Insurer cannot claim late-payment penalties and court costs from Guarantee Fund; ancillary sums fall outside statutory "insurance claims" definition.

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24337/01.10.2020; obligarea F.G.A. la plata sumei de 37.538,61 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 831 din data de 27 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 831 din data de 27 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea în parte a deciziei atacate şi obligarea intimatului-pârât la plata sumei 37.538,61 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată din prezentul dosar.

În motivarea recursului arată că la data de 17.01.2014, între A., în calitate de asigurător, şi B. S.R.L., în calitate de asigurat, a fost încheiat contractul de asigurare facultativă auto - CASCO seria x nr. x, pentru autovehiculul x, înmatriculat cu numărul x, care la data de 25.03.2014 a fost avariat de autoutilitara x, înmatriculată cu nr. x, asigurată la societatea C. S.A., organele de poliţie stabilind, prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei nr. x/25.03.2014, că accidentul s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului autoutilitarei.

La data de 24.12.2014, A. S.A. a introdus pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti o acţiune în răspundere, prin care a solicitat obligarea societăţii C. S.A. la plata sumei de 23.554,68 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate, şi a penalităţilor de întârziere calculate potrivit dispoziţiilor Ordinului Consiliului de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, iar prin sentinţa civilă nr. 11241/09.09.2015 s-a admis acţiunea şi a fost obligată societatea C. S.A. să plătească A. S.A. suma de 23.554,68 RON, reprezentând debit principal, penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% calculate de la 19.09.2014 până la plata integrală a debitului principal, şi cheltuieli de judecată în cuantum de 1358,62 RON.

Ca urmare a deschiderii falimentului societăţii C. S.A., cererea privind plata sumei datorate a fost formulată către FGA, care prin Decizia nr. 24337/01.10.2020 a admis cererea de plată cu privire la debitul principal şi a respins-o cu privire la penalităţile şi la cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11241/09.09.2015 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti

Consideră că prima instanţă a interpretat eronat noţiunea de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi interpretată prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, din care, în opinia recurentei, reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului şi cum sumele solicitate decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. S.A. îşi exercita dreptul de regres împotriva C. S.A., apreciază că este îndreptăţită la acordarea sumelor solicitate, Decizia nr. 29/2020 fiind aplicabilă în speţă.

Astfel, susţine că orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, este vădit contrară interpretării obligatorii din Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept şi textului legii.

Cu privire la încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015, Normei ASF nr. 16/2015 şi principiilor generale de drept, consideră că instanţa a interpretat eronat art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care FGA, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, singura limitare a acestei obligaţii de plată fiind cea stabilită prin art. 15 din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul de garantare stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Precizează că nu se poate susţine că penalităţile şi cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare, câtă vreme acestea se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor.

Susţine că penalităţile de întârziere au fost stabilite în temeiul art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, potrivit căruia dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sau şi le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, arată că acestea au fost determinate într-un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, astfel că nu sunt distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare, ci au un caracter accesoriu obligaţiilor asigurătorului falit, astfel că în momentul deschiderii procedurii de faliment, sunt preluate întocmai de FGA, care acţionează ca un garant.

Astfel, consideră că interpretarea primei instanţe, în sensul că penalităţile şi cheltuielile de judecată au un regim juridic distinct de creanţa principală, încalcă principiile de drept accesorium sequitur principale şi ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În acest sens, invocă art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, care dovedesc intenţia legiuitorului în definirea întinderii obligaţiei de plată a FGA şi din care reiese că în noţiunea de creanţe de asigurări intră şi dobânzile şi alte cheltuieli, iar pe de altă parte, legiuitorul a anticipa că FGA, din disponibilităţile sale, va plăti dobânzi şi alte cheltuieli.

4. Apărările formulate în recurs

Deşi a fost legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 12 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24337/01.10.2020; obligarea F.G.A. la plata sumei de 37.538,61 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/13.03.2016, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea unei despăgubiri în cuantum de 23.554,68 RON reprezentând debit principal, 36.179,99 RON penalităţi de întârziere şi 1.358,62 RON cheltuieli de judecată.

Prin acţiunea introductivă înregistrată în prezentul dosar, reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei FGA nr. 24337/01.10.2020, emise în soluţionarea cererii de plată nr. x/13.03.2016 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 37.538,61 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 24337/01.10.2020, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 23.555 RON, reprezentând despăgubire, şi a respins cererea de plată pentru suma de 37.538,61 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 24337/01.10.2020 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte constată că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată solicitate nu sunt incluse în noţiunea de creanţă de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare şi sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalităţile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiaşi contract, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

De asemenea, nici faptul că în speţă contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conţinut este reglementat prin lege nu este în măsură să conducă la concluzia că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare, astfel că nu schimbă natura delictuală a acestora.

Aceasta este raţiunea pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate fi obligat la plata penalităţilor de întârziere.

Sub acest aspect, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie. Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, în condiţiile în care Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător, ci obligaţia sa de plată este una legală şi este consecinţa principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu consecinţa directă a preluării riscului asigurat.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că C. S.A. nu datorează penalităţile de întârziere ori cheltuieli de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii de asigurare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Cu alte cuvinte, sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului C. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

De asemenea, referitor la critica conform căreia hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în condiţiile în care decizia de unificare a practicii amintită nu reglementează situaţia penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Cu toate acestea, este adevărat că la pct. 124 din decizia de mai sus se statuează că, în fapt, creanţele creditorilor de asigurări pot fi reprezentate de penalităţi, însă se arată că elementul care uneşte toate aceste creanţe este reprezentat de contractul de asigurare, respectiv că reprezintă creanţe de asigurare creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare.

Or, penalităţile de întârziere nu sunt creanţe care rezultă din contractul de asigurare, ci sunt sume rezultate din atitudinea culpabilă a asiguratorului care nu a achitat la timp despăgubirea cuvenită persoanelor vătămate, astfel că ele nu pot fi plătite din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 831 din data de 27 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 831 din data de 27 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 mai 2023.