Judicial independence bars disciplinary review of a judge's interpretation of law and administration of evidence, requiring a manifest and unjustified contradiction to establish bad faith or gross negligence.

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.05.2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ au formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei dispuse de Inspectorul şef nr. dosar C 20-40 din data de 13 februarie 2020, prin care s-a dispus respingerea plângerii şi menţinerea rezoluţiei atacate, respectiv Rezoluţia de clasare nr. 4162 din 04 decembrie 2019 în dosar nr. x – 5470, dispusă de Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători în lucrarea nr. C 20-40 de clasare a sesizării formulate sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către judecătorii C. şi D., din cadrul Tribunalului Mureş.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 751/2020 din 9 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca fiind nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii, cu consecinţa desfiinţării Rezoluţiei Inspectorului şef şi a Rezoluţiei de clasare nr. 4162 din 04 decembrie 2019.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea recursului, recurentul – reclamant a arătat că în plângerea formulată către Consiliul Superior al Magistraturii şi către Inspecţia Judiciară a invocat încălcarea de către judecătoarele C. şi D. a normelor de drept dispuse în cadrul articolelor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 republicată actualizată privind executorii judecătoreşti, art. 623 C. proc. civ. privitor la executarea silită, dispoziţiile H.G. nr. 890/2005 actualizată, art. 443 C. proc. civ., art. 22 alin. (1) şi alin. (6), art. 6 dreptul la un proces echitabil, art. 7 privitor la legalitate, ca principiu fundamental al procesului civil şi a altor norme materiale şi procesuale, dar care nu au fost găsite ca indicii clare de către aşa zisa inspecţie judiciară prin judecătorii săi.

Toate aceste norme, sunt norme de drept material sau/şi procesual care fac obiectul şi se încadrează în dispoziţiile art. 99 şi art. 99 ind.l din Legea nr. 303/2004 republicată.

Prin rezoluţiile dispuse de către inspectorii Inspecţiei Judiciare s-a încercat doar scuzarea şi evitarea recunoaşterii faptelor invocate şi dispunerea începerii acţiunii disciplinare împotriva celor două judecătoare şi nu s-a cercetat de către inspectorii Inspecţiei Judiciare încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea noastră, şi respectiv nesocotirea de către cele două judecătoare din culpă (dacă nu cu intenţie) în mod grav, neîndoielnic şi fără nici o scuză a normelor de drept material şi procesual invocate.

În opinia recurentului, este mai mult decât evident faptul că pârâta Inspecţia Judiciară şi instanţa de fond nu au cercetat faptele de care le învinuieşte pe judecătoarele C. şi D. raportat la probatoriul depus în cauză.

A arătat recurentul că au fost respinse probele şi dovezile solicitate, respectiv proba cu înscrisurile din dosarul cauzei, administrarea probei cu interogatoriul de luat executorului judecătoresc E., administrarea probei testimoniale cu audierea ca martori a numiţilor F. şi primarului G..

A solicitat să se lămurească care este temeiul de drept în virtutea căruia un act material de punere în posesie cu un bun imobil teren, este apreciat ca având caracter intuitu personae, să se lămurească în ce constă efectuarea actului material de punere în posesie a unei persoane cu un bun imobil teren.

De asemenea, a solicitat să se lămurească în baza căror fapte, dovezi şi temeiuri de drept, executorul judecătoresc nu poate fi obligat să procedeze la punerea în executare a obligaţiei dispusă prin sentinţa civilă nr. 784/2013 a Judecătoriei Reghin, obligaţie de punere în posesie a creditoarei B. raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 188/2000 republicată actualizată privitor la executorii judecătoreşti şi ale art. 623 C. proc. civ.

A mai solicitat să se lămurească care este diferenţa între un act material şi un act juridic, reclamanţii solicitând obligarea executorului la executarea actului material de punere în posesie cu terenul de 246.057 mp.

Invocând prevederile art. 443 alin. (1) din C. proc. civ. şi cu nesocotirea şi încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi a prevederilor art. 5 alin. (3) şi art. 14 alin. (5) (şi nu numai) din C. proc. civ., judecătoarele C. şi D. au respins lămurirea solicitată.

Nu a primit un răspuns punctual şi efectiv din partea pârâtei Inspecţia Judiciară, cu referire la analizarea faptelor invocate şi săvârşite de cele două judecătoare, raportat la prevederile art. 99 şi art. 99 ind.l din Legea nr. 303/2004, republicată.

Judecătorii C. şi D. nu au prezentat explicaţii pertinente şi concludente pentru fundamentarea soluţiilor adoptate, nu au ţinut cont de probele şi dovezile depuse la dosar, nu au răspuns pertinent, concludent şi în mod clar criticilor invocate, iar interpretarea normelor de drept cu nesocotirea, încălcarea şi aplicarea prevederilor acestor norme, dovedeşte în mod evident reaua credinţă ori grava neglijenţă a acestora, având în vedere nivelul de pregătire profesională şi competenţă intelectuală care se prezumă unor judecători chiar de tribunal.

Dacă s-ar fi analizat exercitarea funcţiei de către cele două judecătoare sub aspectul bunei credinţe, s-ar fi constatat fără echivoc faptul că acestea nu au acţionat cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, nu au apărat interesele legitime ale părţilor, nu şi-au subordonat comportarea la exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice aşa cum menţionează judecătorul fondului, fără să expliciteze susţinerile lor.

În concluzie, încălcarea, nesocotirea, aplicarea greşită de către judecătoarele C. şi D. a normelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 249 C. proc. civ., art. 443 C. proc. civ., art. 22 alin. (1) şi alin. (6), art. 6 dreptul la un proces echitabil, art. 7 privitor la legalitate, ca principiu fundamental al procesului civil şi nu numai din C. proc. civ., art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, art. 623 C. proc. civ. privitor la executarea silită, dispoziţiile H.G. nr. 890/2005 actualizată, art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997 actualizată, fapte dovedite prin înscrisuri la dosarele cauzei, reprezintă mai mult decât indicii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Din cele prezentate mai sus, rezultă că inspectorii judiciari nu şi-au îndeplinit atribuţiile în mod obiectiv, făcând cercetarea prealabilă în mod superficial pentru favorizarea celor două judecătoare prin nesocotirea şi aplicarea subiectiv părtinitoare a dispoziţiilor art. 13, art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, interpretarea şi nesocotirea, încălcarea şi aplicarea cu rea credinţă a prevederilor art. 99 şi art. 991 din Legea nr. 303/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata – pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluţiei de clasare nr. 4162/A din data de 4 decembrie 2019, emisă de Inspecţia Judiciară, precum şi împotriva Rezoluţiei din 20 ianuarie 2020, emisă de către Inspectorul şef al Inspecţiei judiciare.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor şi susţinerile părţilor expuse în actele de procedură, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, aprecierea asupra relevanţei diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 24/2012, activitatea Inspecţiei Judiciare se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfăşoară cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate judecătorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Ceea ce a criticat reclamantul-recurent este maniera în care intimata Inspecţia Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare sunt, de fapt, critici cu privire la modalitatea de soluţionare a apelului ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Mureş, respectiv a cererii de lămurire a dispozitivului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al aceleiaşi instanţe.

Ori, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, interpretarea normelor de drept, administrarea probatoriului în cauză, opinia pe care acesta şi-o formează şi argumentarea soluţiei adoptate nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare şi/sau extraordinare prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare; or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă; în cauza de faţă nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului şi nici nu s-a identificat vreo greşeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă şi neîndoielnică.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, iar instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea, ca nefondată.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 751/2020 din 9 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.