FGA guarantee excludes late-payment penalties in RCA insurer insolvency; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 04.11.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând:

- Anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24656 din 20.10.2020 deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală.

- Obligarea pârâtului la plata sumei de 4226.38 RON - reprezentând diferenţa despăgubire neacceptata, 21564.55 RON reprezentând penalităţi de întârziere, şi a sumei de 3580.88 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 7062/21.05.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014.

- Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 562 din 9 aprilie 2021 a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material aplicabile speţei.

Prin hotărârea atacata instanţa de fond a respins contestaţia societăţii împotriva deciziei FGA nr. 24656 din 20.10.2020 prin care solicita obligarea intimatului parat FGA la plata sumei de:

- 4226.38 RON - reprezentând diferenţe despăgubire;

- 21564.55 RON - reprezentând penalităţi de întârziere

- 3580.88 RON - reprezentând cheltuieli de judecată, ambele reprezentând creanţe stabilite prin Sentinţa definitive civilă nr. 7062/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014.

În esenţă, instanţa de fond a respins contestaţia cu următoarea motivare:

- penalităţile şi cheltuielile de judecată NU rezultă dintr-un contract de asigurare doar despăgubirile rezultând din contractual de asigurare făcând obiectul garanţiei oferite de FGA;

- penalităţile şi cheltuielile de judecată NU intră în categoria creanţelor din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015;

- creditorul poate recupera aceste sume în cadrul procedurii de faliment.

Motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile speţei astfel:

1. Penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015:

- Decizia ICCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept), prin care la considerentul de la punctul (124) s-a reţinut ca penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări

"Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".

- Decizia ÎCCJ nr. 86/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, pct. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei"

- Penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către FGA;

2. Penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA:

- Penalităţile de întârziere rezultă în mod expres din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA (Ordinul CSA 14/2011, Norma 23/2014);

Cu alte cuvinte, acestea au natură contractuală şi este izvorâtă din contract, nu doar obligaţia principală, ci şi obligaţia de plată a accesoriilor.

- Decizia ÎCCJ nr. 86/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, pct. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei",

- În lumina acestor argumente, şi ţinând cont de faptul că atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat Conţinutului contractului de asigurare, apreciază că ele au acoperire şi că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.

3. FGA poate recupera penalităţile şi cheltuielile de judecată îin cadrul procedurii falimentului:

- Legea 213/2015: Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) Ut. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale;

- Art. 18 din Legea 213/2015: "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale".

4. Posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului NU este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA.

- Art. 17 din Legea 213/2015: "Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (21;

- Decizia ICCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) - confirma acest aspect.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, solicită admiterea recursului, anularea în tot a sentinţei civile nr. 562/09.04.2021, anularea integrală a decizia FGA atacata şi obligarea FGA la plata sumelor de: 4226.38 RON - reprezentând diferenţa despăgubire neachitata, 21564.55 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 3580.88 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 7062/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a solicitat pârâtului FGA, în temeiul Legii nr. 213/2015 şi ca efect al intrării în procedura de insolvenţă a B. S.A., plata sumei de 4226.38 RON - reprezentând diferenţa despăgubire neacceptata, 21564.55 RON reprezentând penalităţi de întârziere, şi a sumei de 3580.88 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 7062/21.05.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2014.

Prin hotărârea atacata instanţa de fond a respins contestaţia societăţii împotriva deciziei FGA nr. 24656 din 20.10.2020 prin care solicita obligarea intimatului parat FGA la plata sumei de:

- 4226.38 RON - reprezentând diferenţe despăgubire;

- 21564.55 RON - reprezentând penalităţi de întârziere

- 3580.88 RON - reprezentând cheltuieli de judecată,

La pronunţarea acestei decizii, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată a penalităţilor de întârziere, s-a reţinut în mod corect că prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin. (1) lit. i) din legea nr. 503/2004, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţă de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor recurentei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin 1 lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanţelor izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanţe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării şi în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanţe de asigurări, fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) şi (3) din Norma (în vigoare la data plăţi despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecinţă, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegaţiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privinţa recunoaşterii naturii de creanţă de asigurare inclusiv a penalităţilor solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 562 din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2022.