Extent of Insurance Guarantee Fund liability for late payment penalties and interest on insurance claims under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 28 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, constatarea unui refuz nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraţilor (FGA) cu privire la soluţionarea cererii sale de plată şi obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1868 de la data de 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 1868 de la data de 8 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6din C. proc. civ., cu solicitarea de admiterea a căii de atac, casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente străine de natura cauzei, fiind netemeinică şi nelegală.

Astfel, în cadrul primei critici a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea disp. art. 425 C. proc. civ., motivarea fiind de esenţa hotărârii şi necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi.

Astfel, fiind o garanţie împotriva arbitrariului, hotărârea primei instanţe trebuia să cuprindă motivele pentru care a fost respinsă cererea precum şi argumentele, în concret, care l-au determinat pe judecătorul fondului să adopte prezenta soluţie în cauză.

Apreciind, în mod greşit obiectul cererii de chemare în judecată, prima instanţă a apreciat că A. a solicitat de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sume de bani pe care acesta ar trebui să i le achite în temeiul falimentului B. S.A..

Penalităţile de întârziere şi dobânda penalizatoare au fost solicitate de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR în raport de fapta proprie, respectiv în raport de atitudinea acestuia de soluţionare cu întârziere a cererii de plată, la aproape 6 ani de la introducerea cererii.

În acest sens, a apreciat recurenta că motivarea primei instanţe este străină de natura cauzei câtă vreme prin prezenta cerere se urmăreşte obţinerea de despăgubiri de la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR pentru fapta proprie iar nu pentru ceea ce Fondul ar fi dator să achite creditorilor de asigurare pentru falimentul altor societăţi de asigurare.

Pentru toate aceste motive, având în vedere şi noţiunea de proces echitabil, a solicitat recurenta-reclamantă admiterea cererii de recurs, cu consecinţa casării sentinţei civile atacate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru necercetarea fondului cererii de chemare în judecată.

Ulterior, cerere de recurs incident a formulat în cauza de faţă şi pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea sentinţei civile recurate, cu respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esenţă, în motivare, a susţinut că motivarea primei instanţe de judecată este străină de natura cauzei iar soluţia este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR vizează, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, soluţia instanţei de asupra excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei invocate la fondul cauzei.

A invocat pârâtul temeiurile de drept de la art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 19 din legea nr. 503/2004.

Pe fondul cererii de recurs, a invocat apărările din întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe cu menţiunea că soluţia de la fond este legală însă pentru considerentele eronate.

Astfel, în privinţa FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu există reglementat un termen de soluţionare a unei cereri şi nu există o normă legală care să sancţioneze refuzul nejustificat al acestuia de soluţionare a unei cereri.

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR acoperă creanţele de asigurare în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, iar nu ca o obligaţie proprie a acestuia, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului/beneficiarului asigurării cu asigurătorul.

În contextul unei prezentări succinte a făcut partea recurentă-pârâtă referire la noţiunea de termen rezonabil aşa cum este aceasta reţinută în jurisprudenţa CEDO.

Mai arată aceeaşi parte că plăţile au fost efectuate cu întârziere din cauza unei imposibilităţi obiective, respectiv norma legală condiţiona Fondul de plata despăgubirilor ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment a asigurătorului.

A menţionat că Fondul plăteşte despăgubiri în condiţiile legii, el nefiind succesorul în drepturi al asigurătorului în faliment.

Mai mult decât atât, a susţinut că prin decizia definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2018, nu a fost stabilit, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, că reclamanta deţine o creanţă în raport cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR ci a fost obligat acesta din urmă la soluţionarea pe fond a cerilor de plată, sens în care nu se poate admite ideea că reclamanta ar avea un drept de despăgubire, întemeiat pe Ordinul CSA nr. 14/2011, în raport cu Fondul.

Totodată, recurentul-pârât a solicitat respingerea cererii de acordare a dobânzilor penalizatoare, cu precizarea că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu preia în integralitate obligaţiile asigurătorului în faliment.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, recurentul – pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR a solicitat respingerea recursului A., ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În ceea ce priveşte cererile de recurs principal şi incident întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, prin textul amintit, legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă sens în care sentinţa civilă atacată poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar pe calea prezentului demers procedural.

Totodată, mai reţine Înalta Curte că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, aşa cum s-a statuat şi în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Prin urmare, aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Astfel, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de ambii recurenţi, este nefondat şi va fi respins ca atare.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-pârât, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aminteşte Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că este nelegală soluţia primei instanţe cu privire la excepţiile procesuale invocate, respectiv inadmisibilitatea acţiunii, tardivitatea şi prescripţia pretenţiilor din cererea chemare în judecată.

Cu privire la inadmisibilitatea acţiunii

Înalta Curte va respinge aceste critici ca neîntemeiate având în vedere că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. … (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Prin decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanţa supremă a arătat în considerentele deciziei amintite, între altele, şi următoarele motive: "75. În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

76. Intitulat "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind:

1. condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri;

2. durata şi data de la care curge termenul de prescripţie;

3. instanţa competentă şi 4. procedura aplicabilă.

77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..

78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004.

79. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

Astfel, acţiunea formulată de partea recurenta - reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

Înalta Curte mai subliniază că prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, doar s-a anulat decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care fusese respinsă cererea de plată vizând pretinsa creanţă de asigurări solicitată de A., cu obligarea pârâtului la analiza pe fond a cererii respective de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase.

Aşadar, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul reclamantei, nu i se poate imputa reclamantei omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri în forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că reclamanta ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu s-a învestit şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

În aceste condiţii, presupunând prin reducere la absurd că reclamanta ar fi învestit Curtea de Apel Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2018 cu solicitarea atât de anulare a deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, cât şi de plată a debitului principal plus penalităţi de întârziere, respectiv dobândă legală, soluţia în legătură cu pretenţiile accesorii nu rezultă a fi fost de admitere, din moment ce creanţa principală însăşi nu a fost analizată de către instanţa respectivă, ci impusă în sarcina FGA spre verificare, astfel că nestabilindu-se dreptul A. la încasarea sumei reprezentând creanţa principală, nu se putea determina nici măsura în care partea reclamantă ar fi fost îndreptăţită la acordarea accesoriilor.

Or, ar fi excesiv a conchide în procesul de faţă că este inadmisibilă sau prescrisă acţiunea modificată a reclamantei vizând acordarea penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, din moment ce instanţa iniţial învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei FGA nr. 14452/2018, deşi a anulat respectivul act administrativ unilateral, nu a procedat şi la verificarea pe fond a cererii de plată privind creanţa principală în raport de care sunt pretinse în prezent accesoriile litigioase.

În concluzie, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţii de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la acordarea sumei reprezentând creanţa principală în beneficiului părţii reclamante.

În mod corespunzător, întrucât decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, acţiunea formulată de reclamantă în dosarul de faţă, astfel cum se prezintă ca efect al cererii sale adiţionale – modificatoare, nu este inadmisibilă.

Cu privire la excepţia tardivităţii.

Cât priveşte chestiunea tardivităţii, aşa cum a fost pretinsă de pârâtul FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ – RIL nr. 22/2019 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancţiunea tardivităţii.

Cu privire la excepţia prescripţiei.

În ceea ce priveşte critica relativă la excepţia de prescripţiei, reisese din motivarea sentinţei civile atacate, precum şi din întâmpinarea depusă de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la dosar (filele x) că o asemenea excepţie a fost invocată de parte, în mod subsidiar.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

În speţă, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021 şi modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x de la data de 16.03.2016.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins prin decizia nr. 14452/03.05.2018 mai multe cereri de plată formulate de A. S.A., inclusiv cererea de plată nr. x de la data de 16.03.2016.

Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraţilor, nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x de la data de 16.03.2016.

În acest context rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 31.03.2021.

În continuare, analizând pe fond recursul incident, reţine Înalta Curte că acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.A. a solicitat constatarea unui refuz nejustificat al Fondului de Garantare a Asiguraţilor (FGA) cu privire la soluţionarea cererii sale de plată şi obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x de la data de 16.03.2016, constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Reţine şi Înalta Curte, alături de judecătorul fondului că, Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a refuzat justificat plata penalităţilor, a dobânzilor şi a cheltuielilor de judecată, acestea nefiind creanţe de asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015. Prin urmare, reclamanta a considerat eronat că are aceleaşi drepturi faţă de FGA ca şi faţă de asigurătorul RCA.

Pentru penalităţi de întârziere şi dobânzi nu există un temei de lege care să oblige pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR la soluţionarea favorabilă a unei asemenea cereri.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Conform art. 2 alin. (3), Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Lege, a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Se constată că în categoria creditorilor de asigurări intră persoana asigurată, beneficiarul asigurării şi persoana păgubită. Lista creditorilor de asigurări este limitativă, nu exemplificativă şi nu se poate deduce pe cale de interpretare.

Potrivit art. 15 alin. (2) din lege, plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. Legea se raportează strict la noţiunea de creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. Definiţia creditorului de asigurare este cea înscrisă în legea specială, art. 4 din Legea nr. 213/2015. Legea specială derogă de la orice norme generale. Caracterul limitativ al noţiunii de creditor de asigurare este reconfirmată şi de art. 4 alin. (2): termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi şi care nu au fost definite la alin. (1) au semnificaţia prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare.

Jurisprudenţa este majoritară în sensul că pârâtul FGA nu poate fi obligat la plata penalităţilor, dobânzilor şi cheltuielilor de judecată, pentru că Legea nr. 213/2015 nu acordă o astfel de posibilitate.

Potrivit art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor:

(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege;

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente.

Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014.

Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015; Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015;

(4) Creditorul de asigurări poate urma şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în procedură de faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de lege, prin înscrierea creanţei sale la masa credală. Dacă petentul a urmat procedura de faliment a asigurătorului anterior solicitării adresate Fondului, în cuprinsul cererii de plată va preciza suma solicitată la masa credală. În situaţia în care, la momentul depunerii cererii de plată la Fond, petentului i se distribuise o sumă în cadrul procedurii de faliment, acesta va preciza în cuprinsul cererii de plată cuantumul sumei încasate. Dacă, ulterior depunerii cererii de plată la Fond, petentul se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment, acesta va notifica Fondul; Fondul poate proceda la compensarea creanţelor sale cu cele ale societăţii de asigurare debitoare cu avizul Autorităţii de Supraveghere Financiară şi cu aprobarea judecătorului-sindic, conform prevederilor art. 257 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014. Fondul poate adjudeca în contul creanţei sale constituite din sumele prevăzute la alin. (3), în calitate de creditor privilegiat, activele societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile prevăzute la art. 850 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată; Fondul este îndreptăţit să solicite autorităţilor competente stabilirea răspunderii civile sau penale faţă de persoanele care au încasat sume necuvenite de la Fond, precum şi să recupereze aceste sume, fiind abilitat să exercite acţiunile şi/sau modalităţile prevăzute de lege în acest sens.

Dacă prin absurd FGA ar fi obligat să achite penalităţi şi cheltuieli de judecată la procese definitive dintre asigurătorii Casco şi RCA sau dintre asigurat şi asigurătorul RCA, s-ar deturna scopul Fondului prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

Deci FGA protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fără să poată fi obligat la plata actualizărilor creanţelor pe care asigurătorii Casco le-au recuperat de la asigurătorul RCA înainte de insolvenţă sau penalităţile stabilite de instanţe împotriva asigurătorului RCA şi nici la cheltuielile de judecată ale acestora, întrucât nu din culpa FGA s-au realizat aceste cheltuieli ori întârzieri.

Prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 în aplicarea art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu sunt un temei pentru recuperarea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată ale asigurătorilor Casco care au obţinut deja sentinţe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment sau ale asiguraţilor împotriva asigurătorului RCA, pentru că nu se înscriu în noţiunea de creanţă de asigurări definită la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Aşa cum şi prima instanţă a apreciat corect, reţine şi Înalta Curte că Decizia ICCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă speţei, deoarece prin aceasta nu s-a stabilit cu privire la penalităţile de întârziere, dobânzi sau cheltuieli de judecată. Acolo unde legea nu prevede, nu se poate crea pe cale de interpretare o asemenea obligaţie legală în sarcina unei părţi. Legea nr. 213/2015 este specială şi derogă de la dreptul comun cu privire la obligaţiile propriu-zise ale Fondului ca schemă de garantare.

Din lectura Legii a rezultat că Fondul nu este obligat a plăti penalităţi sau cheltuieli, însă, pentru toate sumele care i se datorează Fondului se plătesc penalităţi. Astfel, legiuitorul dacă a prevăzut expres dreptul Fondului de a obţine creanţe din dobânzi şi penalităţi de întârziere (art. 9 alin. (4), cu atât mai mult, ar fi prevăzut expres o obligaţie a Fondului de a achita dobânzi, penalităţi sau cheltuieli asupra unor despăgubiri, dacă ar fi avut această intenţie.

În concluzie, Legea nr. 213/2015 nu stabileşte cu evidenţă obligaţia FGA de a plăti penalităţi, dobânzi şi cheltuieli de judecată aferente despăgubirilor.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal şi recursul incident formulate de reclamant, şi respectiv de pârât, împotriva sentinţei civile nr. 1868 din 8 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1868 din 8 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 aprilie 2023.