Building tax exemption: Failure to prove logistical destination of state-owned infrastructure facilities precludes statutory immunity under Tax Code

Şedinţa publică din data de 28 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Primul ciclu procesual. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 30.09.2016 sub nr. x/2016, reclamanta COMPANIA NAŢIONALA DE AUTOSTRĂZI SI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMANIA S.A. prin Direcţia Regionala de Drumuri si Poduri Constanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtele PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ - DIRECŢIA de TAXE si IMPOZITE DRAGOS VODĂ şi PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ:

- anularea în parte a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 pentru persoanele juridice, privind obligaţiile fiscale datorate bugetului local in ceea ce priveşte suma de 26.645,00 RON reprezentând c/val. taxa clădiri;

- anularea in parte a Înştiinţării de Plată nr. x emisa la data de 25.01.2016 pentru suma de 1.865.857,13 RON;

- obligarea în solidar a paratelor la plata cheltuielilor de judecata.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 915/15.02.2017 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, cauza fiind declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că valoarea sumelor contestate depăşeşte pragul de 1.000.000 RON.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.04.2017.

2. Soluţia instanţei de fond în primul ciclu procesual

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea Înştiinţării privind existenţa unui debit de 1.865.857 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3050 din data de 4 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect anularea parţială a Înştiinţării de plată nr. x/25.10.2016, respingând în rest acţiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei soluţii a formulat recurs CNAIR care a fost admis, cu casarea sentinţei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În urma rejudecării, prin sentinţa civilă nr. 422 de la data de 19 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Comunei Dragoş Vodă – Direcţia de Taxe şi Impozite Dragoş Vodă şi Primăria Comunei Dragoş Vodă, ca nefondată.

2. Recursul formulat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 422 de la data de 19 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii rutiere prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii, casarea sentinţei civile recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii.

În motivare, a arătat, în esenţă, faptul că interpretând norma materiala de drept incidentă, prima instanţă a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegala, care trebuie schimbată, Înalta Curte urmând a constata faptul că imobilul District drumuri naţionale face parte din drum, conform art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 si ca recurenta este scutită de la plata impozitului. În opinia sa, nu trebuia să facă dovada destinaţiei imobilului, fiind suficient, pentru a beneficia de scutirea de la plata impozitului faptul că acesta se regăseşte expres indicat în cuprinsul art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997.

Se prevalează partea recurentă de prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 84/2003, care precizează că CNADNR S.A. deţine bunuri imobile aparţinând proprietăţii publice a statului român, bunuri care constituie elemente ale infrastructurii autostrăzilor şi drumurilor naţionale şi sunt concesionate pe o perioadă de 49 de ani, fără plata redevenţei, precum şi de prevederile Codul fiscal în vigoare în anul 2016, susţinând că impozitul aferent clădirilor nu se datorează, prin efectul legii, în cazul imobilelor aparţinând proprietăţii statului.

Cu privire la faptul că districtul de drumuri naţionale face parte din drum şi este scutit de la plata impozitului, în mod eronat a reţinut prima instanţă, că din înscrisurile depuse de reclamantă, respectiv balanţa de stocuri şi situaţia imobilizărilor pe conturi, acestea ar fi aferente anului 2017, or decizia de impunere contestată se referea la taxa pe clădiri stabilită pentru anul 2016, prin urmare înscrisurile nu erau de natură a proba destinaţia clădirii pe anul 2016.

Cu referire la destinaţia efectiva si reala a clădirii denumită "casa de oaspeţi" a susţinut că, deşi iniţial, in Autorizaţia de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Judeţean Călăraşi s-a menţionat "locuinţă de protocol"', in realitate, acest imobil are practic o cu totul alta destinaţie si anume "centru logistic pentru activităţile de întreţinere pe timp de iarna si de vara desfăşurate pe A2 si sectoarele de drum pe care le deserveşte".

Susţinerile reclamantei au fost dovedite prin prisma faptului ca, in gestiunea clădirii, reclamanta are evidenţiate bunuri (stocuri si mijloace fixe) necesare efectuării lucrărilor de apărare, exploatare, operare si întreţinere pe timp de iarna si vara a drumurilor naţionale si a Autostrăzii A2, cum ar fi: nisip sort, vopsea, cuţit plus, indicatoare rutiere, echipamente lama zăpada, turbofreza, plug zăpada, buldoexcavator, tăietor crengi, ciocan hidraulic, autocuratator zăpada, etc;.

Clădirile(Casa de Oaspeţi si District drumuri naţionale) pentru care paratele au calculat pentru anul 2016 o taxa pe clădiri in valoare de 26,645,00 RON, îndeplinesc rol de centru de întreţinere si coordonare (centru logistic) pentru activităţile de întreţinere iarna si vara desfăşurate atât pe sectorul de autostrada A2, cat si pe sectoarele de drum de pe raza de competenta a S.D.N. Călăraşi, încăperile ambelor clădiri nefiind folosite pentru activităţi economice si/sau recreative.

Prin urmare, "Casa de Oaspeţi" este baza de deszăpezire si centru de comanda pentru activităţile de combatere a lunecuşului si înzăpezirii, in spatiile interioare ale acestui imobil nu sunt desfăşurate activităţi economice si/sau recreative.

A mai precizat că, din înscrisurile pe care le depune ataşat cererii de recurs, rezultă, cu claritate, că situaţia respectivelor imobile nu este diferită în anul 2017 de anul 2016.

3. Apărările formulate

Prin notele scrise depuse la dosar de pârâta UAT Dragoş Vodă, partea a solicitat respingerea recursului, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în prezenta cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, având în vedere şi apărările formulate de intimată, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, recurenta – reclamantă a solicitat anularea parţială a actelor administrative fiscale emise de intimata-pârâtă pe motiv că nu datorează taxa pe clădiri, întrucât ar opera în favoarea sa o scutire de la plata acesteia, potrivit art. 456 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, în conformitate cu care: "nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: a) clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public". A susţinut faptul că imobilele litigioase, pentru care a fost impozitată prin decizia de impunere contestată, sunt proprietatea publică a statului şi, în ceea ce o priveşte, le deţine în baza contractului de concesiune.

Prima instanţă, ca urmare a analizei efectuate în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, cu respectarea indicaţiilor oferite de ÎCCJ în cadrul deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată.

În esenţă, în motivare, a reţinut instanţa fondului că respectivele imobile pentru care s-a stabilit prin decizia de impunere obligaţia achitării impozitului pe clădiri, sunt în proprietatea recurentei–reclamante în temeiul accesiunii artificiale iar reclamanta nu a efectuat dovada destinaţiei reale şi efective a clădirii pentru a justifica scutirea legală de plata impozitului.

Problema litigioasă dedusă judecăţii, asupra căreia părţile au puncte de vedere diferite, vizează scutirea de plata impozitului pe clădiri a recurentei – reclamante în virtutea faptului că imobilele anterior amintite au destinaţia de centru logistic pentru activităţile de întreţinere pe timp de iarna si de vara desfăşurate pe A2 si sectoarele de drum pe care le deserveşte.

Incidente în speţă sunt disp. art. 494 C. civ. 1864, în vigoare la momentul realizării construcţiilor, acestea fiind recepţionate în anul 2007, în care se prevede: "dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice".

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, proprietarul terenului este şi proprietarul clădirilor edificate pe acest teren.

Raportând aspectele anterior expuse la speţa de faţă, aşa cum în mod corect şi prima instanţă a identificat, CNAIR, în calitate de proprietar al terenului (aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar în rejudecare - dosar CAB rejudecare), a fost apreciat ca fiind şi proprietarul clădirilor edificate pe acest teren.

În acelaşi timp, clădirile care fac obiect al dosarului dedus judecăţii nu sunt menţionate în contractul de concesiune invocat de recurentă de la filele x ale dosarului Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal din primul ciclu procesual şi nici nu sunt înscrise în cartea funciară(nu rezultă că acestea ar avea un alt proprietar decât proprietarul terenului, chiar dacă se susţine că au fost folosite fonduri ale statului pentru edificarea lor).

Mai mult decât atât, aşa cum şi prima instanţă a stabilit, în analiza naturii impozabile sau neimpozabile a unei clădiri trebuie avută în vedere şi destinaţia reală şi efectivă a acesteia.

Or, în cadrul procesului de fond deşi i s-a pus în vedere recurentei – reclamante să facă dovada destinaţiei reale a clădirii la nivelul anului 2016, deoarece impozitul pe clădiri era datorat pentru anul 2016, recurenta a depus la dosar o serie de înscrisuri din anul 2017 cu menţiunea că şi pentru anul anterior situaţia era identică.

Reţine Înalta Curte că, în mod just, prima instanţă a apreciat ca nedovedită o altă destinaţie pentru cele două clădiri decât cea menţionată în autorizaţia de construire a acestora în contextul în care reclamanta a depus la dosar înscrisuri din anul 2017 iar decizia de impunere contestată viza o altă perioadă de referinţă.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi incidente în cauză disp. art. 3 din O.U.G. nr. 80/2003 deoarece nu rezultă din niciun înscris de la dosar că respectivele clădiri se află în proprietatea publică a statului, altfel că ele ar beneficia de scutirea de plata impozitului invocată de recurenta - reclamantă.

Potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată, "se consideră ca făcând parte din drum districtele, cantoanele, pepinierele, centrele de întreţinere şi coordonare şi orice alte construcţii, amenajări sau instalaţii destinate apărării, exploatării sau operării drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente, precum şi sistemele de captare, pompare şi evacuare a apelor pluviale care deservesc drumurile, cu excepţia acelora care fac parte, potrivit prevederilor legale, din capitalul social al unor companii naţionale, societăţi comerciale cu capital de stat sau pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat".

Iar potrivit pct. I.12 din "Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale", Anexă la Legea nr. 213/1998 republicată, din domeniul public al statului fac parte drumurile naţionale, printre care autostrăzile.

Din aceste texte de lege, rezultă că un centru logistic, de natura celui menţionat de recurenta – reclamantă, este considerat ca "făcând parte din drum".

Însă, ceea ce recurenta – reclamantă nu a reuşit să demonstreze în cauză a fost tocmai faptul că cele două clădiri ar avea destinaţia de centru logistic iar nu "Casa de Oaspeţi şi District drumuri naţionale".

Aşadar, în faţa instanţei de fond, recurenta, însărcinată cu dovedirea destinaţiei reale a clădirilor, a depus pentru clădirea nr. 1 o serie de documente din anul 2017 precum şi câteva înscrisuri din anul 2016, care nu au fost de natură a dovedi destinaţia reală a acestei clădiri. În ceea ce priveşte clădirea nr. 2, reclamanta nu a depus niciun înscris din care să rezulte destinaţia reală de centru logistic, iar simplele afirmaţii ale părţii nu pot fi reţinute ca atare.

În considerarea celor anterior expuse, rezultă că niciunul dintre motivele de nelegalitate dezvoltate de recurenta –reclamantă şi circumscrise cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se confirmă în cauză, acestea fiind simple nemulţumiri cu privire la soluţia primei instanţe, inapte a conduce, din perspectiva demersului procesual formulat, la reformarea sentinţei civile atacate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 422 din 19 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 aprilie 2023.