Challenge to administrative norms governing derogations from wild fauna protection: legality of procedural gaps in alternative measures, decisional transparency, and safeguards for natural protected areas.

Şedinţa publică din data de 03 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 01 octombrie 2020 pe rolul Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta Federaţia pentru Protecţia Animalelor şi Mediului, a formulat cerere de chemare în judecată a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului) şi Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se dispună anularea Ordinului comun nr. 203 din 05 martie 2009 privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecţie a speciilor de floră şi de faună sălbatice, publicat în Monitorul Oficial nr. 167 din 17 martie 2009, precum şi suspendarea executării acestuia.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 67 din 01 aprilie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal promovată de reclamanta Federaţia pentru Protecţia Animalelor şi Mediului, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (fost Ministerul Mediului) şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a anulat Ordinul nr. 203/05.03.2009 privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecţie a speciilor de floră şi faună sălbatice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 67 din 01 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (MMAP).

3.1. Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

MADR critică sentinţa instanţei de fond, considerând că este nemotivată şi neîntemeiată, întrucât simpla însuşire a unor critici invocate de reclamantă nu poate ţine loc de considerente în hotărârea judecătorescă.

Arată că instanţa de fond a cercetat doar aspectele sesizate de reclamantă, fără a fi, în considerente, echitabilă faţă de apărările formulate de către Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Consideră că, în mod nelegal, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de MADR, întrucât nu a luat în considerare că, odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 25/2010, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu a mai administrat pădurile.

Mai mult, arată că, din cererea de chemare în judecată, reiese faptul că reclamanta este nemulţumită de efectele produse de "Acordul pentru recoltarea a două exemplare de urs de pe fondul cinegetic nr. 18 Timiş" emis de către Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor- or, solicitarea de împuşcare a celor două exemplare, a fost formulată de "Regia publică locală a Pădurilor Kronstadt" ce reprezintă o "structură cu specific silvic aflată în subordinea Consiliului Local al Municipiului Braşov".

Cu privire la fondul pricinii, susţine pârâtul recurent că, în ceea ce priveşte lipsa unor prevederi care să asigure aducerea la îndeplinire a condiţiilor prevăzute la art. 1 alin. (3) din Ordinul atacat şi a lipsei oricărei proceduri de stabilire a alternativelor şi a faptului că derogarea nu este în detrimentul menţinerii populaţiilor speciilor respective, este necesar acordul scris al gestionarului fondului pe care se face relocarea, or, tocmai acest aspect dovedeşte că s-a identificat o alternativă. Faţă de situaţia particulară analizată, arată că instanţa de fond nu a avut în vedere toate aspectele prezentate de MMAP, respectiv nu a avut în vedere situaţia de sine stătătoare a împrejurărilor care au condus la emiterea ordinului de derogare înainte de a se emite acordul de relocare a ursului în cauză.

Mai susţine pârâtul recurent că instanţa de fond a constatat nelegalitatea ordinului atacat şi pentru că nu este asigurată transparenţa decizională înainte de executare, or, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a făcut trimitere la existenţa unor situaţii urgente, chiar dacă procedura reglementată prin ordinul atacat nu defineşte în mod expres aceste situaţii şi nu sunt prevăzute modalităţi de acţionare în astfel de cazuri, cu respectarea tuturor cerinţelor impuse, inclusiv de identificare a alternativelor.

Mai arată că, în mod eronat, instanţa de fond a reţinut şi lipsa unor reglementări referitoare la modalitatea în care se verifică aspectele inserate în cererea de derogare.

Or, ordinul atacat prevede obligaţia depunerii cererii cu menţiunea expres cerută în anexa II, fără a fi prevăzute documente sau alte modalităţi prin care să fie făcută dovada solicitării, astfel de dovezi fiind cerute doar persoanelor juridice care gestionează fauna de interes cinegetic, aşa cum rezultă din art. 4 alin. (2) din anexa la Ordin.

Arată că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a făcut trimitere la o serie de înscrisuri pe care instanţa de fond nu le-a avut în vedere la judecarea cauzei, dar care sunt necesare în justificarea luării măsurii de derogare, şi că, deşi în Ordinul atacat nu se prevede o procedură de evaluare a dovezilor depuse, acestea trebuie luate în considerare întrucât au directă legătură cu transparenţa soluţiei luate privind derogarea şi necesitatea motivării acesteia.

3.2. Pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând, de asemenea, admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Învederează recurentul că sentinţa cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Precizează faptul că Ordinul nr. 724/2019 este unul general, prin intermediul căruia au fost aprobate spre recoltare un număr 140 de exemplare de urs brun şi 94 de exemplare de lup, or, în mod eronat, prima instanţă reţine că actul administrativ sus-menţionat a fost emis pentru două exemplare de urs, în fapt, fiind un act cu caracter general care stabileşte un număr maxim de animale ce pot fi recoltate.

Prin urmare, opinează că instanţa nu a analizat Ordinul general nr. 724/2019, care prevede cote sporite ce vor fi recoltate de-a lungul timpului, ci o derogare pentru doar două exemplare de urs, astfel cum se reţine în considerentele sentinţei criticate.

Referitor la faptul ca nu se identifică, măcar exemplificativ, tipuri de alternative, arată că instanţa de judecată, în mod eronat, nu reţine recoltarea ca ultimă măsură în situaţia în care relocarea nu mai este posibilă.

În acest sens, art. 5 din Procedura contestată face vorbire despre faptul că "în cazul în care măsurile derogatorii presupun recoltarea speciilor de faună sălbatică prin vânare, acţiunea se va realiza cu respectarea prevederilor Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi a reglementărilor cu privire ta autorizarea, organizarea şi practicarea vânătorii."

Prin urmare, recoltarea nu este specificată doar în apărări cu titlu exemplificativ, ci este stipulată ca o măsură derogatorie efectivă.

Arată că în categoria "altor documente justificative" pentru "alte alternative" pot fi incluse documente care să demonstreze încercarea de a aplica măsuri alternative la recoltare, cum ar fi: rapoarte după acţiuni de vânătoare "oarbă" prin care exemplarele de urs brun sau lup sunt îndepărtate dintr-o anumită zonă; cereri depuse către alţi gestionari de fonduri cinegetice, pentru relocarea (transferul/mutarea) unor exemplare de urs brun sau lup; cereri trimise către administratorii unor sanctuare, pentru relocarea unor exemplare etc.

Mai arată pârâtul recurent că la acordarea derogării nu se acţionează după voinţa arbitrară a unei persoane fizice sau juridice, ci în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, iar decizia se ia de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, iar nu de către persoanele fizice sau juridice care, în anumite circumstanţe, sunt titularii propunerii de aplicare a derogărilor.

Susţine, de asemenea, că, în mod greşit şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, prima instanţă nu a analizat temeinic apărările formulate cu privire la aplicabilitatea art. 7 alin. (13) din Legea nr. 52/2003, reţinând că această lege nu se aplică şi ordinelor emise de ministru.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică domeniul de aplicare al acesteia este extrem de larg, neexcluzând ordinele emise de către conducătorul ministerului, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, ţinând cont de faptul că excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Relevă pârâtul recurent că prima instanţă, în mod greşit, a reţinut că nu există o procedură de verificare a aspectelor menţionate în cererea de derogare, o astfel de suprareglementare fiind de natură a genera o procedură birocratică, greoaie şi aproape imposibil de aplicat.

Mai mult, veridicitatea situaţiilor sesizate este demonstrată de gestionarul fondului cinegetic, tocmai prin documentaţia pe care o depune la dosar: procese-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor, sesizări scrise ale cetăţenilor către primării, apeluri ale cetăţenilor la numărul unic de urgenţă 112, rapoarte de intervenţie ale unităţilor de jandarmi, materiale foto/video etc.

Învederează recurentul şi că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut faptul că, în situaţia în care o persoană fizică sau juridică, cu excepţia celor prevăzute la art. 1 alin. (2) din procedură, solicită acordarea unei derogări pentru o specie protejată care vizează fauna şi flora şi care se regăseşte într-o arie natural protejată, nu se prevede care sunt garanţiile pentru ca aria respectivă să nu fie afectată semnificativ.

Solicită recurentul pârât să se constate că această interpretare este într-o contradicţie vădită cu normele legale în vigoare, iar derogările care vizează exemplarele situate în arii naturale protejate, potrivit art. 4 alin. (2) din Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecţie a speciilor de floră şi faună sălbatice, au nevoie de avizul administratorului/custodelui ariei naturale protejate.

Prin urmare, indiferent de persoana care solicită derogarea, este imperios necesar ca, anterior derogării, să se obţină avizul de la Agenţia pentru Arii Naturale Protejate, instituţie care monitorizează aceste situaţii speciale.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamantul intimat nu a formulat întâmpinare faţă de recursurile pârâţilor.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Cu privire la motivul de recurs invocat de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR), constând în pretinsa lipsă a calităţii procesuale pasive, Înalta Curte îl constată nefondat, în condiţiile în care actul normativ pe care se întemeiază excepţia a fost adoptat în anul 2010 - H.G. nr. 25/2010- în timp ce actul administrativ normativ contestat în prezenta cauză a fost emis în anul 2009, astfel că, în condiţiile în care legalitatea actului este supusă verificării raportat la condiţiile preexistente adoptării acestuia, este îndeplinită condiţia identităţii dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt comune ambilor pârâţi, nefiind astfel necesară cercetarea separată a recursurilor.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, o eventuală omisiune a primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, şi, în funcţie de aceasta, să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, dezvoltând motivele pentru care a considerat actul ca fiind nelegal, Înalta Curte apreciind că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza A. împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Corectitudinea acestei modalităţi de aplicare va fi verificată de instanţa de recurs în cadrul criticilor referitoare la pretinsa aplicare greşită a legii, dar nu se poate reţine o motivare contradictorie sub acest aspect. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

Cu referire la motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analiza acestora ţinând seama de faptul că prima instanţă a anulat actul contestat reţinând în esenţă următoarele motive de nelegalitate: - a) ordinul atacat nu stabileşte modalitatea de identificarea a alternativelor şi a faptului că derogarea nu este în detrimentul menţinerii populaţiilor speciilor respective, concluzionând că nu se identifică titularul obligaţiei, modalitatea de identificare a alternativelor (emitere adrese, spre exemplu), şi nu se identifică, măcar exemplificativ, tipuri de alternative (singura luată în discuţie în speţa de faţă este relocarea); b) în cuprinsul actului contestat nu există norme referitoare la asigurarea transparenţei decizionale înainte de executare; c) lipsa unor reglementări referitoare la modalitatea în care să se verifice aspectele menţionate în cererea de derogare, în sensul că nu există o procedură de verificare a aspectelor menţionate în cerere; d) lipsa garanţiilor pentru arii naturale protejate în cazul acordării unor derogări, reţinându-se că, în situaţia în care o persoană fizică sau juridică, cu excepţia celor prevăzute la art. 1 alin. (2) din Procedură solicită acordarea unei derogări pentru o specie protejată care vizează fauna şi flora şi care se regăseşte într-o arie natural protejată, nu se prevede care sunt garanţiile pentru ca aria respectivă să nu fie afectată semnificativ.

Relativ la aceste motive de nelegalitate, este cu uşurinţă de constatat că prima instanţă a reţinut, în esenţă, că Ordinul contestat- privind Procedura de stabilire a derogărilor de la măsurile de protecţie a speciilor de floră şi de faună sălbatice, înregistrat la Ministerul Mediului (denumirea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, la data adoptării ordinului) sub nr. x din 5 martie 2009, respectiv la Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (denumirea pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la data adoptării ordinului) sub nr. x din 26 ianuarie 2009- este afectat de vicii de nelegalitate întrucât lipseşte reglementarea unor situaţii premisă, şi nu pentru nelegalitatea unor dispoziţii din conţinutul acestuia, fără a fi indicate dispoziţii normative de rang superior care să fi prevăzut obligativitatea reglementării procedurii de stabilire a derogărilor în maniera pretinsă de reclamantă şi însuşită de instanţa de fond.

De asemenea, trimiterea la maniera pretins defectuosă în care autorităţile responsabile au procedat la punerea în executare a unei derogări pentru recoltarea a două exemplare de urs brun în baza Ordinului nr. 724/2019 (pentru aprobarea nivelului de intervenţie în cazul speciilor de urs şi lup, în interesul sănătăţii şi securităţii populaţiei şi în scopul prevenirii unor daune importante), priveşte strict respectiva procedură de executare, eventualele disfuncţionalităţi specifice unui caz particular nefiind apte să atragă nelegalitatea, in corpore, a Procedurii de stabilire a derogărilor reglementată prin actul administrativ cu caracter normativ contestat.

Deosebit de aceste statuări, recursurile sunt întemeiate şi pentru următoarele considerente:

Sub aspectul constând în aceea că ordinul atacat nu stabileşte modalitatea de identificare a alternativelor şi a faptului că derogarea nu este în detrimentul menţinerii populaţiilor speciilor respective, Înalta Curte reţine că titularul acestei obligaţii este, conform art. 2, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, aceasta având posibilitatea de a acţiona direct ori prin împutenicirea expresă a structurilor specializate din subordine. De asemenea, faptul că nu sunt detaliate amănunţit, alternativele acceptabile" (alternative care sunt menţionate în Ordinele de derogare, cum ar fi în Ordinul nr. 724/2019, în care sunt menţionate capturarea sau relocarea) şi situaţiile din care să rezulte că, măsurile derogatorii nu sunt în detrimentul menţinerii populaţiilor speciilor respective într-o stare de conservare favorabilă în arealul lor natural", nu este de natură să afecteze legalitatea actului, în condiţiile în care aceste alternative şi situaţii nu pot fi în niciun caz reglementate exhaustiv, astfel că eventuale, exemple" nu ar putea acoperi întreaga arie reglementată. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea Sunday Times c. Regatului Unit a reţinut că, desi certitudinea este foarte dezirabilă, aceasta poate impune o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie în măsură să ţină pasul cu circumstanţele în schimbare. În consecinţă, multe legi sunt în mod inevitabil formulate în termeni care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare sunt chestiuni de practică".

Cu privire la faptul că în cuprinsul actului contestat nu există norme referitoare la asigurarea transparenţei decizionale, Înalta Curte constată că faza de executare a unei dispoziţii derogatorii de la măsurile de protecţie a speciilor de flora şi faună sălbatice, este precedată de un Ordin, general" de derogare (exemplu, Ordinul 724/2019), act administrativ care urmează procedura de transparenţă decizională reglementată de Legea nr. 52/2003 şi care poate fi contestat inclusiv de organismele sociale interesate. Cu privire la situaţiile care presupun urgenţă în executarea unei derogări, este evident că o eventuală parcurgere a unei proceduri care ar putea dilata excesiv durata de timp cuprinsă între luarea deciziei şi executarea acesteia, poate deturna însăşi scopul derogării, ceea ce nu exclude, însă, răspunderea pentru acordarea, nelegal, a unor derogări pe temeiul unor urgenţe care, în fapt, nu s-ar justifica.

Referitor la lipsa unor reglementări privind modalitatea în care să se verifice aspectele menţionate în cererea de derogare atunci când cererea este formulată de persoane fizice sau juridice în temeiul art. 1 alin (1) lit. c) din ordinul contestat, Înalta Curte constată că formularul de cerere, reglementat în anexa II din Ordin, prevede situaţiile în care aceste persoane pot solicita derogări. Or, pentru încadrarea în aceste situaţii este evident că solicitanţii vor trebui să prezinte dovezi, valoarea acestora urmând a fi apreciată de autoritatea publică competentă în acordarea derogării, în timp ce autenticitatea dovezilor este în sarcina solicitanţilor cărora, în caz de fraudă, putând să le fie atrasă răspunderea conform dreptului comun.

În ceea ce priveşte lipsa garanţiilor pentru arii naturale protejate în situaţia în care o persoană fizică sau juridică, cu excepţia celor prevăzute la art. 1 alin. (2) din Procedură, solicită acordarea unei derogări pentru o specie protejată, Înalta Curte, constată că, într-adevăr, conform ordinului contestat, doar persoanelor juridice care gestionează fauna de interes cinegetic, în sensul art. 1 alin. (2) din ordin, li se solicită avizul administratorului/custodelui ariei naturale protejate, -conf art. 4 alin. (2) - însă această lipsă de reglementare nu conduce la anularea actului, pârâtul competent în acordarea derogărilor fiind ţinut, chiar în lipsa reglementării în legislaţia secundară, de respectarea legislaţiei primare (O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune în legislaţia naţională inclusiv Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de fauna şi flora sălbatică), ceea ce presupune, după cum a susţinut şi pârâtul MMAP, avizul Agenţiei pentru Arii Naturale Protejate.

Concluzionând, Înalta Curte constată că, pentru considerentele antereferite, nu este dat niciunul din motivele de nelegalitate reţinute de prima instanţă ca şi temei pentru admiterea acţiunii, impunându-se admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

6. Temeiul legal al soluţiei din recurs

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Federaţia pentru Protecţia Animalelor şi Mediului, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca neîntemeiată, urmând ca, în baza art. 453 din C. proc. civ., intimata reclamantă să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, constând în taxa judiciară de timbru aferentă recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva sentinţei civile nr. 67 din 01 aprilie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Federaţia pentru Protecţia Animalelor şi Mediului, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata către recurentul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 03 mai 2023.