Judicial challenge to administrative salary order: retroactive application of judicially determined maximum remuneration and limits of limitation periods

Şedinţa publică din data de 28 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, plângere împotriva adresei nr. x/2020, y/2021 din 24.05.2021 a CSM - Direcţia resurse umane şi organizare (DRUO), precum şi a Dispoziţiei de salarizare nr. 102 din 02.04.2021, emisă de secretarul general al CSM, prin care a solicitat instanţei de judecată anularea adresei menţionate, precum şi anularea, în parte, a Dispoziţiei nr. 102 din 02.04.2021 a secretarului general al CSM şi modificarea art. IV şi VI ale dispoziţiei astfel încât plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea dispoziţiei să se efectueze începând cu data de 01.08.2016, astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I-III ale aceleiaşi dispoziţii şi prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv ca plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea civilă de la data de 27 octombrie 2021 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată iar prin sentinţa civilă nr. 1621 pronunţată la data de 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, şi a anulat în parte actele administrative atacate cu privire la menţiunile referitoare la calculul termenului de prescripţie.

A constatat că reclamantul are un drept de creanţă salarială născut la data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON şi a obligat pârâtul să efectueze plata în aceleaşi condiţii cu cele ale deţinătorilor de hotărâri judecătoreşti definitive care se află în aceeaşi categorie salarială cu reclamantul.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii de şedinţă de la data de 27 octombrie 2021 şi a hotărârii nr. 1621 pronunţate la data de 10 noiembrie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii de la data de 27 octombrie 2021 şi a sentinţei atacate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Se susţine de către recurent că instanţa de fond nu a analizat şi nu a aplicat în cauză legislaţia specifică, prevăzută de Legea nr. 554/2004 şi de Legea nr. 153/2007.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emise de Direcţia Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a arătat că răspunsul ordonatorului de credite concretizat prin adresa nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emisă de Direcţia Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii formulat ca urmare a contestaţiei reclamantului împotriva Dispoziţiei de salarizare nr. 102/2021, nu este act administrativ aşa cum este acesta definit de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

A mai precizat că, în mod greşit, instanţa a constatat aplicarea în cauză a prevederilor art. 7 alin. (2) din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadru nr. 153/2017 mai sus menţionate atâta vreme cât adresa nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emisă de Direcţia Resurse Umane şi Organizare nu reprezintă o hotărâre a organelor de conducere a Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, adresa contestată nu intră nici în noţiunea de act administrativ, aşa cum acesta este definit de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, întrucât nu naşte, nu modifică şi nici nu stinge raporturi juridice şi nici în categoria hotărârilor organelor prevăzute la art. 7 alin. (1) din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadru nr. 153/2017 ci reprezintă exclusiv răspunsul autorităţii la plângerea prealabilă formulată de reclamant în condiţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emise de Direcţia Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi în consecinţă respingerea acestuia ca inadmisibil.

Cu privire la excepţia lipsei de interes pentru pretenţiile aferente perioadei 10.12.2016-27.02.2017, a susţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia lipsei de interes, reţinând faptul că intimatul-reclamant ar obţine vreun folos material prin exercitarea prezentei cereri de chemare în judecată cu referire la pretenţiile aferente perioadei 10.12.2016-27.02.2017.

Intimatul-reclamant A. nu mai justifică un interes actual pentru pretenţiile aferente perioadei 10.12.2016 - 27.02.2017 întrucât prin sentinţa civilă nr. 2360/26.06.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, executorie şi definitivă, a fost admisă acţiunea acestuia şi a fost obligat pârâtul Institutul Naţional al Magistraturii să plătească reclamantului drepturile salariale în raport de VRS 605,22 RON aferente perioadei 10.12.2016 - 27.02.2017.

În concluzie, întrucât prezentul demers judiciar nu poate aduce reclamantului niciun folos practic, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes pentru pretenţiile aferente perioadei 10.12.2016 - 27.02.2017 şi respingerea ca lipsită de interes a cererii formulate de intimatul-reclamant A..

A mai arătat acelaşi recurent că instanţa de fond a dispus în mod nelegal admiterea acţiunii formulate de intimatul-reclamant si anularea în parte a actelor administrative atacate cu privire la menţiunea referitoare la calculul termenului de prescripţie, în calea de atac declarată de subscrisul fiind incident motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte, şi anume: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (cum ar fi aplicarea unei norme de drept comun la situaţii pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situaţii care nu cad sub incidenţa ei etc); textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură şi, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea dată în speţă nu este justă); violarea unor principii generale de drept etc.

Criticile circumscrise acestui motiv de nelegalitate constau în faptul că instanţa de fond a procedat la o greşită interpretare si aplicare a dispoziţiilor legale privitoare la nivelul maxim de salarizare, astfel cum acestea au fost interpretate prin deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi a prevederilor referitoare instituţia prescripţiei extinctive.

Cu referire la principiile echităţii, egalităţii de tratament şi al nediscriminării rezultând din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la care face referire instanţa de fond în considerente, a arătat că în virtutea respectării acestor principii, Consiliul Superior al Magistraturii a procedat la emiterea Dispoziţiei nr. 102 din 02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii prin care au fost recunoscute drepturi salariate pe cale administrativă şi în favoarea intimatului-reclamant.

Cu referire la principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, a invocat paragraful nr. 29 din considerentele Deciziei nr. 794/2016 prin care Curtea Constituţională a statuat că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Prin urmare, în lumina interpretării date de Curtea Constituţională şi care se impune cu titlu obligatoriu tuturor instituţiilor, principiul egalităţii de tratament urmează să corecteze diferenţele existente la nivelul cuantumului indemnizaţiilor de încadrare primite de persoane aflate în situaţii profesionale identice, nu în ceea ce priveşte data de la care trebuie să se acorde aceste drepturi, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond.

A precizat partea că, contrar susţinerilor instanţei de fond, prin recunoaşterea drepturilor salariale solicitate cu respectarea termenului de prescripţie, Consiliul Superior al Magistraturii a acţionat în limitele legii dar şi a marjei de apreciere recunoscute de legiuitor, ţinând totodată cont de analiza impactului acestor măsuri asupra bugetului instituţiei precum şi de faptul că toate măsurile de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public sunt supuse controlului Curţii de Conturi.

Acceptând argumentele intimatului-reclamant şi ale instanţei de fond se produce în cauză chiar o nesocotire a puterii de lucru judecat a celor statuate prin sentinţa civilă nr. 2360 pronunţată la data de 26.06.2020 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019.

Mai mult decât atât, hotărârile judecătoreşti la care face trimitere instanţa de fond reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc în virtutea principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti doar părţile litigante, data de la care urmează a fi acordate aceste drepturi neputând fi aceeaşi pentru toţi beneficiarii.

Aşadar, principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Hotărârile judecătoreşti la care face trimitere reclamantul reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin aceasta neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.

A mai menţionat recurentul că, în mod eronat, a reţinut instanţa de fond încălcarea principiilor discriminării prin pretinsa împărţire a unei categorii de angajaţi cu aceleaşi funcţii, grade şi gradaţii, vechime în muncă şi în specialitate în două subcategorii, ci subscrisul a dat eficienţă principiului egalizării indemnizaţiilor pentru persoanele cu aceleaşi funcţii, grade şi gradaţii, vechime în muncă şi în specialitate, cu aplicarea dispoziţiilor privind termenul de prescripţie fie de la data emiterii dispoziţiei pentru persoanele care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti în contradictoriu cu subscrisul, fie potrivit dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti pentru acele persoane care aveau un titlu executoriu împotriva Consiliului.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 27.10.2021 precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1621 din data de 10.11.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, casarea acestora şi rejudecând, admiterea în prealabil a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din data de 24.05.2021 emise de Direcţia Resurse Umane şi Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecinţa respingerii acestuia ca inadmisibil, admiterea excepţiei lipsei de interes pentru pretenţiile aferente perioadei 10.12.2016-27.02.2017, cu consecinţa respingerii cererii ca fiind lipsite de interes, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de intimatul-reclamant A..

4. Apărările intimatului - reclamant

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate.

În esenţă, a solicitat intimatul înlăturarea criticilor formulate de recurent cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată precum şi cu privire la excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii.

Pe fondul cauzei, acelaşi intimat arată faptul că Consiliul Superior al Magistraturii are ca fundament al susţinerilor sale o premisă greşită, care contravine întregii.

Prin urmare, emiterea dispoziţiei de salarizare nu este un simplu act unilateral de voinţă facultativ al CSM, în calitate de debitor al unei creanţe, aşa cum încearcă să acrediteze recurentul, ci reprezintă îndeplinirea unei obligaţii legale. Dispoziţia nr. 102/2021 este un act administrativ emis de secretarul general al CSM, în calitatea instituţiei de autoritate publică, în regim de putere publică şi în vederea organizării executării în concret a legii, act administrativ care dă naştere unor raporturi juridice. In acest sens, în preambulul dispoziţiei sunt enumerate actele normative (legile şi ordonanţele de urgenţă) şi este invocată Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, în temeiul cărora a fost emisă dispoziţia respectivă.

Totodată, dispoziţia de salarizare nu reprezintă o simplă "recunoaştere" benevolă, pură şi simplă, a unor creanţe, ci aceasta a fost emisă în considerarea unei obligaţii legale deoarece, în calitatea sa de ordonator principal de credite, CSM avea obligaţia legală, prevăzută prin legislaţia şi jurisprudenţa indicate în chiar preambulul dispoziţiei, de a stabili la nivel maxim salariul de bază/indemnizaţiei de încadrare a personalului şi de a plăti diferenţele salariale conform dispozitivului hotărârilor judecătoreşti definitive în materia salarizării. Dovada indubitabilă în acest sens este aceea că temeiurile legale invocate stabilesc în mod clar chiar această obligaţie, iar hotărârile judecătoreşti pe baza cărora această obligaţie a fost îndeplinită sunt invocate, la rândul lor, în preambulul Dispoziţiei nr. 102/2021.

Obligaţia CSM de a aplica în mod direct chiar prevederile constituţionale în această materie este consacrată prin considerentele general obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale de la par. 37.

Se prevalează intimatul de jurisprudenţa ÎCCJ şi a instanţei constituţionale pentru a combate afirmaţia recurentului care a susţinut că nu se poate reţine caracterul obligatoriu şi forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale în favoarea altor persoane.

A precizat că pârâtul CSM nu a respectat decât în mod parţial dispozitivul acestor hotărâri judecătoreşti definitive care au aplicabilitate generală şi nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitivul hotărârilor judecătoreşti (data de 01.08.2016), ci începând cu data de 02.04.2018 (cu 3 ani înainte de emiterea Deciziei-cadru nr. 102/2021), ceea ce a condus la salarizarea diferită a magistraţilor, prin raportarea salarizării la o VRS majorată, dar începând de la date diferite. Obligaţia legală de a egaliza salariile la nivel maxim conform hotărârilor judecătoreşti, indiferent de perioadă, a fost încălcată de pârâtul CSM printr-o aplicare sui generis a instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod unilateral.

Este evident că pârâtul CSM nu a acţionat în procedura de emitere a Dispoziţiei nr. 102/2021 în calitate de organ de jurisdicţie, aceasta fiind, de altfel, emisă de secretarul general al acestui for, şi nu de Consiliu, care are şi atribuţii jurisdicţionale, dar în niciun caz în materia salarizării.

Deşi are calitatea de emitent, CSM nu a înţeles că această dispoziţie de salarizare nu este o simplă recunoaştere a unei creanţe făcută de o persoană împotriva căreia curge prescripţia. Dispoziţia este un act administrativ emis de secretarul general al CSM, în calitatea sa de autoritate publică, în regim de putere publică şi în vederea organizării executării în concret a legii, act administrativ care dă naştere unor raporturi juridice.

Totodată, dispoziţia de salarizare nu reprezintă o recunoaştere benevolă, pură şi simplă, a unor creanţe, aşa cum încearcă să acrediteze pârâtul CSM, deoarece aceasta este emisă în considerarea unei obligaţii legale. Fiind emisă în îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de lege şi în aplicarea directă a unor dispoziţii constituţionale, aşa cum prevede Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, Dispoziţia nr. 102/2021 trebuia să se conformeze cerinţelor de formă si conţinut impuse de obligaţia legală a stabilirii la nivel maxim a salariilor, conform hotărârilor judecătoreşti definitive, şi nu cerinţelor unei simple recunoaşteri a unei creanţe, făcută de o persoană particulară.

Discriminarea şi lipsa egalităţii de tratament nu sunt decât consecinţe ale neaplicării sau aplicării parţiale a legislaţiei şi a jurisprudenţei în materie, aşa cum s-a întâmplat în cazul emiterii Dispoziţiei nr. 102/2021 şi a celorlalte acte de salarizare.

Cât priveşte hotărârile judecătoreşti prin care s-a stabilit majorarea indemnizaţiei de încadrare, a precizat intimatul că Curtea Constituţională a făcut distincţie între hotărârile judecătoreşti care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, precum cele invocate în preambulul dispoziţiei de salarizare, chiar dacă au efecte inter partes, şi cele prin care se recunosc anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, constatând că se impune ca primele să fie luate în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice.

Aşadar, pentru perioada începând cu 01.08.2016, drepturile salariale majorate ce i se cuvin, la fel ca tuturor celorlalţi magistraţi aflaţi în aceeaşi situaţie, sunt cele care sunt stabilite prin hotărârile definitive, enumerate inclusiv în preambulul Dispoziţiei nr. 102/2021. Respectarea Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ este obligatorie, iar, în calitatea sa de autoritate publică, CSM avea, de asemenea, obligaţia de a respecta cele statuate de Curtea Constituţională şi de ÎCCJ cu privire la egalizarea la nivel maxim a salariilor conform hotărârilor judecătoreşti definitive prin care se acordă majorări salariale personalului din Familia ocupaţională "Justiţie", precum şi cu privire la aplicabilitatea generală a acestor hotărâri judecătoreşti.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a solicitat instanţei de judecată anularea adresei nr. x/2020, y/2021 din 24.05.2021 a CSM - Direcţia resurse umane şi organizare (DRUO), precum şi anularea, în parte, a Dispoziţiei de salarizare nr. 102 din 02.04.2021, emisă de secretarul general al CSM, şi modificarea art. IV şi VI ale dispoziţiei astfel încât plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea dispoziţiei să se efectueze, începând cu data de 01.08.2016, astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I-III ale aceleiaşi dispoziţii şi prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv ca plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea de la data de 27.10.2021 a respins excepţia inadmisibilităţii, iar prin sentinţa civilă nr. 1621 de la data de 11 noiembrie 2021, a admis acţiunea şi a anulat, în parte, actele administrative atacate cu privire la menţiunile referitoare la calculul termenului de prescripţie.

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale, reţinând că în cauză motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prevede: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea dispoziţiilor precitate, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Observând criticile formulate de recurentul – pârât şi analizând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că problema supusă judecăţii este soluţia corectă sau incorectă pronunţată de prima instanţă cu privire la cererea intimatului –reclamant A. de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Prin urmare, nemulţumirea recurentului vizează modalitatea de interpretare şi de aplicare a legii materiale situaţiei de fapt deduse judecăţii în prezenta cauză.

Plecând de la acest aspect, Înalta Curte va reţine că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, niciuna din criticile formulate nefiind apte să determine casarea hotărârii.

Critica ce vizează greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii anulării adresei nr. x/2020,8/7067/2021 de la data de 24.05.2021 emisă ca urmare a contestaţiei intimatului împotriva Dispoziţiei de salarizare nr. 102/2021, ca urmare a faptului că adresa nu este un act administrativ cf. art. 2 alin. (1) lit. c) din legea nr. 554/2004 nu poate fi primită.

Prin adresa nr. x/2020,8/7067/2021 de la data de 24.05.2021, Direcţia de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a comunicat recurentului răspunsul cu privire la contestaţia formulată de acesta împotriva Dispoziţiei nr. 102/2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii.

Necontestat, conform art. 7 din Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2017, act normativ aplicabil în cauză, hotărârile organelor prevăzute la alin. (1) din acest act normativ (în cauză, ale Consiliului Superior al Magistraturii) pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, neavând relevanţă forma care a îmbrăcat-o soluţia dată contestaţiei sale îndreptate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale pentru perioada în care a deţinut funcţia de director adjunct al Institutului Naţional al Magistraturii, în raport cu soluţia pronunţată la fondul cauzei.

Pe de altă parte, critica formulată nu are efect juridic în raport de soluţia pronunţată în cauză.

Prin cea de-a doua critică din recurs se invocă greşita respingere a excepţiei lipsei de interes de către prima instanţă.

Conform dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile rezidă în "justificarea unui interes", iar "interesul de a acţiona trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual".

Interesul judiciar este o condiţie necesară pentru dobândirea calităţii de parte în proces şi se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obţine oricare dintre părţi de pe urma activităţii judiciare pe care intenţionează să o desfăşoare.

Conform art. 33 din C. proc. civ. republicat, cu modificările ulterioare, nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim, personal - adică propriu celui ce promovează acţiunea, născut şi actual - respectiv un interes care se află în fiinţă la data promovării acţiunii şi pe tot timpul exercitării acesteia.

Interesul, ca folos practic imediat pe care îl are o parte şi pe care trebuie să îl demonstreze pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, trebuie să existe pe tot parcursul procesului.

În lumina celor anterior expuse, în acord cu prima instanţă, reţine Înalta Curte faptul că, dimpotrivă, reclamantul justifică un interes în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată din perspectiva faptului că prin litigiul de faţă, reclamantul a contestat dispoziţia de salarizare prin care i –au fost calculate drepturile salariale stabilite în mod definitiv, într-adevăr la o valoare de referinţă de 605,225, în cadrul unui alt proces, în materia litigiilor de muncă.

Ca atare, prin prezenta acţiune, formulată de reclamant în materia contenciosului administrativ, acesta a urmărit anularea actelor administrative vătămătoare prin care se invocă un calcul greşit al drepturilor sale salariale, ca urmare a punerii în executare defectuoase a titlului prin care s-a stabilit în dosarul nr. x/2019 că drepturile salariale se vor calcula prin raportare la o valoarea sectorială de referinţă maximă de 605,225.

Pe cale de consecinţă, nu se poate valida critica recurentului – pârât în sensul că ar fi eludate în cauză normele de drept procedural civil relative la justificarea de partea reclamantă a interesului la momentul formulării acţiunii introductive sens în care excepţia lipsei de interes a fost în mod corect respinsă de prima instanţă.

Prin cea de-a treia critică s-a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale din perspectiva nivelului maxim de salarizare, nefiind respectat principiul egalităţii în faţa legii cu trimitere la Decizia CCR nr. 764/2016 prin care Curtea Constituţională a statuat că se instituie un tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Contrar opiniei recurentului, prin actele de salarizare emise, acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, beneficiarul actului administrativ având posibilitatea de a solicita intervenţia instanţei de contencios administrativ ceea ce reclamantul a şi făcut.

În considerentele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 794/2016 s-a reţinut că excluderea majorărilor salariale, stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maximal al indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţilor publice, are caracter neconstituţional.

Înalta Curte va valida argumentul intimatului - reclamant care a recunoscut că drepturile sale salariale, deşi consfinţite prin titlu executoriu la valoarea de referinţă sectorială maximă de 605,225, au fost calculate, în mod eronat de către pârât prin raportare la o perioadă de timp mai mică decât cea menţionată în titlul executoriu amintit în preambulul ordinului de salarizare contestat, tocmai această modalitate de calcul fiind criticată pe calea prezentului demers procesual.

În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu disp. art. 2506 alin. (1) şi alin. (2) C. civ. prescripţia nu operează de plin drept, debitorul obligaţiei având posibilitatea, după împlinirea termenului de prescripţie, să execute prestaţia.

Ca atare, nu se poate aprecia că recurentul – pârât a respectat principiile consfinţite de jurisprudenţa ÎCCJ şi nici pe cele statuate de instanţa de contencios constituţional în condiţiile în care, pentru persoane aflate în situaţii identice, a particularizat executarea titlului prin emiterea unor ordine de salarizare distincte.

Şi ultima critică ce vizează pretinsa autoritate de lucru judecat prin raportare la decizia definitivă pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, reţine Înalta Curte faptul că în cauză nu se confirmă ipoteza legală de la art. 431 C. proc. civ.. Astfel, textul de lege precizează că nimeni nu poate fi chemat în judecată în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Or, tripla identitate de părţi, obiect şi cauză cerută de textul legal anterior amintit nu se relevă în dosarul de faţă prin raportare la cererea formulată în dosarul nr. x/2019, prin prezentul litigiu reclamantul urmărind anularea unui act administrativ emis de Consiliul Superior al Magistraturii pe când prin litigiul de pe rolul Tribunalului Bucureşti acelaşi reclamant a urmărit stabilirea, în cadrul raporturilor de muncă, a drepturilor salariale la un anumit nivel.

În acest sens, cu lejeritate se poate observa, că cele două cereri de chemare în judecată sunt diferite din perspectiva obiectului acestora şi a cauzei pe care fiecare dintre ele se întemeiază, motiv pentru care critica expusă de recurentul – pârât cu privire la puterea de lucru judecat nu are susţinere.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 octombrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1621 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal,ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 aprilie 2023.