanta de fond a respins contestaţia ca nefondata, fără a analiza si celelalte aspecte ale contestatiei si, implicit, a cererii de despagubiri.

Procedând astfel, instanta de fond a pronuntat o hotarare netemeinica si nelegala.

Înmvederează ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că procedura care se desfăşoară în fata Fondului de garantare a asiguraţilor este o procedură administrativă şi nu una jurisdicţională (caracterizată prin dezbateri contradictorii finalizate printr-un act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, al cărui emitent să fie independent Şi terţ faţă de părţile procedurii) ca să aibă caracter facultativ — în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie. Fiind un organ administrativ, constituit ca persoană juridică de drept public, scopul Fondului este plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contracte de asigurare încheiate de asigurători fată de care s-a deschis procedura falimentului, plată care se face pe baza dosarelor de daună, în temeiul unor verificări specifice procedurii administrative prealabile. În cadrul acestei proceduri, Fondul se pronunţă deopotrivă, asupra despăgubirilor materiale şi morale, asemănător situatiei în care asupra acestora s-ar fi pronunţat asigurătorul (intrat în procedura falimentului), cu observarea condiţiilor rezultate din contractele de asigurare, iar ulterior epuizării procedurii prealabile, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei organului administrativ partea interesată are deschisă calea contestaţiei în instanţă. (Decizia nr. 2174 din data de 30 mai 2018 pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect acţiune în despăgubiri).

In acest context, instanta de fond ar fi trebuit sa se pronunte si asupra temeiniciei pretentiilor sale.

Cu privire la tardivitatea cererii de despagubiri arată că potrivit art. 8, 18 alin. (1) şi art. 20 din Norma nr. 24/2019 privind Fondul de garantare a asiguraţilor publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 839 din 16 octombrie 2019 emitent Autoritatea de Supraveghere Financiară — ASF cererea sa de plată putea fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, iar dreptul său de creanţă sub aspectul existentei/inexistentei lui urma sa fie stabilit pe calea procedurii judiciare.

Daca instanta de fond a considerat ca dreptul saău de creanta nu este sustinut prin probe, trebuia sa fi respins contestatia ca inadmisibila sau neîntemeiată.

In schimb, instanta de fond, criticand sustinerile sale pe aspectul notelor de calcul si altele asemenea, purcede la un calcul regresiv al termenului de 90 de zile. O examinare atenta a dreptului dedus judecatii putea sa conduca la stabilirea corecta a existentei dreptului de creanta (daune morale si materiale), de la data hotararii judecatoresti urmand a curge termenul de 90 de zile.

Acesta a fost sensul contestatiei, explicand toate suferintele fizice si de ordin moral care continua sa se manifeste si în prezent, la mult timp de la producerea accidentului. Fata de aceste suferinte, a considerat ca suma acordata de FGA este total neîndestulătoare, solicitând o suplimentare a acesteia, deoarece calvarul său nu s-a terminat.

Instanta de fond nu s-a aplecat deloc asupra sustinerilor sale, a respins si cererea de probatoriu pe care a formulat-o, limitandu-se a verifica daca a depus cererea de despagubiri in termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 215/2013.

În lumina prevederilor art. 21 alin. (1), art. 24, art. 27 din Legea nr. 215/2013 solicită a se constata că nu este încă în posesia unui titlu executoriu, deoarece instanta de fond a refuzat practic sa se pronunte asupra temeiniciei pretentiilor sale.

In acest mod, nu mai sare deschisa nicio cale pentru realizarea drepturilor sale. Afectarea dreptului meu la sanatate, la munca, la viaţa de familie urmând a rămâne fara nicio sanctiune, inclusiv de ordin pecuniar, sumele derizorii platite de FGA echivalând cu un refuz de a repara prejudiciile suferite prin săvârşirea faptei ilicite, obligaţie care ii revine in temeiul legii.

Mai arată ca odată ce ar fi posesia unui titlul executoriu, nimic nu ar împiedica FGA sa se înscrie cu această sumă la masa credală, cu atât mai mult cu cât, procedura falimentului societăţii B. S.A.. se afla încă în faza înscrierii creanţelor în tabelul preliminar.

Pentru cele arătate, consideră că soluţia de respingere a cererii sale este netemeinica si nelegală, impunându-se trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru administrarea de probe si a examinarii cauzei sub toate aspectele.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare în cuprinsul căreia în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarile intimaţilor, Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii recursul şi recursul sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului aceasta este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul – pârât Fondul de Garantare a asiguraţilor, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant, prin cererea de recurs, a formulat critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, se reţine că instanţa de contencios administrativ a fost investită cu verificarea legalităţii Deciziei nr. 20571 din data de 4 iulie 2019.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei FGA nr. 20571/04.07.2019 în sensul admiterii cererii de plată nr. x/16.04.2019 şi acordarea de despăgubiri ca urmare a evenimentului rutier suferit la data de 13 aprilie 2016.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, aspectele vizate sub aspectul daunelor materiale privesc în totalitate chestiuni mult anterioare datei de 11.01.2019, anume din perioada anilor 2016 – 2017, astfel că orice prejudiciu pretins în legătură cu acele împrejurări nu respectă termenul de 90 de zile de la art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de fond a reţinut totodată că, în precedent reclamantul a adresat FGA o altă cerere în scopul acordării despăgubirilor materiale şi morale în urma accidentului rutier din 13.04.2016, soluţionată prin decizia FGA nr. 14670/17.05.2018 în sensul recunoaşterii sumei de 148 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale. Nemulţumit de modul de soluţionare a cererii sale de plată de către FGA, reclamantul a contestat decizia nr. 14670/17.05.2018, solicitând în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti majorarea sumelor respective, reieşind indicarea unei evaluări de 100.000 euro. Prin sentinţa civilă nr. 1696/10.05.2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins acea cerere de chemare în judecată ca nefondată.

S-a mai observat că, în conţinutul cererii de chemare în judecată, reclamantul a contestat inclusiv soluţiile din precedent, anume cea emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi cea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că instanta de fond nu s-a aplecat deloc asupra sustinerilor sale, a respins si cererea de probatoriu pe care a formulat-o, limitându-se a verifica daca a depus cererea de despăgubiri în termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea 215/2013.

În speţă, chestiunea ce trebuie dezlegată vizează respectarea/nerespectarea unui termen de natură administrativă, reglementat de o lege specială, stabilit în cadrul unei proceduri administrative şi nu contencioase, astfel încât regulile stabilite de C. proc. civ. nu au incidenţă asupra dreptului material substanţial invocat de reclamanţi ca temei al pretenţiilor lor.

Înalta Curte precizează că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra excepţiilor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a pricinii (art. 248 alin. (1) C. proc. civ.), respectiv excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului pretenţiei deduse judecăţii şi dacă se găsesc întemeiate, judecata nu mai continuă.

În acest context criticile recurentului – reclamant sub aspectul că instanţa de fond, chiar dacă a verificat tardivitatea, trebuia să se pronunţe şi pe fondul cauzei sunt nefondate.

Înalta Curte nu poate reţine criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind la data naşterii dreptului de creanţă şi natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 215/2015, critici pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.....".

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie.

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Conform datelor rezultate din înscrisurile depuse la dosar şi necontestate de părţi, dreptul de creanţă al reclamantului a fost stabilit la data de 24.07.2017, prin prisma raportului de expertiză medico-legală nr. x/24.07.2017, el putând solicita daune morale până la data de 28.12.2017, în timp ce acesta a înregistrat cererea la data 16.04.2019.

Prin urmare, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a societăţii B. S.A., a fost recunoscut dreptul reclamantului la despăgubire, împrejurare care a atras incidenţa prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată, de asemenea, că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu – secţia a II-a Civilă, rămasă definitivă la data de 17.03.2017. În aceste condiţii, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanţelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 16.06.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditorii trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererile de acordare despăgubiri, cu excepţia prejudiciilor ulterioare pentru care curge un termen distinct de 90 de zile de la data producerii lor.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este vorba despre o creanţă născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

În aceste condiţii, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanţelor de asigurări constatate ulterior acelui moment, a început să curgă din data de 24.07.2017 (raportul de expertiză fiind definitivat la 28 septembrie 2017) până la data de 28.12.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditorul trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererea de acordare despăgubiri.

Instanţa de recurs reţine că, în cauză cererea de plată adresată de reclamant la data de 16.04.2019 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Aşa fiind, constată instanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor lor, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Totodată, Înalta Curte reţine că prin sentinţa nr. 1696/10.05.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin respingerea recursului, s-a respins acţiunea în anulare formulată de recurentul din prezenta cauză împotriva deciziei FGA nr. 14670/17.05.2018 prin care i-au fost acordate despăgubiri pentru acelaşi eveniment rutier.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 977 din 12 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă), ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 aprilie 2022.