CNA jurisdiction over "entry into legality" orders and the misleading nature of comparative advertising claims under the Audiovisual Content Regulation Code

Şedinţa publică din data de 03 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal-veche la data de 02 ianuarie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, în temeiul dispoziţiilor art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 627/07.11.2017, emisă de pârât, prin care acesta a respins plângerea prealabilă formulată de A. împotriva Deciziei nr. 148 din 28 martie 2017, emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, având număr de ieşire 3113/06.04.2017, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privinţa spotului "A." în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală";

- anularea Deciziei nr. 148 din 28 martie 2017, emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, având număr de ieşire 3113/06.04.2017, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privinţa spotului "A." în sensul să respecte condiţiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală".

2. Hotărârea recurată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 334 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal-veche a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 627/07.112017, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 334 din 23 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal-veche, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a susţinut că prin nepunerea în discuţia contradictorie a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4123/06.11.2017, pronunţată în dosarul x/2017, prima instanţă a încălcat prevederi procedurale imperative şi, totodată, principii de bază ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea şi dreptul la apărare, sentinţa fiind astfel nelegală în baza dispoziţiilor 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de fond a reţinut în motivarea sentinţei recurate o serie de motive străine de natura cauzei, respectiv raportarea la deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2016, argumentul privind faptul că decizia atacată nu ar reprezenta o decizie de punere în aplicare a măsurilor complementare din procesul-verbal de contravenţie, precum şi analiza unui al treilea pretins motiv de nulitate a deciziei contestate, cel privind obligaţia de motivare a deciziei, în condiţiile în care nu a invocat niciunul dintre aceste argumente sau critici pe parcursul soluţionării prezentului dosar.

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante nu este foarte clar ce a analizat de fapt instanţa de fond, atât timp cât argumentele reţinute de aceasta în analiza sa par să fie în marea majoritate străine cauzei, aspect ce atrage nulitatea sentinţei potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, mai presus de faptul că instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4123/06.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2017 cu privire la aspectele de privesc natura juridică a deciziei şi competenţa Consiliul Naţional al Audiovizualului, prima instanţă şi-a expus şi propriul raţionament cu privire la calificarea deciziei potrivit prevederilor legale, dar şi cu privire la competenţa Consiliului, acesta fiind rezultatul aplicării şi interpretării greşite a legii.

Astfel, instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile reţinând că CNA are competenţa de a constata încălcarea drepturilor consumatorilor de către o comunicare comercială aparţinând unui comerciant şi de a sancţiona fapte de publicitate înşelătoare, alegând în mod greşit să dea prevalenţă în mod artificial Legii audiovizualului şi Codului de reglementare a conţinutului audiovizual şi să ignore cu desăvârşire că faptele de publicitate înşelătoare sunt reglementate expres de prevederile Legii nr. 158/2008 care protejează în principal comercianţii împotriva unor asemenea practici şi de cele ale Legii nr. 363/2007 care protejează consumatorii.

În acest sens, recurenta-reclamantă a apreciat, în esenţă, că niciuna dintre cele două legi nu atribuie Consiliului competenţe de organ de constatare a existentei faptei şi aplicare a sancţiunii pentru încălcarea dispoziţiilor legale. În ambele legi este menţionat Consiliul Naţional al Audiovizualului, însă doar ca organ ce pune în aplicare sancţiuni complementare sau măsuri provizorii, la cererea altui organ administrativ (MFP, respectiv ANPC) care are competenţă conform acestor legi de a constata încălcarea şi de a aplica sancţiunea, inclusiv măsura complementară a interzicerii ei (art. 11 alin. (1) Legea nr. 158/2008, respectiv art. 13 alin. (1) Legea nr. 363/2007).

Urmează să se constate că, în primul rând, prin sentinţa nr. 4123/06.11.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, instanţa nu a reţinut nimic cu privire la competenţa Consiliului pentru a se putea măcar aduce în discuţie autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri cu privire la acest aspect, iar, în al doilea rând, Curtea de Apel Bucureşti a aplicat greşit prevederile Legii 158/2008, Legii 363/2007 şi pe cele ale Legii 504/2002 reţinând, raportat şi la hotărârea din dosarul nr. x/2017 că CNA era competentă să emită decizia.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile Legii nr. 504/2002 şi pe cele ale Codului audiovizualului în ceea ce priveşte efectele şi caracterul sancţionator ale deciziei.

În opinia acesteia, nu prezintă relevanţă faptul că prin decizie nu s-a aplicat în mod direct vreuna dintre sancţiunile prevăzute de art. 90-91 sau 95-951 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, după cum reţine în mod greşit instanţa de fond. Ignorarea de către Curtea de Apel Bucureşti în raţionamentul expus în sentinţă cu privire la efectele produse de decizie a aplicării corecte a prevederilor Legii nr. 504/2002 şi ale Codului audiovizualului, nu conduce decât la pronunţarea nelegală a sentinţei.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat şi că prima instanţă a interpretat în mod greşit prevederile art. 93 din Legea nr. 504/2002, în măsura în care instanţa de recurs va trece peste toate motivele de nelegalitate expuse anterior, aceasta urmează să constate că mesajul comercial A. respectă principiile de informare corectă şi completă a publicului, instanţa de fond aplicând greşit aceste criterii raportat la spotul publicitar A. sancţionat prin decizie.

În acest sens, a arătat, în esenţă, că prima instanţă a aplicat greşit criteriile în funcţie de care se analizează caracterul înşelător sau nu al publicităţii, fiind evident că prin intermediul spotului publicitar sancţionat a informat corect şi complet publicul, reiterând totodată că A. se asigură ca clienţii săi să aibă parte întotdeauna de cel mai mic preţ, dar şi calitatea serviciilor oferite acestora este una înaltă, astfel că în mod evident singura concluzie ce poate fi trasă este aceea că în realitate A. oferă consumatorilor cel mai bun raport preţ-calitate, în acest sens fiid şi concluziile RAC, potrivit cărora nu încalcă prevederile Codului de practică pentru Comunicarea Comercială elaborat de RAC, aspect ignorat în mod nepermis de CNA.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, şi anume a celor referitoare la respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017, având ca obiect anularea Deciziei nr. 148/28.03.2017, emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

Prin încheierea din data de 12 iunie 2018 s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017, iar ulterior, reclamanta este cea care la data de 26 februarie 2020 a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluţionării definitive a dosarului nr. x/2017 .

În aceste condiţii, nu se poate reţine că reclamanta nu ar fi avut cunoştinţă de conţinutul sentinţei civile 4123 din 06 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, în raport de care chiar prezentul dosar a fost suspendat, precum şi de dezlegările date prin această hotărâre, dezlegări de care prima instanţă era obligată să ţină cont, în raport de prevederile art. 431 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond nu a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat, ci doar a ţinut cont de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fiind în situaţia celei de a doua instanţe care nu mai poate face evaluări proprii asupra chestiunilor tranşate definitiv în dosarul nr. x/2017, aceasta constituind premisa demonstrată de la care trebuia să se pornească şi pe care nici nu o putea ignora.

În orice caz, aşa cum recunoaşte chiar recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, instanţa de fond şi-a expus şi propriul raţionament legat de competenţa şi natura juridică a actului contestat.

Şi critica ce vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde doar motive străine de natura cauzei nu poate fi primită.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aceste dispoziţii legale trebuie analizate prin raportare şi la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În acelaşi timp, este binecunoscut faptul că instanţa nu trebuie să răspundă punctual fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în dezvoltarea uneia ori alteia dintre susţinerile făcute, ori dintre criticile din apel sau recurs, esenţial fiind ca instanţa să se pronunţe global cu referire la fiecare susţinere sau la fiecare critică.

În speţă, se constată că instanţa de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor şi apărărilor formulate de părţi, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, şi făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Aşadar, instanţa de fond a redat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât ansamblul considerentelor hotărârii nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă converg spre aceeaşi soluţie, putând fi astfel realizat controlul judiciar, fapt pentru care şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere şi că, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poare reţine că în considerentele hotărârii recurate se regăsesc motive străine de natura cauzei, ci doar că judecătorul fondului a procedat la o motivare exhaustivă, raportat la criticile invocate prin cererea de chemare în judecată, unele rezultând inclusiv din maniera de formulare a acestora.

În orice caz, pentru a fi incident acest motiv de recurs în ipoteza indicată de recurenta-reclamantă şi pentru a se dispune casarea unei hotărâri este necesar ca această să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin Decizia nr. 148/28.03.2017, contestată în prezenta cauză, cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, pârâtul CNA a dispus intrarea în legalitate în privinţa spotului "A.", în sensul respectării condiţiilor specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislaţia audiovizuală.

Decizia a fost emisă în urma vizionării şi analizării variantelor spotului publicitar "A." difuzate pe posturile de televiziune, conform Raportului de monitorizare aferent perioadei 01-08 ianuarie 2017.

Astfel, în urma dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică din 28 martie 2017, membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului au constatat că spoturile publicitare pentru magazinul A. difuzate de posturile de televiziune care conţin mesajul "Cel mai bun raport preţ-calitate din România", afirmaţie de natură să contravină, în opinia autorităţii pârâte, dispoziţiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Împotriva Deciziei CNA nr. 148/28.03.2017 reclamanta a formulat plângere prealabilă prin care a solicitat revocarea deciziei prin care Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus intrarea în legalitate a spotului publicitar pentru magazinul A., care conţine mesajul: "Cel mai bun raport preţ-calitate din România", iar prin Decizia nr. 627 din 01 noiembrie 2017, pârâtul a respins plângerea prealabilă formulată de A. S.R.L.

Criticile recurentei-reclamante privind natura juridică a Deciziei nr. 148/28.03.2017, cât şi competenţa pârâtului Consiliului Naţional al Audiovizualului în emiterea acesteia, sunt nefondate.

Instanţa de control judiciar constată că, cu privire la aceste chestiuni, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 4123 din 06 noiembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, în raport de care prezentul dosar a fost suspendat, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 1024/20.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ., republicat, "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Potrivit prevederilor art. 432 C. proc. civ., republicat, "Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage deci exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.

Efectele autorităţii de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ., republicat, sunt:

(1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicţia între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti;

(2) efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părţi să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Excepţia autorităţii de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorităţii de lucru judecat.

Elementele autorităţii de lucru judecat, atunci când se urmăreşte blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: (a) părţile, (b) obiectul şi (c) cauza, care trebuie să fie aceleaşi în ambele procese.

În privinţa efectului pozitiv, Înalta Curtea reţine că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) C. proc. civ., republicat, poate fi opusă ca apărare de fond.

Totodată, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., republicat, "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

În interpretarea textului menţionat, doctrina relevantă de drept procesual civil a reţinut că "în privinţa considerentelor care intră în autoritatea de lucru judecat, textul precizează că este vorba despre acelea pe care se sprijină soluţia din dispozitiv. Este vorba despre acele considerente aşa-numite "decisive", explicaţia şi fundamentul soluţiei, care trebuie să participe, în egală măsură, la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului. Considerentele care sprijină în mod necesar hotărârea instanţei trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat pentru că, în fapt, ele fac corp comun cu dispozitivul, în absenţa lor soluţia fiind neclară, necunoscându-se limitele judecăţii şi nici aspectele tranşate în mod definitiv, fără posibilitatea reluării dezbaterii judiciare asupra lor. (…) Intră în autoritatea de lucru judecat şi acele motive care conţin ele însele, separat de soluţia din dispozitiv (şi făcând posibilă adoptarea acesteia), rezolvări ale unor chestiuni litigioase. Este vorba despre aşa-numitele motive cu valoare decizională care vin să tranşeze aspecte ale litigiului dedus judecăţii de o manieră incidentală, aşa încât rezolvarea asupra lor nu se poate regăsi în dispozitiv (decât de o manieră indirectă). Motivele decizorii nu vin să explice soluţia din dispozitiv, ci conţin ele însele soluţia asupra unei apărări (…). A nega efectul autorităţii de lucru judecat unei soluţii date de instanţă asupra unui punct litigios supus dezbaterii părţilor, doar pe motiv că soluţia se regăseşte în considerente, înseamnă a contesta însuşi fundamentul autorităţii de lucru judecat - verificarea jurisdicţională care dă răspuns contestaţiei făcute de părţi - şi de a deschide şirul altor procese." (M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. II - Procedura contencioasă în faţa primei instanţe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 586 - 587).

Prin sentinţa civilă nr. 4123/06.11.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a reţinut următoarele considerente relevante care au fost menţinute în mod definitiv şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 1024/20.02.2020:

"(...) Decizia nr. 148/28.03.2017 emisă de pârâtul CNA nu reprezintă o decizie de sancţionare în sensul art. . 93 alin. (1) şi (3) din legea nr. 554/2002.

Astfel, în primul rând Curtea arată că, prin obiectul ei, decizia contestată a urmărit încetarea încălcării prevederilor art. 93 din codul audiovizualului. Deoarece art. 144 alin. (1) din codul audiovizualului, articol cu care debutează titlul IX al codului, ce reglementează sancţiunile, nu cuprinde în menţionarea sa enumerativă art. 93, atunci devin aplicabile prevederile art. 144 alin. (2) din codul audiovizualului care stabilesc că nerespectarea prevederilor celorlalte articole (…) se sancţionează conform dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului. Aşadar, codul audiovizualului, în ceea ce priveşte sancţionarea nerespectării art. 93 din acest cod, trimite în mod expres la prevederile art. 91 din legea audiovizualului nr. 504/2002, orice altă concluzie fiind înafara dispoziţiilor legale exprese ale actului normativ.

Prevederile art. 91 din legea audiovizualului nr. 504/2002 au următorul conţinut:

"(1) Constituie contravenţie nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispoziţiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 261alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 391şi art. 48, precum şi ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate.

(3) În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON ."

Cât priveşte această trimitere expresă la art. . 91 din legea audiovizualului, Curtea arată că, în opinia sa, trimiterea nu poate fi decât la alin. (2) şi (3) ale art. 91, căci alin. (1) al art. . 91 din lege stabileşte clar şi expres, prin enumerare, categoria de fapte ce reprezintă contravenţii pentru furnizorii sau distribuitorii de servicii, respectiv nerespectarea anumitor texte ale legii nr. 504/2002. Este evident că trimiterea operată de art. . 93 din codul audiovizualului la art. 91 din legea nr. 544/2002 nu poate fi decât în ceea ce priveşte procedura şi sancţiunea contravenţională a amenzii în limitele fixate, chestiuni reglementate de art. 91 alin. (1) şi (2) din lege. Cu alte cuvinte, pentru furnizorii sau distribuitorii de servicii, contravenţiilor enumerate de art. 91 alin. (1) din lege li se alătură şi fapta contravenţională constând în nerespectarea art. 93 din codul audiovizualului.

În opinia Curţii, prin decizia contestată în cauză, pârâtul CNA a dat curs procedurii prevăzută de art. 91 alin 2 din legea nr. . 504/2002, respectiv a somat furnizorii şi distribuitorii de servicii să procedeze la intrarea în legalitate. Conţinutul final al deciziei contestate indică expres conduita solicitată furnizorilor/distribuitorilor de servicii, respectiv intrarea în legalitate. Decizia atacată este în mod evident adresată acelor furnizori/distribuitori de servicii la care conţinutul deciziei a făcut trimitere atunci când a analizat versiunile spotului ALTEX– posturi TV.

Curtea arată cu această ocazie că a primit apărarea pârâtului în sensul că, în această materie, decizia în discuţie nu poate fi interpretată decât ca fiind adresată doar acestor furnizori/distribuitori de servicii (TV), în sensul de destinatari ai actului emis. Pârâtul CNA, prin domeniul şi competenţa sa de acţiune, urmăreşte, analizează şi sancţionează, eventual, doar conduita acestora, aşa cum rezultă clar din prevederile art. . 10 alin. (3) lit. . a) al legii nr. . 504/2002:

"(3) În calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, Consiliul are obligaţia să asigure: a) respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului serviciilor media audiovizuale transmise de furnizorii de servicii media audiovizuale aflaţi sub jurisdicţia României"

Împrejurarea că, în concret, reclamanta A. S.R.L. este şi ea, la rândul ei, afectată în drepturile şi interesele sale legitime de acte emise de CNA, lucru pe care Curtea nu îl neagă în cauză, împrejurare care îi conferă acesteia pe deplin calitate activă şi interes în cauză, nu face însă ca decizia contestată de reclamantă, în calitatea sa de persoană vătămată, să reprezinte o decizie de sancţionare pentru furnizorul/distribuitorul de servicii media, doar pentru că reclamanta se vede ea însăşi sancţionată prin efectele produse de decizia în discuţie, respectiv nedifuzarea spotului A. de către furnizorul/distribuitor de servicii media care a ales să respecte decizia CNA, prin adoptarea unei conduite de intrare în legalitate.

În realitate, prin decizia atacată, nici un furnizor/distribuitor de servicii media – din cei menţionaţi în partea de început a deciziei (B., C., D., E.,F.) – nu a fost sancţionat prin decizia în discuţie, căci CNA a dispus/somat doar intrarea în legalitate, conduită pe care se pare că au adoptat-o din moment ce reclamanta afirma retragerea de la radio/difuzare a spotului al cărei beneficiar este.

Revenind la art. . 91 din legea nr. 504/2002, Curtea arată că decizia din cauză nu este una de sancţionare tocmai pentru că pârâtul CNA nu a aplicat nicio amendă contravenţională vreunui furnizor de servicii media din cei nominalizaţi în decizie, aşa cum indică art . 91 alin. (3) din lege.

În continuare Curtea arată că art. . 93 alin 2 din lege are în vedere exclusiv deciziile de sancţiona re adoptate de CNA potrivit art. 90 şi 91, respectiv aplicarea unei amenzi contravenţionale în baza acestor texte de lege, căci ambele articole prevăd ca sancţiune aplicabilă amenda contravenţională. Or, sancţiunea este evident că este amenda contravenţională iar nu somaţia de intrare în legalitate.

O somaţie de intrare în legalitate nu are caracter sancţionator pentru furnizorul/distribuitorul de servicii media, ci reprezintă doar o atenţionare/avertizare a acestora pentru încetarea încălcării contravenţionale. A susţine contrariul înseamnă a nu avea în vedere sensul semantic şi juridic al noţiunii de sancţiune/sancţiune contravenţională. Iar Curtea a arătat că, în cauză, nu este vorba de sancţionarea indirectă a reclamantei, ci de sancţionarea furnizorului/distribuitorului de servicii media, aceştia din urmă fiind destinatarii actului atacat de reclamantă.

Faţă de aceste concluzii ale Curţii, în acest context, Curtea a primit şi justificarea oferită de pârât în raţiunea adoptării de către legiuitor a prevederilor art. . 93 alin 3 din legea nr. 504/2002. Astfel, tocmai pentru că sancţionarea unui furnizor/distribuitor de servicii media cu aplicarea unei amenzi contravenţionale este o situaţie ce reclamă urgenţă, căci se impune a fi cercetat cât mai repede posibil, de către instanţa de contencios administrativ competentă, conţinutul legal sau nu al comunicării audiovizuale, legiuitorul a scutit pe aceşti furnizori/distribuitori de servicii media de obligaţia parcurgerii procedurii prealabile.

Însă, această excepţie de la regula instituită de art. . 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă decât destinatarilor actului de sancţionare emis de CNA, destinatari care sunt furnizorii/distribuitorii de servicii media, iar nu şi pentru terţele persoane ce pot fi vătămate în drepturile şi interesele lor legitime de acelaşi act de sancţionare al CNA, cum este şi reclamanta din cauză, în mod cert, terţ faţă de actul contestat de ea.

Apărarea reclamantei fondată pe împrejurarea că CNA a emis o decizie, iar nu o somaţie de intrare în legalitate aşa cum stabileşte art. 91 alin. (2) din lege nu poate înfrânge concluziile juridice mai sus reţinute de Curte. Astfel, este real că pârâtul CNA nu a emis o somaţie de intrare în legalitate, ci o decizie de intrare în legalitate, însă adoptarea unui act intitulat decizie, iar nu somaţie, nu poate, în opinia Curţii, schimba natura juridică, funcţia juridică a actului în discuţie. Chiar dacă in terminis actul atacat de reclamantă este o decizie, iar nu o somaţie, cu toate acestea decizia adoptată este, prin conţinutul său şi prin efectele sale, o somare a furnizorilor/distribuitorilor de servicii media de intrare în legalitate, iar nu una de sancţionare a acestora, căci nici o amendă contravenţională nu a fos t aplicată acestora în baza art. 91 alin. (3) din legea nr. . 504/2002 pentru faptele contravenţionale indicate de art. 91 alin 1 din lege sau indicată de art. . 93 din codul audiovizualului.

Împrejurarea că pârâtul CNA a indicat art. . 15 din legea nr. 504/2002 ca şi text de lege a cărui respectare s-a realizat la emiterea deciziei contestate, la fel, în opinia Curţii, nu poate schimba natura juridică şi funcţia deciziei care rămâne una de somare la intrarea în legalitate adresată furnizorilor/distribuitorilor de servicii media, care de altfel au fost amintiţi şi nominalizaţi în conţinutul deciziilor ca transmiţând spotul A.. Art. 15 din legea nr. 504/2002 este textul de lege care stabileşte pentru CNA actele ce la poate emite, în mod uzual (decizii, instrucţiuni şi recomandări), în realizarea atribuţiilor şi competenţelor sale. Este real că potrivit art. 90 alin. (3), art. . 91 alin. (2), CNA este abilitat a emite şi somaţii, iar nu doar decizii, instrucţiuni sau recomandări, însă faptul că a emis o decizie de intrare în legalitate, iar nu o somaţie de intrare în legalitate nu apare drept un argument suficient, în opinia Curţii, pentru a determina schimbarea naturii şi funcţiei deciziei contestată de reclamantă, acestea fiind determinate de conţinutul şi efectele produse de decizie, iar nu de denumirea sa (aspect formal, de altfel, iar nu de fond). (...)"

În consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că analizarea acestor chestiuni, precum şi a celorlalte critici ale recurentei-reclamante care sunt indisolubil legate de acest aspect, ar fi un demers fără finalitate juridică, în raport de considerentele anterior reţinute, legalitatea Deciziei nr. 148/28.03.2017, emisă de pârâtul Consiliului Naţional al Audiovizualului, nemaiputând fi analizată din această perspectivă.

Criticile privind greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 93 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual:

"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă şi de durată, principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţe loiale şi să nu utilizeze practici comerciale incorecte, înşelătoare sau agresive, aşa cum ele sunt definite de Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, cu modificările şi completările ulterioare".

În motivarea deciziei contestate în cauză, intimatul-pârât a apreciat, în esenţă, că în forma difuzată, spotul prin care se promovează magazinul A. ca având "CEL MAI BUN RAPORT PREŢ-CALITAE DIN ROMÂNIA", este de natură să inducă în eroare publicul cu privire la corectitudinea informaţiilor prezentate în spot, fapt de natură a prejudicia interesele acestuia în calitate de consumator.

Instanţa de fond a apreciat că decizia contestată este legală şi aceasta este şi concluzia instanţei de recurs.

Astfel, potrivit raportului de monitorizare, spotul publicitar prin care se promova reclamanta include, la final, menţiunea "CEL MAI BUN RAPORT PREŢ-CALITAE DIN ROMÂNIA", în parte de jos a ecranului fiind titrate textile: "Dacă găseşti în altă parte mai ieftin primeşti de 2 ori diferenţa. Conform sondajului G. - 2015/2016 efectuat de organizaţia H.".

Raportat însă la concluziile sondajului efectuat, care nu susţin decât într-o anumită măsură poziţia recurentei, şi chiar la unele dintre argumentele acesteia, rezultă cu claritate faptul că această afirmaţie nu reflectă în mod adecvat realitatea, ci reprezintă doar o interpretare a unor date parţiale, obţinute în urma sondării unui eşantion nereprezentativ, format dintr-o categorie restrânsă de persoane şi un număr redus de respondenţi, selectate dintr-o perspectivă partizană şi asociate în vederea transmiterii unei anumite imagini, mesajul fiind, în consecinţă, incorect, de natură să încalce dispoziţiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011.

Contrar afirmaţiilor recurentei, un mesaj publicitar trebuie să ofere o informare corectă publicului general, nu doar unei categorii de persoane, iar această exigenţă nu poate fi înlăturată, raportat la scopul spotului publicitar, de invocarea unei prezumţii în ceea ce priveşte conduita acesteia în relaţia sa cu clienţii.

Atâta vreme cât scopul mesajului este de a atrage publicul, dimensiunea publicitară a comunicării nu poate fi ignorată, cu consecinţa corelativă a obligaţiei, în contextul difuzării mesajului în spaţiul public, a respectării dispoziţiilor privind interzicerea publicităţii înşelătoare, adoptate de autoritatea mandatată să supravegheze această comunicare.

Nu în ultimul rând, în mod corect s-a raportat judecătorul fondului şi la concluziile Consiliul Român pentru Publicitate (RAC), în condiţiile în care acesta nu este nicidecum o autoritate specială de reglementare în domeniul Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, ci o organizaţie profesională, non-guvernamentală, cu rol de autoreglementare în domeniul publicităţii, în sensul art. 21 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.

Nu există nicio dispoziţie legală care să instituie în sarcina Consiliului Naţional al Audiovizualului, ca autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor media audiovizuale, potrivit art. 10 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, obligaţia de a solicita opinia organizaţiilor profesionale cu rol de autoreglementare în domeniul publicităţii şi de a se conforma conţinutului acesteia, în cazul în care a fost solicitat.

Aşadar, opinia Consiliului Român pentru Publicitate (RAC), emisă ca urmare a solicitării recurentei-reclamante, nu poate fi decât una facultativă, Consiliul Naţional al Audiovizualului având posibilitatea de a decide în cunoştinţă de cauză, dar şi libertatea de a i se conforma sau nu după cum consideră de cuviinţă.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate decât să concluzioneze că instanţa fondului a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt ce rezultă din înscrisurile cauzei, pronunţând o soluţie legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 334 din 23 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 334 din 23 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 03 mai 2023.