Inapplicability of presidential ordinance procedure for annulment of temporary normative administrative acts under urgent measure requirements

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 13.01.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii A., B. şi C. - prin reprezentanţi legali A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, au solicitat următoarele:

(i) constatarea nulităţii Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022;

(ii) suspendarea cu efecte erga omnes a executării Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la dispoziţiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 şi ratificat de România în 1974;

(iii) în subsidiar, suspendarea doar în ceea ce îi priveşte a efectelor Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CED0, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi la Decizia CCR nr. 292/2021.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 194 din 7 februarie 2022, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în anulare, pe calea ordonanţei preşedinţiale; a respins cererea de anulare formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, pe calea ordonanţei preşedinţiale, ca inadmisibilă; a respins excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării şi excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiate; a respins cererea de suspendare a executării, ca rămasă fără obiect şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea pârâtului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, iar intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident.

3.1. Reclamanţii A., B. şi C. în motivare arată că hotărârea instanţei, deşi neredactată încă, ridică semne de întrebare cu privire la aplicarea corectă a normelor de drept procedural.

Astfel, în ceea ce priveşte dezlegarea dată cererii de intervenţie accesorie, formulate de Ministerul Afacerilor Interne, apreciază că aceasta este eronată, întrucât cererea nu era admisibilă în principiu.

Revenind la cerinţa justificării interesului propriu art. 32 noul C. proc. civ., se observă că acesta nu poate fi furnizat de Ministerul Afacerilor Interne, întrucât nu există. Terţul trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine. Cu alte cuvinte, terţul trebuie să demonstreze că, prin eventuala admitere a cererii de chemare în judecată, ar fi afectate drepturile sale.

Cu privire la soluţia inadmisibilităţii cererii în anulare formulate pe calea ordonanţei preşedinţiale apreciază că nu este corectă soluţia primei instanţe, litigiul de faţă se înscrie într-o situaţie particulară prin faptul că urmăreşte anularea unui act administrativ care are o valabilitate limitată, de 30 de zile, spre deosebire de alte litigii care vizează acte administrative care nu impun o procedură accelerată de judecare. Chiar dacă instanţa de contencios administrativ are posibilitatea acordării de termene scurte în vederea soluţionării cauzei, în concret, accesul efectiv la instanţă devine unul teoretic. Hotărârea de Guvern atacată producându-şi imperturbabilă efectele până când justiţiabilul reuşeşte să obţină o hotărâre de anulare.

De aceea, prin hotărârea sus-enunţată, instanţa de control constituţional a subliniat că "în cazul atacării în justiţie a hotărârilor Guvernului (...) emise în vederea punerii în aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă, în temeiul Legii nr. 55/2020, asigurarea unui acces la justiţie efectiv s-ar realiza doar în măsura în care hotărârea pronunţată de instanţa de judecată ar determina, odată cu constatarea nelegalităţii actului administrativ atacat, înlăturarea efectelor acestuia şi a consecinţelor sale. Or, aceste efecte ale hotărârii judecătoreşti nu ar putea fi obţinute decât în măsura în care pronunţarea acesteia ar avea loc în termenul de aplicabilitate al acestor acte administrative, care este de cel mult 30 de zile de la intrarea lor în vigoare, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020.

Ca atare, pentru că nu există la acest moment o cale procedural eficientă care să permit soluţionarea cauzei în mod definitiv, în termenul de aplicabilitate de 30 de zile a H.G.-ului, în considerarea art. 6 CEDO şi a art. 5 noul C. proc. civ., apreciază nu doar posibilă, ci chiar necesară soluţionarea cererii în anulare prin aplicarea termenelor procedurale scurte prevăzute la ordonanţa preşedinţială, cu înlăturarea prevederilor care nu permiteau soluţionarea pe fond a acţiunii în anulare.

Prin urmare, consideră admisibilă cererea în anulare formulată prin intermediul procedurii speciale a ordonanţei preşedinţiale.

3.2. Intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare arată că, raportat la momentul la care acţiunea a fost judecată, nu erau îndeplinite condiţiile de exercitare, respectiv de susţinere a unei acţiuni civile, cerinţe obligatorii prevăzute de art. 32 şi art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., dispoziţii legale pe care instanţa le-a nesocotit.

I. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de către intimaţii-reclamanţi, pentru lipsa procedurii prealabile, apreciază faptul că, în mod greşit, a fost respinsă, în considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2021, care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau se încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituţionale.

În Decizia nr. 392/2021, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 55/2020 nu conţin niciun fel de dispoziţii procedurale care să garanteze soluţionarea cauzelor referitoare Ia actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiţie (pct. 45).

Aşadar, până la intervenţia legiuitorului, pentru reglementarea unei proceduri speciale care să fie aplicabilă în domeniul actelor administrative emise pe timpul stării de alertă, pentru soluţionarea cauzelor, în opinia noastră, judecătorul este dator să aplice dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, temei juridic de drept general, aplicabil speţei deduse judecăţii.

Concluzionând, apreciază că instanţa de fond, constatând că este învestită cu o cerere de suspendare a unui act administrativ cu caracter normativ, în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, la soluţionarea cauzei ar fi trebuit să ţină seama de toate regulile de procedură prevăzute de acest act normativ, fără ca Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2021 să afecteze/modifice acest lucru, inclusiv de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia ".

Astfel, legiuitorul a înţeles să stabilească, în sarcina persoanei care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, obligaţia de a formula plângere prealabilă anterior învestirii instanţei cu soluţionarea cererii de suspendare a actului contestat, îndeplinirea întocmai a acestei obligaţii fiind una dintre condiţiile sine qua non ale admisibilităţii în principiu a acţiunii.

Aşadar, nu numai că persoana vătămată trebuie să efectueze plângerea prealabilă anterior învestirii instanţei, ci aceasta trebuie să aştepte şi comunicarea răspunsului sau împlinirea termenului de 30 de zile de la data înregistrării plângerii la autoritatea emitentă - prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare - pentru a avea posibilitatea legală de a deduce judecăţii cererea vizând anularea actului administrativ.

În virtutea celor învederate, rezultă cu puterea evidenţei, contrar aprecierilor instanţei de fond, faptul că, în prezenta speţă, plângerea prealabilă e obligatorie.

În aceste împrejurări, având în vedere faptul că intimaţii-reclamanţi nu au parcurs procedura prealabilă, singura soluţie posibilă în prezenta cauză era aceea a respingerii acţiunii ca inadmisibilă.

II. Nelegalitatea soluţiei dată de prima instanţă cu privire la excepţia lipsei de interes în susţinerea cererii de chemare în judecată având ca obiect anulare H.G. nr. 34/2022, din următoarea perspectivă:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiţie poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes. Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii.

Dat fiind faptul că, la momentul soluţionării cauzei - 07.02.2022, hotărârea de Guvern contestată nu mai era în vigoare, aceasta producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că intimaţii - reclamanţi nu ar obţine niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de anulare a actului administrativ.

Faţă de toate aceste argumente, solicită admiterea recursului incident formulat, cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă, respectiv ca lipsită de interes a cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Afacerilor Interne au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. este nefondat, iar recursul incident declarat de către intervenientul Ministerul Afacerilor Interne este neavenit.

Referitor la excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare invocată de intimatul Guvernul României, Înalta Curte o va admite întrucât H.G.-ul a cărui suspendare se cere a fost abrogat, astfel şi-a epuizat efectele actului administrativ normativ la limita temporală reglementată expres în cuprinsul acestuia, în raport de care nu ar mai subzista, pretinsul interes legitim în demersul judiciar de suspendare a actului normativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile rezidă în justificarea unui interes.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acţiunii sau formulării căii de atac.

Înalta Curte constată că, în cauză, reclamanţii au solicitat suspendarea cu efecte erga omnes a executării H.G. nr. 34/2022, prin raportare la dispoziţiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 şi ratificat de România în 1974, iar în subsidiar, suspendarea doar în ceea ce îi priveşte a efectelor H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CED0, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi la Decizia CCR nr. 292/2021.

Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acţiunii ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că recurenţii nu mai au interes în susţinerea prezentului motiv de recurs, având în vedere că la soluţionarea cauzei în data de 07.02.2022, Hotărârea de Guvern contestată nu mai era în vigoare.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a recursului declarat împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de anulare a H.G. nr. 34/2022, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi o va respinge ca atare, având în vedere că anularea vizează perioada când Ordinul era în vigoare şi producea efecte.

Astfel, constată că recurentul-reclamant este supus incidenţei actului administrativ normativ, ţinut fiind să respecte regimul stării de alertă declarate prin ordinul atacat, cu întregul spectru de îngrădiri ale unor drepturi şi libertăţi personale, care au fost aplicate în această perioadă în temeiul Legii nr. 55/2020, este o persoană care poate fi considerată vătămată prin activitatea normativă a acestui ordin, motiv pentru care, în mod corect s-a reţinut că este îndeplinită condiţia cerută de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru exerciţiul acţiunii în contencios administrativ.

H.G. nr. 34/2022 reprezintă un act administrativ normativ cu caracter complex, instituind diferite măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, măsuri pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor şi măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc.

În condiţiile în care aceste din urmă categorii de măsuri impuse de H.G. nr. 34/2022 privind asigurarea rezilienţei comunităţilor, respectiv pentru diminuarea impactului tipului de risc sunt de natură să determine restrângeri temporare în exerciţiul unor drepturi ale persoanele fizice, nu se poate susţine că reclamanţii nu ar justifica interes, în sens procedural conform art. 33 C. proc. civ., în formularea prezentei acţiuni.

În analiza acestei condiţii de exerciţiu a dreptului la acţiune în contencios administrativ este determinant faptul că unele dintre măsurile instituite prin actul litigios privesc drepturile afirmate de reclamanţi, ori în condiţiile în care aceste drepturi sunt susceptibile de a fi afectate în exerciţiul lor, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să se adreseze instanţei judecătoreşti pentru controlul de legalitate asupra actului administrativ cu caracter normativ.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că reclamanţii au formulat prezenta acţiune în calitate de persoane pretins vătămate în drepturile lor prin actul administrativ normativ contestat.

În ceea ce priveşte, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C., Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale constatarea nulităţii H.G. nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, suspendarea cu efecte erga omnes a executării H.G. nr. 34/2022, prin raportare la dispoziţiile art. 2 pct. 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în cadrul ONU în anul 1966 şi ratificat de România în 1974, iar în subsidiar, suspendarea doar în ceea ce îi priveşte a efectelor Hotărârii Guvernului nr. 34/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 8 ianuarie 2022, prin raportare la art. 6 din CED0, la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi la Decizia CCR nr. 292/2021.

Potrivit art. 997 din C. proc. civ., "(1) Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. (2) Ordonanţa este provizorie şi executorie. Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului. (…) (4) Ordonanţa va putea fi dată chiar şi atunci când este în curs judecata asupra fondului. (5) Pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, se reţine că procedura ordonanţei preşedinţiale implică, în mod prioritar, întrunirea a trei condiţii cumulative, respectiv urgenţa, caracterul vremelnic (provizoriu) şi neprejudecarea fondului prin măsura luată. În plus, instanţa nu are de cercetat fondul dreptului discutat între părţi, dar, pentru ca soluţia să nu fie arbitrară, va cerceta aparenţa acestui drept, realizând un examen sumar al cauzei, prin "pipăirea fondului", pentru a stabili în favoarea căreia dintre părţi există "aparenţa dreptului".

Astfel, în ce priveşte urgenţa, se constată că aceasta nu este dovedită în cauză, în condiţiile în care reclamanţii invocă pretinse efecte negative asupra sănătăţii ce ar fi determinate de măsura purtării măştii de protecţie de tip medical sau FFP2.

În ceea ce priveşte vremelnicia, se constată că nici aceasta nu este îndeplinită, din moment ce măsura anulării unui act administrativ normativ are caracter definitiv.

Referitor la neprejudecarea fondului, Înalta Curte constată că această nici această ultimă condiţie de admisibilitate nu este îndeplinită în cauză, din moment ce măsura solicitată de recurenţii-reclamanţi este de natură a rezolva litigiul în fond şi de a face imposibilă restabilirea situaţiei de fapt.

Instanţa este chemată să se pronunţe în sensul anulării unui act administrativ normativ ceea ce presupune practic stabilirea în mod definitiv a unei alte situaţii de fapt, în sensul solicitat de recurenţii-reclamanţi.

În consecinţă, instanţa de fond în mod corect a reţinut că cererea formulată de reclamanţi nu este admisibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 997 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţiei inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile:

Potrivit art. 7 Legea 554/2004 autoritatea publică are la dispoziţie un interval de 30 de zile în vederea soluţionării plângerii prealabile, sesizarea instanţei de contencios administrativ putând interveni ulterior împlinirii termenului, în măsura în care nu a fost revocat actul litigios.

În cauză, Hotărârea de Guvern contestată a fost emisă spre a produce efecte juridice cu caracter temporar, pentru un interval de 30 de zile începând cu data de 08.01.2022.

Prin decizia nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale a României, s-a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu referire la art. 42 alin. (3) din O.U.G. nr. 21/2004, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau se încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Curtea Constituţională a subliniat necesitatea unei intervenţii legislative prompte care să asigure exercitarea în mod efectiv şi eficace a dreptului de acces la justiţie, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 55/2020 nu conţin niciun fel de dispoziţii procedurale care să garanteze soluţionarea cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiţie. Sub acest aspect, s-a statuat că dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu răspund exigenţelor soluţionării urgente a acţiunilor.

În concluzie, deşi în privinţa actului administrativ normativ nu poate fi reţinută, în principiu, exceptarea prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, o astfel de exceptare de la urmarea procedurii plângerii prealabile trebuie considerată aplicabilă în cauza de faţă, în respectarea deciziei nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale.

Decizia nr. 392/2021 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 688/12.07.2021, fără însă ca legiuitorul să fi intervenit legislativ până în prezent printr-o reglementare nouă în acord cu decizia respectivă.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de către intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, Înalta Curte apreciază ca fiind neavenit.

Examinând criticile invocate în recurs, raportat la hotărârea instanţei de fond şi la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este neavenit, având în vedere următoarele considerente.

Potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (4) din C. proc. civ. "calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac (...)".

Aşadar, în ipoteza în care partea pentru care s-a realizat intervenţia accesorie nu a exercitat calea de atac, atunci calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu nu va fi analizată de instanţă, fiind considerată inexistentă.

O astfel de soluţie legislativă este firească, având în vedere că intervenţia accesorie nu este altceva decât o apărare exercitată în favoarea uneia dintre părţi. Ca atare, dacă partea în interesul căreia s-a realizat intervenţia accesorie, şi-a demonstrat intenţia de a nu utiliza beneficiul căii de atac prevăzute de lege pentru litigiul în cauză, prin neexercitare sau renunţare, atunci examinarea căii de atac introduse de intervenientul accesoriu în interesul acesteia este inutilă, lipsind însuşi interesul, care se materializează exclusiv în susţinerea demersurilor procesuale întreprinse de partea în favoarea/interesul căreia s-a realizat intervenţia accesorie. Caracterul auxiliar al acestui tip de intervenţie voluntară îi determină particularitatea imposibilităţii efectuării altor acte procesuale în afara celora care sunt în indisolubilă legătură cu finalitatea sprijinirii interesului părţii originare.

Din acest motiv, textul legal anterior citat stabileşte că nu poate fi primită calea de atac exercitată de către un intervenient în interesul altuia şi introdus în locul căii de atac a celui pentru care s-a făcut intervenţia, întrucât intervenientul nu poate invoca un interes propriu.

Aşadar, norma citată consacră o limitare a exerciţiului dreptului titularului unei cereri de intervenţie accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătoreşti, în sensul condiţionării valorificării acestui drept de declararea aceleiaşi căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenţia de către terţ.

Neîndeplinirea acestei condiţii conduce la însăşi inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancţiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 67 alin. (4) C. proc. civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurenţii sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de către intervenientul Ministerul Afacerilor Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare invocată de intimatul Guvernul României.

Respinge recursul în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare, ca lipsit de interes.

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului declarat împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de anulare a H.G. nr. 34/2022.

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. - prin reprezentant legal A. şi B. împotriva sentinţei nr. 194 din 7 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de către intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, ca neavenit.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2022.