Public sector salary hierarchy: inapplicability of judicial function tenure to specialist roles under Law 153/2017 per binding unification decision

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, înregistrată în data de 11.05.2020, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Public anularea în parte a Ordinului nr. 225/04.02.2020, a Ordinului nr. 3300/06.12.2019 şi a Ordinului nr. 57/14.01.2020 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind modul de stabilire a drepturilor salariale ale acesteia; obligarea pârâtului la stabilirea drepturilor salariale ale acesteia în conformitate cu prevederile art. 22 din Secţiunea 6, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 şi ale Capitolului I lit. B) nr. crt. 4 din aceeaşi anexă, privind modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale specialiştilor din cadrul parchetelor, avându-se în vedere şi vechimea în funcţie; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin privind modul de stabilire a drepturilor salariale ale sale, avându-se în vedere şi vechimea sa în funcţie, în conformitate cu pct. 2 din prezenta; plata diferenţei dintre drepturile salariale calculate conform pct. 2, 3 din prezenta şi cele efectiv achitate, începând, în principal, cu data de 11.11.2019 şi, în subsidiar, cu data de 01.01.2020.

La data de 26.10.2020, reclamanta a formulat precizare de acţiune, prin care a solicitat:

- să se ia act de eroarea materială strecurată în cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte numele acesteia care a fost eronat redactat ca fiind A., în loc de A. cum este corect, solicitând să se dispună îndreptarea acestei erori materiale şi menţionarea corectă a numelui de A., atât pe portalul instanţelor, cât şi în actele procedural ce vor fi emise;

- a înţeles să precizeze petitul nr. 4 în sensul că solicită obligarea pârâtului la plata către aceasta a diferenţei dintre drepturile salariale calculate conform pct. 2, 3 din prezenta şi cele efectiv achitate, începând, în principal, cu data de 11.11.2019 şi, în subsidiar, cu data de 01.01.2020, indexate cu rata inflaţiei, plus dobânda legală calculată de la data scadenţei fiecărui salariu până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1348 din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a anulat în parte Ordinele nr. 3301/06.12.2019, nr. 57/14.01.2020 şi nr. 225/04.02.2020, în ceea ce priveşte drepturile salariale ale reclamantei; a obligat pârâtul să emită un nou ordin prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare a reclamantei, potrivit principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare; a obligat pârâtul să plătească reclamantei diferenţele de drepturi salariale rezultate, actualizate cu indicele de inflaţie în ziua plăţii efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data de 11.11.2019 şi până la data plăţii efective; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3570 RON, cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe aU declarat recurs pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea acţiunii reclamantei.

În motivarea recursului, recurenţii au susţinut că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 22 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 coroborat cu Cap. I, lit. B), nr. crt. 4 din aceeaşi anexă, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică adusă hotărârii recurate, recurenţii au arătat că obligaţia de plată a diferenţelor de drepturi salariale a fost stabilită şi în sarcina procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, potrivit art. 18 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa va obliga autoritatea publică să emită un act administrativ sau să plătească penalităţi. În cuprinsul acestor dispoziţii legale, legiuitorul a folosit doar noţiunea de autoritate publică.

Prin urmare, în cauză, calitatea procesuală pasivă revine autorităţii publice însăşi, şi nu conducătorului acesteia.

Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenţii au arătat că potrivit art. 38 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, au fost majorate cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017.

În situaţia în care, începând cu 01,01.2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie şi indemnizaţiile de încadrare au fost mai mari decât cele stabilite, potrivit legii, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, au fost acordate cele stabilite pentru anul 2022.

Specialiştii din cadrul Ministerului Public au beneficiat de majorarea salariului din luna decembrie 2017 până la nivelul salariului de bază prevăzut la pct. 4 de la lit. B) din Cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017, majorat cu 15% pentru complexitatea muncii, concomitent cu majorarea cu 25% a cuantumului sporurilor în plată în luna decembrie 2017.

Pentru personalul care a atins nivelul salariului de bază prevăzut de lege pentru anul 2022, majorat cu 15% pentru complexitatea muncii, cuantumul sporurilor a fost determinat prin aplicarea procentelor prevăzute la art. 4 şi art. 5 din Cap. VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017, respectiv 30% din salariul de bază (din care 15% spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii şi 15% spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase).

Salariul de bază pentru specialiştii din cadrul Ministerului Public a fost stabilit conform lit. B), nr. crt. 4, din Cap. I al Anexei V din Legea nr. 153/2017, corespunzător funcţiei de procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie, cu 6 praguri de vechime în funcţie şi 6 de vechime în muncă. Indemnizaţia de încadrare se majorează direct proporţional cu vechimea în muncă şi în funcţie, aceasta din urmă fiind definită la pct. 1 al Notei de la lit. B) din Cap. 1 al Anexei V a legii anterior menţionate: prin "vechime în funcţie" se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie.

Întrucât legiuitorul nu a prevăzut ca şi vechimea în funcţia publică/vechimea în funcţia de specialist să constituie vechime în funcţie, astfel încât să poată fi luată în calcul la stabilirea salariilor de bază ale specialiştilor, acestea sunt egale cu indemnizaţia unui procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie cu o vechime în funcţie între 0-3 ani.

Pentru vechimea în funcţie dobândită în cadrul parchetului, specialiştii care nu au atins nivelul de salarizare aferent anului 2022 beneficiază de prevederile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv salarizarea se face la nivelul prevăzut pentru funcţii similare.

Recurenţii au făcut trimitere la Deciziile nr. 818 - 821 din 03.07.2008, prin care Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, au făcut trimitere la jurisprudenţa CE.D.O., care a reţinut că "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare" (Hot din 08.11.2005, pron. în cauza Kechko c. Ucrainei).

În ceea ce priveşte dobânda, aceasta este o sancţiune civilă constând în daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret şi variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condiţiile acordării acestui tip de despăgubiri ţin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie, în primul rând, ca între cel chemat să răspundă şi cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă această legătură nu există şi s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

Având în vedere că între reclamantă şi pârâţi nu este încheiată nicio convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

În fine, recurenţii au susţinut că valoarea cheltuielilor de judecată acordate este nejustificată raportat la activitatea desfăşurată de apărătorul ales şi la complexitatea dosarului, impunându-se diminuarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică. De asemenea, a depus concluzii scrise.

Prin punctul de vedere privitor la Decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţia - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, intimata-reclamantă a susţinut că aceasta nu este aplicabilă în speţă.

Din motivarea deciziei sus amintite rezultă cu certitudine faptul că aceasta a fost pronunţată într-ul litigiu referitor la persoane detaşate în cadrul unor structuri ale PICCJ Or, în speţă, reclamanta are calitatea de persoana încadrată, iar nu detaşată.

Această decizie nu este aplicabilă litigiilor în care nu sunt părţi specialişti detaşaţi la parchete/instanţe - ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, deci nici prezentei cauze. Astfel, pe de o parte, intimata-reclamantă nu are calitatea de angajat al poliţiei judiciare - detaşată în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci de specialist încadrat în parchet.

Dacă s-ar aplica în speţă decizia antemenţionată, ar fi în mod flagrant încălcate principiile care guvernează salarizarea, respectiv principiul salarizării pe verticală şi pe orizontală, consacrat în mod expres de prevederile art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017, dar si prevederile legale care referitoare la funcţionarii publici - art. 417 din Codul administrativ.

Intimata-reclamantă a arătat că remunerarea sa sub aspectul salariului de bază, în forma şi cuantumul reţinut în cuprinsul ordinelor contestate, este realizată cu aplicarea dispoziţiilor Anexa nr. V, cap. I, lit. B) la nr. crt. 4 prin limitarea discreţionară la un singur criteriu de ierarhizare, pe orizontală - al vechimii în muncă, fără a fi avută în vedere şi ierarhizarea pe verticală, determinată de vechimea în funcţie.

În cazul specialiştilor IT, a căror salarizare se face potrivit aceloraşi norme, salariile acestora se calculează (fără a se aplica Decizia DCD nr. 31/2021 a 1CCJ), iar în prezent salarizarea lor se face în avându-se în vedere şi vechimea în funcţie, fiind salarizaţi conform tranşelor de vechime în funcţie a procurorilor cu grad de judecătorie.

Prin urmare, pentru două categorii de specialişti care ar trebui, potrivit unor norme de trimitere, să fie salarizaţi în mod similar procurorilor cu grad de judecătorie, salarizarea se face diferit. Specialiştilor IT le este recunoscut dreptul la aplicarea principiului ierarhizării pe verticală şi orizontală, pe când celorlalţi specialişti din cadrul parchetelor le este îngrădit acest drept, deşi ambele categorii sunt salarizate potrivit unor norme legale ce fac salarizarea aceleiaşi categorii de personal (procuror cu grad de judecătorie).

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Instanţa de recurs constată că pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă au făcut obiectul analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 31/2021 din data de 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 27/07/2021 şi obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie."

Prin decizia de unificare a practicii judiciare anterior evocată s-a reţinut că faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în Capitolul I lit. B) din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare (paragraful 94), astfel că menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată (paragraful 95).

De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a reţinut că:

"96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradaţia rezultată din cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradaţia rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeaşi lege.

97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context."

Contrar celor susţinute de intimata - reclamantă, Înalta Curte apreciază că astfel de dezlegări sunt aplicabile şi ipotezei stabilirii indemnizaţiilor de încadrare aferente salarizării funcţiei de specialist încadrat în parchet (iar nu doar salarizării specialiştilor detaşaţi la parchete/instanţe), întrucât tranşează aspecte relevante avute în vedere de instanţa de fond drept temei pentru anularea în parte a ordinelor contestate, mai precis chestiunea coroborării dispoziţiilor art. 22 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, pe de o parte, cu prevederile lit. B) din Capitolul I al Anexei V la Legea nr. 153/2017, pe de altă parte.

Se impune a se observa că în privinţa unei eventuale discriminări între specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 428/4.07.2019, Decizia nr. 75/18.02.2020, Decizia nr. 126/10.03.2020) că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor.

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că includerea, sub aspectul salarizării, a specialiştilor în domeniul informatic în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor reprezintă opţiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Prin Decizia nr. 408/13 iunie 2017, Curtea Constituţională a statuat că reprezintă dreptul şi obligaţia autorităţii legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul personalului plătit din fonduri publice, în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat (Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în cauza Wieczorek împotriva Poloniei paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei paragraful 57).

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea dată de prima instanţă normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 153/2017, referitoare la incidenţa, în cauză, a prevederilor lit. B) din Capitolul I al Anexei V la Legea nr. 153/2017 sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 31/2021.

Astfel, instanţa de control judiciar observă că indemnizaţia de încadrare maximă, stabilită conform prevederilor lit. B) din Capitolul I al Anexei V la Legea nr. 153/2017 (indemnizaţia de încadrare pentru procurori), avută în vedere de prima instanţă, implică, în calculul cuantumului acesteia, utilizarea criteriilor de ierarhizare a salarizării în raport de vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, criterii ce, după cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 31/2021, nu sunt aplicabile şi salarizării specialiştilor din cadrul parchetelor.

Prin urmare, în cauză se relevă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce impune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1348 din 7 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea precizată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.