Appeals challenging COVID-19 alert extension dismissed and found inadmissible due to lack of procedural standing
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the appeals filed by the claimant and two intervenors, thereby upholding the Court of Appeal Suceava's decision to reject the action for annulment of the Government Decision extending the state of alert for COVID-19 prevention; the court found the claimant's appeal unfounded and the intervenors' appeal inadmissible due to lack of active procedural standing. The dispute centered on the challenge to a government administrative act that extended the state of alert for the tenth time and imposed restrictive sanitary measures, with the claimant arguing the prolonged restrictions were disproportionate, inefficient, and violated constitutional rights regarding personal liberties and public health. Relying on Article 53 of the Romanian Constitution, the Law No. 55/2004 on Administrative Litigation, and the Convention for the Protection of Human Rights, the court held that the administrative act was legally grounded, necessary in a democratic society, and proportional to the public health emergency, thereby confirming the validity of the measures restricting fundamental rights to protect public safety.
Legislator headnote
AI generatedart. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 554/2004, art. 2 din Legea nr. 55/2020, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Appeals challenging COVID-19 alert extension dismissed and found inadmissible due to lack of procedural standing: Se mai arată că prelungirea stării de alertă înseamnă anihilarea de fapt a art. 53 din Constituţie, că restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi este esenţialmente temporară şi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, trebuie să fie necesară într-o societate democratică şi să nu afecteze însăşi substanţa dreptului.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.03.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, să se dispună să se dispună următoarele:
- anularea Hotărârii de Guvern 293 din 10 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 245 din 11.03.2021 "privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19" şi a Anexelor nr. 1, II şi III ale Hotărârii;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată;
- obligare pârâtului la plata despăgubirilor morale, pentru încălcarea drepturile prevăzute de Constituţia României, CEDO; conform art. 18 alin. (3) din Legea 544/2004.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Suceava – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 28 din 20 aprilie 2021, a admis cererea de sesizare şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 42 alin. (1), (2) din O.U.G. nr. 21/2004, formulată de către A., a respins excepţiile ca nefondate, a respins cererea modificată, formulată de către reclamantul A., pârât fiind Guvernul României, ca nefondată şi a admis cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtului, de către Ministerul Afacerilor Interne.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. şi intervenienţii B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa, au declarat recurs.
Recurentul a arătat că starea de alertă a fost instituită iniţial la 18.05.2020 (H.G. nr. 394/2020), ca ulterior sa fie prelungită succesiv şi neîntrerupt prin mai multe hotărâri (H.G. nr. 476/2020, H.G. nr. 553/2020, H.G. nr. 668/2020, H.G. nr. 782/2020, H.G. nr. 856/2020, H.G. nr. 967/2020, H.G. nr. 1065/2020, H.G. nr. 3/2021, H.G. nr. 35/2021), H.G. nr. 293/2021 reprezentând prelungirea, pentru a zecea oară, a stării de alertă.
Se arată că o astfel de măsura, dincolo de faptul că nu este eficientă din punct de vedere al pretinsului scop pentru care a fost dispusă, are si efecte dezastruoase asupra sectorul economic şi asupra vieţii sociale, afectând individul şi colectivitatea.
Se mai arată că prelungirea stării de alertă înseamnă anihilarea de fapt a art. 53 din Constituţie, că restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi este esenţialmente temporară şi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, trebuie să fie necesară într-o societate democratică şi să nu afecteze însăşi substanţa dreptului.
De asemenea, se arată că purtarea permanentă a măştilor de protecţie poate agrava situaţia medicală a unor persoane care suferă de afecţiuni respiratorii care fac dificilă respiraţia chiar şi în condiţii normale, că oricum nu este utilă, că oricum cazurile de îmbolnăvire au explodat odată cu obligativitatea purtării măştii de protecţie. Determinarea numărului de îmbolnăviri cu acest coronavirus nu este certă, testele folosite nu sunt standardizate, iar oricum virusul se elimina prin sistemul imunitar şi nu poate fi echitabil ca 10% din venitul unei persoane necesar achiziţionării de măşti. Se mai arata de lipsa de transparenta de natura a influenta legalitatea actului administrativ dovedit prin schimbările de poziţii, respectiv conflictul apărut intre ministrul sănătăţii si premier.
3. Apărările formulate în cauză
3.1. Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
3.2. Intimatul Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal excepţia lipsei de obiect şi de interes iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamantul A. este nefondat, iar recursul formulat de recurenţii B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa este exercitat de către o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
5.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenţii B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa Înalta Curte constată că este exercitat de către o persoană fără calitate procesuală activă.
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios.
În pricina de faţă, părţi la judecata în primă instanţă a cauzei au fost reclamantul A. şi intimatul-pârât Guvernul României, al cărui conducător este emitentul actelor administrative contestate, numai aceste persoane — nu şi alte entităţi, cum este B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa, indiferent dacă au sau nu personalitate juridică - putând exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Aceasta, întrucât, în contenciosul administrativ, calitatea procesuală pasivă nu depinde de posesia personalităţii juridice a autorităţii publice chemate în judecată, ci de capacitatea acesteia de a emite/adopta acte administrative.
Cum, în cauza de faţă, B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa nu a fost parte la judecata în primă instanţă a cauzei iar recursul a fost declarat de această autoritate, în nume propriu, constatându-se întemeiată excepţia invocată, va fi respins recursul, ca fiind formulat de către o persoană fără calitate procesuală activă, examinarea motivelor de recurs fiind, în această situaţie, de prisos.
5.2. În ceea ce priveşte excepţiile privind lipsa de interes şi lipsa de obiect invocate de intimatul Ministerul Afacerilor Interne
Intimatul invocă această excepţie cu motivarea că interesul invocat de către reclamant este unul public, or, acţionarea reclamantului în protejarea unui interes public, poate avea loc, potrivit art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau interesului legitim privat.
Înalta Curte apreciază că prin hotărârea criticată au fost luate măsuri generale şi obligatorii prin care au fost restrânse temporar anumite drepturi şi libertăţi, de natură a fi aplicabile şi recurentului-reclamant, astfel că acesta justifică astfel un interes direct şi personal în exercitarea dreptului la acţiune.
Ca urmare, se reţine că cererea recurentului-reclamant, deşi vizează prioritar protejarea unui interes legitim public, astfel cum este definit la art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 554/2004, respectiv interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare sau realizarea competenţei autorităţilor publice, cum prin măsurile vizate inclusiv drepturile recurentului-reclamant suferă o restrângere faţă de contextul firesc de desfăşurare a relaţiilor sociale, se impune a se recunoaşte acestuia interesul de a acţiona ca persoană vătămată în contencios administrativ conform art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004.
5.3. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul A.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. a solicitat anularea Hotărârii de Guvern nr. 293 din 10.03.2021 şi anexele I, II, III privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14.03.2021.
În esenţă, recurentul a arătat că restrângerea pe termen indefinit a drepturilor şi libertăţilor are efecte profund nocive în plan economic, social şi psihologic.
A mai arătat că starea de alertă a fost instituită iniţial la 18.05.2020, că ulterior a fost prelungită succesiv şi neîntrerupt prin mai multe hotărâri de guvern, prezenta hotărâre atacată reprezentând a zecea prelungire. Arată că o atare prelungire nu are, pe de o parte, eficienţă pentru scopul pentru care a fost dispusă, iar, pe de altă parte, are efecte dezastroase asupra sectorului economic şi asupra vieţii sociale.
În concluzie recurentul critică prelungirea stării de alertă şi impunerea de măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid 19, apreciind că se poate vorbi despre o măsură excesivă ca durată şi efecte, şi disproporţionată relativ la componenta acesteia de a restrânge drepturi şi libertăţi, şi inoportună prin aceea că nu este utilă.
Înalta Curte, are în vedere că, în contextul fenomenului de pandemie prin Hotărârea CNSU nr. 36/2020 privind constatarea pandemiei de COVID-19 şi stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate pentru protecţia populaţiei, s-a certificat la nivelul României pandemia de COVID-19 declarată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la data de 11.03.2020 (art. 1).
Ca urmare, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, a fost instituită starea de alertă, reprezentând răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii.
Actul administrativ adoptat şi măsurile în cauză au avut ca temei art. 53 din Constituţie şi Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei Covid 19. Potrivit art. 53 din Constituţie, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune după caz: pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată nediscriminatoriu şi fără a duce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
În cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru legalitatea măsurilor dispuse, respectiv că măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus sunt prevăzute de lege şi au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor.
Restrângerea unor drepturi este permisă atunci când aceasta este impusă de necesitatea de a asigura securitatea juridică a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, atât din perspectiva intereselor individuale, cât şi a celor naţionale sau de grup şi a binelui public, fiind şi o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situaţiile în care exerciţiul lor are un caracter antisocial. De asemeni, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului enumeră scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, împiedicarea divulgării de informaţii confidenţiale sau garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii, iar, potrivit jurisprudenţei CEDO părţile pot lua, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată. De asemeni, potrivit art. 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care conţine dispoziţii referitoare la protecţia sănătăţii publice, orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale.
Se reţine că măsurile care limitează drepturile şi libertăţile fundamentale criticate au drept scop asigurarea sănătăţii publice. Potrivit art. 34 din Constituţia României, dreptul la ocrotirea sănătăţii persoanei presupune, din partea statului, două obligaţii principale şi anume: de abţinere, respectiv de a nu aduce atingere sănătăţii persoanei prin recurgerea la acţiuni violente/nonviolente, şi de asigurare a cadrului necesar protejării dreptului, ambele subsumate interesului public legitim. Or aceasta determină dispunerea unor măsuri restrictive, instituite în vederea protejării cetăţenilor, aşadar o nevoie socială imperioasă, în aprecierea căreia autorităţile statului dispun de o marjă de apreciere.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim urmărit, se reţine că această cerinţă este de asemeni întrunită. Astfel, România este parte semnatară a Regulamentului Sanitar Internaţional (2005) adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), iar prin Hotărârea 758/2009 pentru punerea în aplicare a Regulamentului Sanitar Internaţional 2005 se arată că: art. 3 alin. (1) lit. d) în situaţia alertelor internaţionale, evaluează informaţiile primite de la OMS referitoare la evenimente care ameninţă sănătatea publică şi care evoluează pe teritoriul altui stat, utilizează instrumentul de decizie prevăzut în anexa nr. 2 la RSI 2005 în vederea evaluării riscului de sănătate publică pentru România şi recomandă implementarea măsurilor de sănătate publică de răspuns atunci când este cazul. La nivelul Ministerului Afacerilor Interne îşi desfăşoară activitatea Grupul de suport tehnico - ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, care a fost înfiinţat prin Hotărârea nr. 3/2016 a Comitetului Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, cu scop în monitorizarea alertelor internaţionale emise de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi a stării de pericol pe care o generează pe teritoriul României, gestionarea şi coordonarea intervenţiilor, instruirea personalului competent, în scopul prevenirii şi controlul bolilor cu potenţial foarte ridicat de transmitere şi răspândire pe teritoriul României. Începând cu luna martie 2020, în cadrul şedinţelor acestui Grup au fost prezentate recomandările Ministerului Sănătăţii, ale organismelor internaţionale (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Naţional de Sănătate Publică, etc. care trebuie implementate pentru combaterea infecţiilor cu Coronavirus şi au fost discutate măsurile care trebuie aplicate la nivelul fiecărei instituţii.
În concret, actul administrativ atacat a fost adoptat ţinând seama de propunerile din hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, ce la rândul lor au fost elaborate în urma efectuării unei analize minuţioase a factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 07.03.2021 realizată de specialişti în domeniul sănătăţii publice şi a situaţiilor de urgenţă.
Or, în acest context nu se poate reţine că actul administrativ contestat a fost emis prin comiterea un exces de putere, existând respectare a cadrului legal, analiză şi fundamentare.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că prelungirea stării de alertă şi posibilitatea instituirii de către autoritatea pârâtă a măsurilor sanitare restrictive este prevăzută de lege, ingerinţa urmăreşte protecţia sănătăţii - unul dintre scopurile legitime menţionate la art. 8 paragraf 2 din C.E.D.O., fiind necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului respectiv şi proporţională scopului urmărit, nefiind atins justul echilibru între interesele generale ale societăţii şi interesul recurentului-reclamant.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa şi va respinge recursul declarat de aceşti recurenţii ca fiind exercitat de către o persoană fără calitate procesuală activă, va respinge excepţiile privind lipsa de interes şi lipsa de obiect invocate de intimatul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiate şi va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa.
Respinge recursul declarat de recurenţii B. şi Organizaţia Judeţeană Constanţa împotriva sentinţei nr. 28 din 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca fiind exercitat de către o persoană fără calitate procesuală activă.
Respinge excepţiile privind lipsa de interes şi lipsa de obiect invocate de intimatul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiate.
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 28 din 20 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2022.