Disciplinary challenge to prosecutor’s competence: standards for "bad faith" and "gross negligence" under judicial inspection law

Şedinţa publică din data de 28 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

I. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea rezoluţiilor nr. 2855A a inspectorului judiciar din cadrul Inspecţiei Judiciare - Direcţia Inspecţiei pentru Procurori şi nr. C20-1360 a şefului Inspecţiei Judiciare, prin care s-a dispus clasarea sesizării înregistrate sub nr. x, respectiv respingerea plângerii şi menţinerea rezoluţiei atacate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1668 de la data de 16.11.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva nemotivării soluţiei de către prima instanţă precum şi din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a legii, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi respectiv pct. 8 C. proc. civ.

În opinia sa, prin sentinţa atacată s-a reţinut, sintetic, că pârâta a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a arătat că a ataşat dosarului de fond o serie de înscrisuri care nu au fost analizate de prima instanţă de judecată.

A precizat recurentul – reclamant faptul că motivarea din Adresa nr. x/2020 a fost trimisă la IPJ Dolj cu menţiunea că verificarea a fost efectuată de o persoană care nnu mai este în funcţie iar respectiva adresă a fost semnată de înlocuitorul de drept al Prim Procurorului de pe lângă Tribunalul Dolj, fiind nesocotite grav normele de drept material şi procesual incidente.

În esenţă, a susţinut că atât pârâta Inspecţia Judiciară cât şi prima instanţă nu au analizat susţinerile reclamantului omiţând a constata faptul că prim procurorul ar fi încălcat normele de competenţă materială şi personală privind efectuarea urmăririi penale în dosarul nr. x/2019, fiind incidentă abaterea disciplinată de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

A conchis că prim procurorul a săvârşit o eroare nescuzabilă şi că a încălcat atribuţiile profesiei de procuror precum şi pe cele ale funcţiei de conducere în care era învestit. Prin urmare, toate actele efectuate în dosarul penal nr. x/2019 sunt lovite de nulitate.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată cu consecinţa anulării Rezoluţiei IJ din Lucrarea nr. C20-1360 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare emisă ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva Rezoluţiei nr. 2855A.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulităţii recursului, şi în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că sentinţa atacată este temeinică şi legală.

II. Procedura de soluţionare a recursului

În cadrul căii de atac s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 28 aprilie 2023, cu citarea părţilor.

1. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, recurentul-reclamant A. a solicitat efectuarea de verificări sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare de către prim procurorul B. implicat în soluţionarea dosarului penal nr. x/2019, care ar fi încălcat cu bună ştiinţă normele de competenţă materială şi ar fi continuat să efectueze urmărirea penală in rem în dosarul penal amintit, pentru fapte pentru care nu ar fi fost competent, cu scopul de a-i încălca reclamantului drepturile procesuale şi de a exonera de răspundere persoana reclamată.

Sesizarea recurentului-reclamant a fost clasată prin rezoluţia nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020, reclamantul a formulat plângere, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului - şef de la data de 16 octombrie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-1360.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu contestaţie împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020 şi a rezoluţiei Inspectorului Şef emisă în lucrarea nr. C20-1360.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deşi recurentul-reclamant nu a indicat în mod expres niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., majoritatea criticilor de nelegalitate formulate se circumscriu motivului prevăzut de pct. 6 şi respectiv pct. 8, sentinţa atacată urmând a fi analizată din perspectiva acestor motive de casare.

În concret, prin cererea de recurs s-a criticat faptul că hotărârea atacată este nemotivată, ca urmare a analizării superficiale a probelor de către prima instanţă de judecată, însă Înalta Curte nu poate primi aceste critici de nelegalitate pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument invocat de parte.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul respingerii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut de instanţa fondului.

Susţinerile recurentului în sensul că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât prima instanţă a efectuat o analiză superficială a probelor, nu duc la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a argumentelor părţilor prin raportare la întregul ansamblu probator existent la dosar, de vreme ce în considerente, instanţa a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat speţei deduse judecăţii.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2855/A din data de 17 septembrie 2020 şi a rezoluţiei Inspectorului Şef emisă în lucrarea nr. C20-1360.

Înalta Curte apreciază că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare prealabilă.

Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.

De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că setul de critici adus de recurent modului în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) Legea nr. 303/2004.

Faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei – pârâte au fost analizate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de articolul 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant nu furnizează precizări clare asupra modalităţii de săvârşire a faptei pe care o reclamă.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate procurorului B., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că din argumentele evocate de recurent rezultă că, în cauză, nu se face trimitere la vreo măsură concretă dispusă de magistrat în cauza instrumentată de acesta, ci doar la inexistenţa verificărilor prealabile care să întemeieze soluţia de clasare.

Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, majoritatea criticilor punctuale formulate de reclamant au în vedere competenţa procurorului de caz sau modalitatea în care acesta şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, prin prisma modalităţii de instrumentare a dosarului penal nr. x/2019, fiind criticate inclusiv considerentele care au stat la baza emiterii Ordonanţei prim-procurorului nr. 575/VHI/I/04.08.2020, prin care s-a respins cererea reclamantului de declinare a dosarului penal amintit.

Întrucât aspectele sesizate nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalităţii exercitării funcţiei cu rea-credinţă, contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte va reţine că, în raport şi de specificul activităţii magistratului procuror, în cauza de faţă nu se poate reţine nerespectarea vreunei dispoziţii care reglementează buna desfăşurare a activităţii şi a realizării actului de justiţie.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele reclamate de recurent nu îndeplinesc aceste condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua-credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele indicate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Mai trebuie subliniat faptul că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de magistrat şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală.

În final, Înalta Curte înlătură ca nefondate criticile expres menţionate ca fiind subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de articolul 488 aliniatul 1 punctul 8, faţă de toate considerentele deja amintite cu privire la competenţa Inspecţiei judiciare în activitatea de cercetarea a abaterilor disciplinare. Contrar poziţiei recurentului, instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile de drept material şi de drept procesual în mod greşit, ci ca urmare a interpretării corecte a normelor legale a emis o soluţie legală şi temeinică care va fi menţinută de instanţa de control judiciar.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza pârâta într-o cauză precum cea pendinte, precum şi normele de drept incidente, respectiv Legea nr. 317/2004 şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 cărora le-a dat o interpretare corectă.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1668 din 16 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 aprilie 2023.