Enforcement of late-payment penalties and breach of adversarial rights in special administrative procedure

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data 24.06.2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Primul Ministru, a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere stabilite prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 a ÎCCJ pe care le apreciază ca fiind în cuantum de 1.095.000 RON, la care să se aplice penalităţi de întârziere de 1000 RON/zi, până la data executării, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1500 din data de 8 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, excepţii procesuale invocate în cauză, respectiv excepţia necompetenţei materiale, excepţia inadmsibilităţii acţiunii, excepţia lipsei calitatii procesuale active, excepţia lipsei de obiect şi excepţia prescripţiei şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtii Guvernul României prin Primul Ministru, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1500 din data de 8 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligării părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

După o prezentare succintă a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant, în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a arătat că instanţa de fond a încălcat mai multe principii care guvernează procesul civil, respectiv principiul dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al rolului său activ, întrucât a procedat la soluţionarea cauzei, fără a se pronunţa asupra cererii de amânare formulate de către reclamant şi fără a-i comunica acestuia întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, despre care recurentul -reclamant a luat cunoştinţă abia cu o zi înaintea termenului de judecată, ca urmare a primirii accesului la dosarul electronic.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa recurată nu acoperă cerinţele impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2370 din data de 8 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015. Astfel, instanţa de fond a respins acţiunea promovată de reclamant, cu motivarea că Guvernul României a pus în aplicare dispozitivul deciziei nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, în sensul că a adoptat H.G. nr. 746/2022 publicată în M. Of. nr. 560/08.06.2022. În realitate, acest act normativ nu respecte cerinţele impune prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu cuprinde o procedură de vânzare, în considerarea dispoziţiilor art. 9 din Anexa I a O.U.G. nr. 49/1997, ci doar reglementează posibilitatea adoptării ulterioare a unei proceduri în acest sens.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul -pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Examinând sentinţa recurată, în raport de criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere privind obligarea pârâtului Guvernul României prin Primul Ministru, la plata penalităţilor de întârziere stabilite prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată, iar recurentul-reclamant a formulat critici de nelegalitate a sentinţei pronunţate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei cu încălcarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărăre şi al rolului său activ, fără a-i da posibilitatea să ia cunoştinţă de întâmpinarea depusă la dosar şi fără a se pronunţa asupra cererii de amânare pe care acesta a formulat-o în acest sens.

Prin raportare la obiectul cauzei, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Cererile prevăzute la art. 24 alin. (3) şi (4) se judecă în camera de consiliu, de urgenţă, şi sunt scutite de taxa judiciară de timbru. Procedura prevăzută la art. 200 şi 201 din C. proc. civ. nu este aplicabilă. Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosarul cauzei cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată. Reclamantul va lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei. Instanţa poate acorda un nou termen de judecată în cazul în care reclamantul solicită amânarea pentru a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării".

Înalta Curte constată că prevederile menţionate anterior au caracter special şi derogă de la dispoziţiile generale prevăzute de art. 201 alin. (2) din C. proc. civ. care instituie obligativitatea comunicării de îndată a întâmpinării către reclamant.

Este adevărat că, în cadrul acestei proceduri speciale reglementate de Legea contenciosului administrativ, reclamantul ia cunoştinţă de întâmpinare de la dosarul cauzei, însă, în cauza de faţă, nu i se poate imputa acestuia vreo lipsă de diligenţă în acest sens, având în vedere că acesta a solicitat atât accesul la dosarul electronic, la data de 22 august 2022, cât comunicarea întâmpinării şi amânarea cauzei, pentru a-şi putea pregăti apărarea, la data de 6 septembrie 2022.

În ciuda demersurilor efectuate, recurentul-reclamantul a luat cunoştinţă de întâmpinarea depusă la dosar abia cu o zi înaintea termenului de judecată fixat, respectiv la data de 7 septembrie 2022, când i-a fost permis accesul la dosarul electronic, neavând suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cererii de amânare a judecăţii cauzei, reclamantul fiind astfel privat de posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la excepţiile procesuale invocate de către intimatul-pârât, precum şi la argumentele invocate de acesta pe fondul cauzei, în cuprinsul întâmpinării.

În acest context, Înalta Curte apreciază că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la apărare, ce constituie una din garanţiile procesuale ce guvernează judecata alături de celelalte garanţii ce contribuie la desfăşurarea unui proces echitabil, conform art. 6 pct. 1 din CEDO, fiindu-i cauzată astfel o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, şi totodată este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie.

În raport de soluţia de casare cu trimitere la rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurent- reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-reclamant, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se acordă la cererea părţii care a câştigat, ceea ce presupune culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Pe cale de consecinţă, aceste dispoziţii sunt aplicabile doar în acele situaţii în care instanţa de recurs statuează definitiv asupra pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât numai în această ipoteză se poate stabili care este partea căzută în pretenţii.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar va admite recursul declarat de reclamant, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Întrucât hotărârea dată în recurs nu va tranşa litigiul dintre părţi, instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru toate considerentele expuse anterior, apreciind ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1500 din data de 8 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.