Cassation appeal dismissed; tax assessment upheld despite expired inspection term and insolvency history

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02.12.2019, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanţelor Publice-ANAF – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

I. Anularea Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/27.03.2019 emise de Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, comunicată şi înregistrată la Hidroelectrica cu nr. x/02.04.2019;

II. Anularea Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/27.03.2019 emis de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, comunicat la Hidroelectrica în data de 02.04.2019;

III. Anularea Raportului de Inspecţie Fiscala nr. F-MC 57 din data de 27.03.2019 emis de Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, comunicat la Hidroelectrica în data de 02.04.2019;

IV. Anularea Deciziei nr. 135500/23.09.2019 prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de Hidroelectrica împotriva Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscala nr. x/27.03.2019;

V. Anularea Deciziei nr. 56/13.09.2019 prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de Hidroelectrica împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x/27.03.2019, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în baza Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/27.03.2019;

VI. Repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să restituie suma de 4.156.604 RON achitată de către Hidroelectrica prin ordinele de plata din data de 23.08.2019, unul de 2.728.131 RON aferent dobânzilor de întârziere şi unul de 1.428.226 RON aferent penalităţilor de întârziere, cu obligarea şi la plata dobânzii în conformitate cu prevederile art. 182 din Codul de Procedură Fiscală;

şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 53 din 21 ianuarie 2021, Curtea a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale-Hidroelectrica S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă s-a limitat la a copia ad literam, în partea destinată considerentelor, fraze din întâmpinarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, fără să aducă o contribuţie proprie şi să efectueze o analiză amănunţită a situaţiei de fapt pe care să o motiveze conform propriilor convingeri.

Judecătorul fondului este dator să arate motivele de fapt şi de drept, să enunţe constatările sale personale şi dovezile care au justificat convingerea sa intimă pentru pronunţarea soluţiei.

Instanţa de fond a înlăturat nemotivat actele normative expuse pe larg în cadrul acţiunii şi nu a argumentat lipsa de incidenţă a acestora raportat la cererea formulată.

Din perspectiva motivelor de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 3 pct. 6, 7 şi 8 coroborate cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în sensul că toţi creditorii cu creanţe anterioare deschiderii procedurii insolvenţei sunt obligaţi să formuleze declaraţie de creanţă în termenul peremptoriu de decădere stabilit de către judecătorul sindic, iar nedepunerea declaraţiei de creanţă, în termenul stabilit de judecător, atrage sancţiunea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, decăderea creditorului din orice drept cu privire la creanţă respectivă, cu efectul dispariţiei dreptului din patrimoniul creditorului.

Instanţa de fond a apreciat greşit că judecătorul sindic care s-a pronunţat în Dosarul nr. x/2012 nu a fost învestit cu analiza legalităţii stabilirii creanţelor, ci s-a pronunţat doar cu privire la declararea şi înscrierea în tabelele de creanţă şi plata acestora în funcţie de clasificarea în creanţe anterioare şi ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă.

Raportat la soluţia din Dosarul nr. x/2012, prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost decăzută din dreptul de valorificare a creanţei în procedura insolvenţei, nu se poate reţine că judecătorul sindic nu a analizat legalitatea stabilirii creanţelor fiscale.

Realizarea controlului fiscal şi emiterea deciziei de impunere după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru creanţe aferente unei perioade anterioare acestui moment, nu pot transforma natura acestor creanţe, clasificate din punctul de vedere al Legii nr. 85/2006, în creanţe anterioare deschiderii procedurii şi care atrag regimuri juridice diferite în ceea ce priveşte declararea, înscrierea în tabele de creanţă şi plata.

Deşi inspecţia fiscală a avut loc la câteva zile după deschiderea procedurii insolvenţei perioada supusă verificării se plasează temporal anterior deschiderii procedurii, iar creanţa trebuie declarată în interiorul termenului impus de judecătorul sindic, sub sancţiunea decăderii.

Cu privire la aspectele de decădere invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că la data emiterii Deciziei nr. 406/18.12.2014, Hidroelectrica era încadrată în categoria mici contribuabili datorită stării de insolvenţă, iar termenul de refacere a inspecţiei fiscale era de 30 de zile, ce expira la data de 22.01.2015, instanţa de fond reţine, în mod greşit că temeiul invocat nu cuprinde sancţiunea nulităţii, este vorba despre o nulitate virtuală, fiind necesară dovedirea producerii vătămării care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Recurenta-reclamantă susţine că a dovedit producerea unei vătămări în patrimoniul societăţii, termenul de prescripţie fiscală/civilă era împlinit, iar furnizorii vor refuza emiterea de facturi de corecţie şi restituirea sumelor încasate cu titlu de TVA, aceste sume devenind astfel pierderi pentru companie.

Recurenta-reclamantă invocă jurisprudenţa CJUE din cauzele C-691/17 PORR EPITESI Kft şi C-454/98 SCHMEINK &COFRETH AG, conform căreia, atunci când facturile emise de furnizor nu mai pot fi corectate, chiar dacă au fost emise cu încălcarea legislaţiei statului de rezidenţă privind TVA, taxarea inversă, fie datorită trecerii timpului, fie din lipsa unei proceduri clare, beneficiarul este îndreptăţit să solicite la rambursare TVA dedusă direct de la bugetul de stat.

Recurenta-reclamantă susţine că nu solicită rambursarea de TVA, ci doar recunoaşterea dreptului de deducere al unui TVA pe care l-a plătit deja către furnizor, iar furnizorul mai departe, către bugetul de stat şi, pe care nu îl mai poate recupera, ceea ce provoacă o vătămare societăţii.

Cu privire la invocarea împlinirii termenului de prescripţie, din cererea de chemare în judecată, instanţa de fond reţine că, potrivit disp. art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii, se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune astfel, iar potrivit art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, termenul de prescripţie începe să curgă de la 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, conform art. 23.

Prima instanţă ignoră faptul că Decizia nr. 406/18.12.2014 emisă de ANAF – DGSC a încălcat prevederile art. 216 alin. (3)1 din O.G. nr. 92/2003 şi ale pct. 11.5, 11.6, 11.7 din OPANAF nr. 2906/25.11.2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, care stabilesc un termen de decădere al organului fiscal pentru punerea în executare a unei soluţii de desfiinţare, respectiv, 30 zile de la comunicarea deciziei.

Decizia nr. 406/18.12.2014 a fost comunicată la data de 22.12.2014, iar termenul pentru refacerea inspecţiei fiscale era de 30 de zile, la 22.01.2015.

În ceea ce priveşte lucrările de proiectare pentru care nu s-a aplicat mecanismul de taxare inversă, deoarece societatea nu a arătat care sunt aceste lucrări şi nici facturile la care se referă, recurenta-reclamantă arată că prima instanţă nu şi-a exercitat rolul activ prin administrarea unor probatorii suplimentare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului exercitat în cauză

Analiza motivelor de casare

În privinţa motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va constata neîntrunirea acestuia, în cuprinsul considerentelor sentinţei atacate reiese faptul că prima instanţă a răspuns tuturor argumentelor reclamantei; a analizat dispoziţiile legale incidente şi a argumentat în fapt şi în drept soluţia dispusă, iar preluarea unor argumente din întâmpinarea pârâtei nu conduce la existenţa unei hotărâri nemotivate.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 pct. 6, 7 şi 8 coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, încălcarea termenului de refacere a inspecţiei fiscală, împlinirea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale şi la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în privinţa lucrărilor de proiectare.

Prima critică este nefondată, prevederile indicate de recurenta-reclamantă din Legea nr. 85/2006 au fost interpretate şi aplicate corect de judecătorul fondului.

Recurenta-reclamantă consideră că judecătorul sindic, prin sentinţa civilă nr. 6458/17.07.2015 în Dosarul nr. x/2012 a analizat legalitatea creanţelor fiscale şi s-a pronunţat doar cu privire la declararea şi înscrierea în tabelul de creanţe şi plata acestora în funcţie de clasificarea în creanţe anterioare şi ulterioare deschiderii procedurii de insolvenţă.

Prin realizarea controlului fiscal şi emiterea deciziei de impunere după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, pentru creanţe aferente unei perioade anterioare acestui moment, nu se poate transforma, susţine recurenta-reclamantă, natura acestor creanţe, calificate în creanţe anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, în temeiul Legii nr. 85/2006.

Înalta Curte reţine că, în speţă, nu sunt în discuţie procedura insolvenţei şi hotărârile pronunţate de judecătorul sindic în cadrul acestei proceduri, ci contestarea unor acte administrative fiscale în cadrul procedurii judecătoreşti întemeiate pe legislaţia fiscală.

Se reţine că recurenta-reclamantă nu se mai află în procedura insolvenţei, ca urmare a sentinţei civile nr. 6482/26.06.2013 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a civilă, iar actele atacate sunt emise în anul 2019.

Clasificarea creanţelor în creanţe anterioare şi ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei are relevanţă în cadrul acestei proceduri, când organul fiscal a fost decăzut din dreptul de a depune declaraţie de creanţă faţă de nerespectarea termenului stabilit de judecătorul sindic.

Astfel, judecătorul sindic s-a pronunţat numai cu privire la respectarea termenului de depunere a creanţei în procedura insolvenţei, însă nu există nicio dispoziţie legală în Legea nr. 85/2006 care să interzică, după încheierea procedurii, valorificarea creanţei într-o altă procedură cum este cea administrativă a emiterii actelor administrative fiscale, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală incident, iar reclamanta să conteste actele în procedură judiciară.

Referitor la depăşirea termenului de 30 de zile pentru refacerea inspecţiei fiscale, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă reţine că termenul în discuţie nu este calificat de legiuitor ca fiind un termen de decădere, astfel că nu poate conduce la constatarea nulităţii actului administrativ-fiscal emis în aceste condiţii, în plus, se constată că nu există o legătură directă între emiterea actului şi eventuala opoziţie a furnizorilor în privinţa recuperării de TVA.

Referitor la jurisprudenţa CJUE exemplificată prin motivele de recurs, însăşi recurenta-reclamantă arată că aceasta are în vedere rambursarea de TVA şi nu deducerea TVA, prin urmare aceasta nu este incidentă în speţă.

Cu privire la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, Înalta Curte reaminteşte calificarea termenului de 30 zile analizat anterior şi neaplicarea sancţiunii decăderii, iar perioada de suspendare a cursului prescripţiei se prelungeşte până la data emiterii celei de-a doua decizii emise ca urmare a reverificării, şi anume, Decizia nr. F-S1 118/31.05.2012.

În privinţa încălcării principiului legalităţii şi principiului aplicării unitare a legislaţiei fiscale, recurenta-reclamantă revine la invocarea existenţei unui termen de decădere al organului fiscal pentru emiterea deciziei de desfiinţare a actului fiscal atacat, deşi disp. art. 216 alin. (3)1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal aplicabil în cauză, nu conţin un atare termen de decădere.

În privinţa lucrărilor de proiectare pentru care nu s-a aplicat mecanismul de taxare inversă, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond, în virtutea rolului activ, avea obligaţia să administreze probatorii suplimentare.

Înalta Curte reţine că această critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă nu dezvoltă criticile, ci doar enunţă, fără argumente, încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează să se dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. împotriva sentinţei civile nr. 53 din 21 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.