Salary reclassification claim against Ministry inadmissible for lack of res judicata; case quashed and remanded for merits review.

Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 28.10.2020 sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

La data de 6.01.2021, reclamanţii A., C., B. au formulat cerere modificatoare la acţiune, în sensul că au solicitat modificarea capătului 1 de cerere, respectiv emiterea de către Ministerul Justiţiei a unor noi ordine de încadrare pentru reclamanţi, începând cu data de 14.06.2016 şi în continuare, în care indemnizaţia de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

La data de 24.02.2021, pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosar întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a solicitat respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Totodată, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţia României, solicitând şi suspendarea judecăţii până la pronunţarea deciziei de către Curtea Constituţională, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 108 din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Ploieşti:

(i) a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1), art. 147 alin. (4) din Constituţia României;

(ii) a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale;

(iii) a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii modificatoare, excepţie invocată prin întâmpinarea la cererea modificatoare de către pârâtul Ministerul Justiţiei;

(iv) a admis cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanţii A., C., B., judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

(v) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei, la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru reclamanţi, începând cu data de 14.06.2016 şi în continuare, prin care indemnizaţia de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării reclamanţilor, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

a) În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale

Instanţa de fond a respins în mod greşit această excepţie, având în vedere că nu a fost învestită cu o simplă pretenţie rezultată din calcularea eronată a unor drepturi salariale sau cu o situaţie clară de discriminare, ci cu o acţiune prin care se solicită anularea implicită a ordinelor emise de ministrul justiţiei şi obligarea la recalcularea indemnizaţiei şi stabilirea acesteia prin emiterea unor noi ordine de încadrare salarială.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, mai exact la paragrafele 35, 36, 37 şi 49 din aceasta, recurentul-pârât consideră că nu tribunalul era competent să soluţioneze litigiul în primă instanţă şi, prin urmare, în raport de 480 alin. (4) C. proc. civ., a solicitat anularea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucreşti.

b) În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii

Instanţa de fond a respins în mod greşit şi această excepţie. Drepturile salariale ale reclamanţilor se stabilesc prin ordine emise de ministrul justiţiei, care se contestă potrivit procedurii speciale prevăzute la art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 şi în temenul menţionat în cuprinsul acestora, de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite. În cazul în care reclamanţii erau nemulţumiţi de stabilirea drepturilor salariale, puteau contesta actele respective în termenele prevăzute de lege.

Or, reclamanţii nu au înţeles să conteste ordinele de salarizare la data la care au constatat diferenţele salariale, astfel încât solicitarea de acordare retroactivă a anumitor drepturi salariale este inadmisibilă.

c) În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei pe capătul de cerere privind recalcularea şi plata drepturilor

Instanţa de fond a respins eronat şi această excepţie, în condiţiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reţinut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligaţional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale".

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc, formulate de către personalul instanţelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei. Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamanţilor s-au stabilit cu instanţa angajatoare, astfel că drepturile salariale le sunt datorate, calculate şi plătite direct de către acestea.

Împrejurarea că obiectul principal, formulat în petitul care priveşte obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, vizează o obligaţie care revine într-adevăr Ministerului Justiţiei nu creează un raport juridic de dreptul muncii cu reclamanţii, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata unor drepturi băneşti. Recurentul-pârât a invocat practică judiciară (Decizia nr. 3301/12.10.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 1900/4.04.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2015; Decizia nr. 4983/14.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2017).

În consecinţă, faţă de argumentele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi respingerii capătului de cerere privind plata diferenţelor salariale în contradictoriu cu acest pârât.

d) Pe fond, soluţia pronunţată de prima instanţa este nelegală

În primul rând, recurentul-pârât arată că dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate art. 1-121 din Capitolul I, art. 13 şi art. 16 din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Se arată, de asemenea, că la acest moment, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi de un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor şi nici deciziile instanţei supreme prin care s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acţiunii.

Pe de altă parte, se susţine că prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanţilor de a li se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Recurentul-pârât, invocând Decizia CCR nr. 50/2020 referitoare la admiterea excepţiei de de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din legile de salarizare în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaşie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legi, susţine că, prin respectiva decizie, Curtea Constituţională a apreciat că, prin soluţia pronunţată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2026, ÎCCJ-Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, subrogându-se atât competenţelor constituţionale ale legiuitorului, cât şi celor ale instanţei de contencios constituţional.

De asemenea, învederează că, prin Decizia nr. 1325 din 4 decembrie 2008, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii contravine principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamantul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Totodată, recurentul-pârât reaminteşte şi deciziile nr. 818, 819, 820, 821/2008 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 838/2009, prin care Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Recurentul-pârât apreciază că este relevantă în cauză şi decizia CJUE pronunţată în cauza C-310/10, Agafiţei contra României, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistraţi, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA şi DIICOT, stabilind că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

În aceste condiţii, cum prin hotărîrea atacată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, recurentul-pârât consideră că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraţilor, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanţei/parchetului, or, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizaţi, în mod unitar, potrivit dispoziţiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cum în speţa de faţă situaţiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018 nu poate fi aplicată prin analogie. Decizia nr. 7/2019 se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi 11% şi nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. În analiza sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a plecat de la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare.

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte şi ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins: "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Aşadar, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, nici acestea nu au determinat schimbarea indemnizaţie de încadrare prin raportare la coeficienţii de multiplicare stipulaţi pentru procurorii DNA şi DIICOT, întrucât instanţele care au soluţionat cauzele respective nu aveau competenţa de a anula ordinele prin care s-a stabilit indemnizaţia şi a dispune emiterea unor noi ordine pentru a modifica modul de stabilire a drepturilor salariale. Prin urmare, acordându-se doar diferenţe salariale, nu se poate vorbi de un nivel maxim în plată al indeminizaţiilor de încadrare a judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, stabilite în funcţie de coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.

În acest context, recurentul-pârât a invocat Decizia nr. 11 din 4 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a reţinut că "32. Din această perspectivă, cerinţa de admisibilitate desprinsă din dispoziţiile art. 515 din C. proc. civ. nu este întrunită, deoarece hotărârile judecătoreşti definitive ataşate recursului în interesul legii nu relevă, în realitate, o tranşare divergentă asupra exstenţei dreptului la coeficienţii de multiplicare 19,00 – 23,00 prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, drept a cărui recunoaştere să fi fost pretinsă de către judecători şi asistenţi judiciari, prin revendicarea, pentru ei înşişi, a unui beneficiu pe care legea îl acorda exclusiv procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.; o atare concluzie rezultă din prezentarea divergenţei jurisprudenţiale în cuprinsul recursului în interesul legii."

Recurentul-pârât a invocat şi practică judiciară (Decizia civilă nr. 3422/25.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2018; decizia civilă nr. 2440/17.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2018; ş.a. menţionate în finalul cererii de recurs).

Prin urmare, apreciind că drepturile acordate de instanţa de fond nu au temei în legislaţia incidentă în materia salarizării judecătorilor, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac declarate, admiterea excepţiilor invocate, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca nîntemeiată.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii-reclamanţi A., C. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Referitor la criticile aduse excepţiei necompetenţei materiale a primei instanţe, menţionează că, prin întâmpinarea depusă la fond, recurentul a înţeles să invoce excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, excepţie respinsă ca lipsită de interes, la termenul din 23.02.2021, astfel că recurentul nu poate direct în recurs să invoce excepţia necompetenţei materiale a curţii de apel - prima instanţă, în speţă, fiind depăşit momentul procedural în care putea invoca o astfel de excepţie.

Mai arată intimaţii că, în ceea ce priveşte chestiunea necompetenţei, recurentul confundă obiectul cererii introductive, în condiţiile în care nu au învestit instanţa cu o cerere de plată a unor drepturi salariale neacordate (acest aspect a făcut obiectul dosarului finalizat prin sentinţa civilă nr. 1985/05.12.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 989/07.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti), ci au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare de către recurentul Ministerul Justiţiei.

Aşadar, în raport de obiectul litigiului, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii, arată că prima instanţă în mod corect a respins această excepţie, la 23.02.2021, deoarece nu este întrunită în speţă situaţia premisă reglementată de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, în condiţiile în care obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă contestarea vreunui ordin al Ministerului Justiţiei prin care li s-au stabilit drepturile salariale, ci reîncadrarea intimaţilor, urmare a situaţiei recunoscute prin sentinţa civilă nr. 1985/05.12.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa (definitivă prin respingerea apelului).

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, menţionează că recurentul este singura autoritate publică ce are competenţă în stabilirea indemnizaţiilor de încadrare pentru magistraţi, conform art. 8 alin. (2) Secţiunea II, capitolul VIII din Legea nr. 284/2010 (abrogată prin art. 44 din Legea nr. 153/2017), respectiv conform art. 8 alin. (2) Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Referitor la criticile aduse soluţiei date pe fondul cauzei, solicită să se aibă în vedere situaţia particulară din speţă, respectiv că, prin sentinţa civilă nr. 1985/05.12.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa (definitivă prin decizia civilă nr. 989/07.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) li s-a recunoscut că, începând cu data de 14.06.2016 şi în continuare, au dreptul la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 şi plata diferenţelor dintre drepturile băneşti astfel stabilite şi cele efectiv încasate.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, sentinţa se impune în prezentul litigiu cu efectele stabilite de art. 430 C. proc. civ., în sensul că are de la pronunţare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Cât priveşte deciziile nr. 51/2020 şi nr. 1325/2008 ale Curţii Constituţionale, invocate în motivarea căii de atac, susţin intimaţii că acestea nu au legătură cu speţa, în condiţiile în care nu invocă nici sporul pentru titlul de doctor, nici discriminarea.

În aceeaşi ordine de idei, menţionează că decizia nr. 11/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, invocată, de asemenea, în motivarea căii de atac, pe de o parte, nu are caracter obligatoriu în raport cu instanţele de judecată deoarece sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, dar, pe de altă parte, prezentarea orientării jurisprudenţiale realizată de instanţa supremă (paragraf 45) confirmă pretenţiile lor şi dezlegările date prin sentinţa civilă nr. 1985/05.12.2019.

II. Soluţia instanţei de recurs

Preliminar, Înalta Curte reţine că recursul declarat în cauză de Ministerul Justiţiei vizează doar soluţiile pronunţate de prima instanţă la lit. iii) – v) din sentinţa de fond, menţionate la pct. I.2 din prezenta decizie, întrucât recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva soluţiilor de la lit. i) – ii) din sentinţa atacată a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 6233 din 9 decembrie 2021, pronunţată de ÎCCJ-SCAF în dosarul nr. x/2020.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. x/28.08.2020, reclamanţii A., C. şi B., judecători la Curtea de Apel Bucureşti, au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006), prin raportare la sentinţa nr. 1985 din 05.12.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 989 din 7 iulie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care se stabilise îndreptăţirea reclamanţilor la calcularea salariului prin raportare la acest coeficient şi la plata drepturilor salariale corespunzătoare.

Deşi au solicitat pârâtului Ministerul Justiţiei emiterea unor noi ordine de salarizare, acesta nu a dat curs acestei solicitări, refuzul exprimat prin adresa nr. x/2020 fiind considerat nejustificat de reclamanţii A., C. şi B..

În acest context, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006).

Ulterior, reclamanţii şi-au modificat acţiunea în sensul că au înţeles să solicite obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare, începând cu data de 14.06.2016 şi în continuare, în care indemnizaţia de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

Soluţionând cauza, prima instanţă a admis acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost modificată, şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru reclamanţi, începând cu data de 14.06.2016 şi în continuare, prin care indemnizaţia de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

Înalta Curte constată că în mod eronat şi cu greşita aplicare a legii a constatat prima instanţă, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite reclamanţilor noi ordine de salarizare, reţinând în aceste condiţii incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, pentru a pronunţa soluţia de admitere a acţiunii reclamanţilor, prima instanţă a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive (sentinţa civilă nr. 1985/05.12.2019 a Tribunalului Dâmboviţa din dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 989/07.07.2020 a Curţii de Apel Ploieşti) prin care Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare cuvenite reclamanţilor pentru perioada desfăşurată în cadrul Tribunalului Bucureşti şi/sau Curtea de Apel Bucureşti începând cu 14.06.2016 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să aloce fondurile necesare şi să plătească reclamanţilor diferenţa dintre drepturile băneşti stabilite astfel şi drepturile băneşti efectiv plătite, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă diferenţei respective, calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) – (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, de la data exigibilităţii obligaţiilor de plată a drepturilor salariale restante şi până la data plăţii lor efective.

În raport de aceste elemente, Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 1985/05.12.2019 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia nr. 989/07.07.2020 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost pronunţată într-un cadru procesual pasiv diferit de litigiul pendinte, obligaţiile statuate în dispozitivul menţionatei hotărâri judecătoreşti fiind puse de instanţa de judecată în sarcina pârâţilor Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti.

Însă această hotărâre nu a impus obligaţii în sarcina Ministerului Justiţiei, acesta nefiind parte în dosar.

De asemenea, Înalta Curte observă că, în realitate, în prezenta cauză, intimaţii-reclamanţi nu clamează un simplu efect de opozabilitate faţă de terţi a sentinţei civile nr. 1985/05.12.2019, definitivă prin decizia nr. 989/07.07.2020 (în sensul art. 435 C. proc. civ.), ci evocă un caracter nejustificat al refuzului Ministerului Justiţiei de a pune în aplicare/executare antereferita hotărâre judecătorească.

Astfel, se constată că temeiul juridic al acţiunii, astfel cum rezultă din expunerea de la fila x verso a dosarului de fond, îl constituie refuzul nejustificat al Ministerului Justiţiei de a pune în executare sentinţa nr. 1985 din 05.12.2019 a Tribunalului Dâmboviţa, prin emiterea ordinului de încadrare, conform acestei sentinţe.

Cu alte cuvinte, reclamanţii pretind că această hotărâre definitivă produce efectele executorialităţii şi obligativităţii şi faţă de Ministerul Justiţiei, demers procesual căruia prima instanţă i-a dat curs exclusiv în baza efectului pozitiv al lucrului judecat.

Or, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

În raport de circumstanţele particulare ale cauzei, din perspectiva efectelor executorialităţii şi obligativităţii sus indicatei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte reţine că Ministerul Justiţiei nu a avut calitatea de pârât în dosarul nr. x/2019 în care s-a pronunţat respectiva hotărâre.

Totodată, simpla opozabilitate faţă de terţi a unei hotărâri, în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ., nu generează efecte precum cele clamate de intimaţi, terţul neputând fi chemat la a executa o obligaţie stabilită într-un litigiu în care nu a fost parte, cum solicită, în fapt, intimaţii.

Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a reţinut, în fapt, incidenţa efectelor executorialităţii şi obligativităţii în raportul juridic dintre intimaţii-reclamanţi A., C. şi B., pe de o parte şi recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, pe de altă parte, a hotărârii judecătoreşti evocate de intimaţi (sentinţa civilă nr. 1985 din 5 decembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 989 din 7 iulie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti), privite din perspectiva unei obligaţii de a emite acte administrative individuale de salarizare.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de dreptul muncii prin care s-a admis acţiunea reclamanţilor, fiind obligat ordonatorul de credite pârât la plata unor drepturi salariale suplimentare, nu se bucură potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ. de efect obligatoriu faţă de autoritatea/instituţia publică pârâtă în acţiunea de contencios administrativ, ci ea beneficiază de opozabilitate în sensul că reclamanţii, cărora le revine sarcina probei, demonstrează prin hotărârea judecătorească existenţa unei diferenţe salariale în minus ce nu le-a fost acordată în plată în perioada litigioasă, incumbând în continuare autorităţii/instituţiei publice pârâte să facă dovada contrară în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, refuzul părţii pârâte din acţiunea de contencios administrativ va fi analizat prin prisma corectei aplicări a dispoziţiilor legale incidente speţei.

În schimb, dacă autoritatea/instituţia publică pârâtă în acţiunea de contencios administrativ ar fi fost parte pârâtă şi în acţiunea soluţionată de instanţa de dreptul muncii, atunci hotărârea judecătorească definitivă pronunţată de aceasta din urmă este obligatorie potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ. şi se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat întrun alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.".

Altfel spus, odată tranşat în mod definitiv de instanţa de dreptul muncii în contradictoriu cu autoritatea/instituţia publică pârâtă problema acestor diferenţe salariale, în acţiunea de contencios administrativ partea pârâtă nu mai poate demonstra contrariul, întrucât s-ar încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În acest din urmă sens, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese.

Astfel, aflându-se în primul caz menţionat, în care autoritatea nu a fost parte în litigiul de dreptul muncii, acea hotărâre reprezintă în acest context un mijloc de probă care va putea fi coroborat cu alte probe pe fond.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că prima instanţă a reţinut în mod greşit ca fiind nejustificat refuzul autorităţii de punere în executare a hotărârii judecătoreşti anterioare, sub forma emiterii ordinelor de încadrare, în condiţiile reţinute prin acea hotărâre, întrucât această hotărâre nu a stabilit nicio obligaţie în sarcina Ministerului Justiţiei.

Înalta Curte mai reţine că intimaţii reclamanţi s-au prevalat în faţa instanţei de fond de jurisprudenţă constând în sentinţa civilă nr. 147/30.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 6231 din 09.12.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că reclamantului din acel dosar i-a fost admisă în parte acţiunea, în condiţiile în care s-a reţinut că sentinţa de care acesta s-a prevalat în faţa instanţei de contencios administrativ a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, or, în cazul de faţă, Ministerul Justiţiei nu a fost parte în dosarul iniţial al Tribunalului Dâmboviţa, nr. 2494/120/2019.

Prin urmare, situaţia din acel dosar nu poate fi reţinută ca jurisprudenţă similară pentru cauza de faţă, situaţia fiind cu totul alta.

De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanţă se raportează în considerentele sentinţei la hotărâri judecătoreşti pentru care Ministerul Justiţiei a emis ordine de reîncadrare în conformitate cu acestea, însă în toate acele sentinţe Ministerul Justiţiei a avut calitate procesuală pasivă.

Astfel, este vorba de sentinţa civilă nr. 2538/18.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 46/13.01.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, sau sentinţa civilă nr. 157/06.02.2020 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 615/12.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, titluri puse în executare de Ministerul Justiţiei prin emiterea ordinelor corespunzătoare.

În raport de aspectele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 431 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 435 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reţine că, în considerarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti, s-ar naşte în sarcina recurentului Ministerul Justiţiei o obligaţie de a emite ordine de salarizare în sensul celor solicitate de intimaţi, acesta fiind singurul argument al primei instanţe pentru admiterea acţiunii.

Or, în speţă, este greşită reţinerea refuzului nejustificat al autorităţii de a pune în executare sentinţa, prin emiterea ordinului solicitat, acest refuz trebuind a fi analizat prin prisma răspunsului la cererea reclamanţilor, precum şi a celorlalte mijloace de probă, evident, şi al sentinţei Tribunalului Dâmboviţa, care în speţă reprezinţă tot un mijloc de probă.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, prima instanţă nu a analizat fondul dreptului dedus judecăţii, raportarea instanţei făcându-se exclusiv la puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1985/05.12.2019 a Tribunalului Dâmboviţa, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se analiza obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum acesta a fost modificat, prin raportare la susţinerile ambelor părţi.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu celorlalte motive de recurs, invocate de recurentul-pârât, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 108 din 17 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 aprilie 2023.