Validity of mandatory cost-allocator regulations for centralized heating systems and their conformity with EU energy efficiency directives and non-discrimination principles

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca efect al declinării de la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României, Guvernul României, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:

- punerea în drepturi, în temeiul art. 9 alin. (3) din Directiva 2012/27/UE (Directiva 2006/32/CE art. 13 alin. (1) coroborat cu art. 10 alin. (1), art. 10 alin. (2), art. 10 alin. (4) si art. 10 alin. (5) din Legea nr. 121/2014 coroborat cu art. 2 din Directiva 22/2004/CE, art. 1 şi art. 3 din O.G. nr. 20/1992 şi art. 2 din H.G. nr. 624/2006, art. 48 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 pentru utilizarea contoarelor de energie termica montate pe racordurile aparatelor de consum din proprietatea/proprietăţile pe care le deţine, pentru determinarea cu mijloace legale de măsură a cantităţii de energie termică cumpărată şi consumată individual din sistemul centralizat de furnizare a energiei termice;

- anularea actului nr. x/06.11.2014 emis de A.N.R.S.C., care interzice utilizarea contoarelor de energie termică ca repartitoare de costuri montate pe racordurile aparatelor de consum din proprietatea/proprietăţile pentru care le deţine;

- suspendarea următoarelor dispoziţii legale până la soluţionarea cauzei: Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 233/2004 cu modificările si completările ulterioare; Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C.259/2004 cu modificările si completările ulterioare; Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 343/2010; H.G. nr. 1588/2007 art. 40 alin. (1), art. 41 si art. 52 alin. (1); Legea 325/2006 art. 5 alin. (4), (27), (28), (31), art. 14 alin. (2) lit. h) şi k), art. 29 şi art. 30 alin. (2) cu modificările si completările ulterioare;

- revizuirea şi modificarea, în subsidiar, a următoarelor reglementari, în temeiul art. 52 alin. (1) din Constituţia României, republicată, coroborat cu art. 8 alin. (1) şi alin. (1ind. 1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: H.G. nr. 933/2004 art. 1 alin. (2), (4) si (5) cu modificările şi completările ulterioare; H.G. nr. 933/2004 art. 2 alin. (2) şi (3) cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 51/2006 art. 42 alin. (6) lit. a) şi b) republicată cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 121/2014 art. 10 alin. (5) şi alin. (6) şi art. 12;

- punerea sub sancţiunea nulităţii şi suspendarea până la soluţionarea cauzei a tuturor contractelor încheiate între persoanele juridice autorizate de A.N.R.S.C. pentru vânzarea, montajul şi exploatarea repartitoarelor de costuri definite de SR EN 834 şi asociaţiile de locatari/proprietari;

- obligarea pârâţilor la plata daunelor în valoare de 87.848,86 Euro, reprezentând câte 1% din totalul amenzii aplicate de Consiliul Concurenţei pentru fiecare operator economic autorizat A.N.R.S.C. sancţionat.

Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, în subsidiar, reclamantul, în temeiul art. 52 alin. (1) din Constituţia României, republicată, coroborat cu art. 8 alin. (1) şi alin. (1ind. 1) din Legea nr. 554/2004 republicata, a contenciosului administrativ, a invocat excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la următoarele acte: Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 233/2004 cu modificările şi completările ulterioare; Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 259/2004 cu modificările şi completările ulterioare; Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 343/2010; H.G. nr. 1588/2007 art. 40 alin. (1), art. 41 şi art. 52 alin. (1); Legea nr. 325/2006 art. 5 alin. (4), (27), (28), (31), art. 14 alin. (2) lit. h) şi k), art. 29 şi art. 30 alin. (2) cu modificările şi completările ulterioare.

Prin cererea depusă la data de 22.05.2018, reclamantul A. a formulat cerere modificatoare şi precizatoare, prin care a arătat că solicită anularea în tot a următoarelor acte normative: Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 233/2004 cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 259/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. 343/2010, Ordinul preşedintelui A.N.R.E. 53/2017, H.G. nr. 1588/2007 art. 40 alin. (1), art. 41 şi art. 52 alin. (1), H.G. nr. 933/2004 art. 1 alin. (2), alin. (4) si alin (5), art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (2) şi alin. (3).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1623 din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, în ceea ce priveşte cererea de anulare a Ordinului ANRE nr. 53/2017, H.G. nr. 1588/2007 (art. 40 alin. (1), art. 41, art. 52 alin. (1), H.G. nr. 933/2004 (art. 1 alin. (2), (4), (5), art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (2) şi (3), ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, în ceea ce priveşte cererea de anulare a Ordinelor nr. 233/2004, nr. 259/2004 şi nr. 343/2010, precum şi a răspunsului nr. x/6.11.2014, capătul de cerere referitor la recunoaşterea dreptului, precum şi referitor la obligarea de daune morale, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în ceea ce priveşte cererea reclamantului de anulare şi suspendare a Ordinului ANRSC nr. 233/2004, nr. 259/2004, nr. 343/2010, H.G. nr. 1588/2007 (art. 40 alin. (1), art. 41, art. 52 alin. (1), H.G. nr. 933/2004 (art. 1 alin. (2), (4), (5), art. 2 alin. (3), art. 3 alin. (2) şi (3), precum şi a răspunsului nr. x/6.11.2014, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei în ceea ce priveşte cererea reclamantului de anulare a Ordinului ANRE 53/2017, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei în ceea ce priveşte cererea reclamantului de acordare a daunelor morale şi de recunoaştere a unui drept, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - prin Senat şi prin Camera Deputaţilor, cu privire la capetele 1 şi 2, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - prin Senat şi prin Camera Deputaţilor, cu privire la acordarea daunelor morale, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu privire la capetele 1 şi 2, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.

în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României cu privire la acordarea daunelor morale, ca fiind neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, cu privire la capetele 1 şi 2, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cu privire la acordarea daunelor morale, ca fiind neîntemeiat.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi completată.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut, contrar reţinerii instanţei de fond, că nu au fost aduse critici privind competenţa autorităţilor intimate de a reglementa politicile statului în domeniul pieţei de energie electrică şi de energie termică, ci a invocat faptul că intimatele ANRSC şi ANRE autorizează agenţi economici pentru vânzarea, montarea şi exploatarea unor mijloace de măsură ilegale, acest fapt fiind recunoscut de către intimate în cuprinsul actelor normative criticate.

În opinia recurentului, prima instanţă în mod greşit nu a reţinut că stabilirea şi repartizarea costurilor/cheltuielilor pe proprietăţi individuale este în sarcina asociaţiilor de proprietari, aşa cum prevede alin. (2) al art. 52 din O.G. nr. 73/2002.

Circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., instanţa de fond nu a verificat dacă emiterea actelor normative criticate respectă cerinţele dispoziţiilor legale superioare şi în special alin. (1) art. 8 din O.G. nr. 49/2009, şi nici nu a stabilit dacă autorizarea acestor servicii este justificată de un motiv imperativ de interes general.

A mai susţinut recurentul că instanţa de fond, în mod greşit, nu a reţinut faptul că Ordinul ANRSC nr. 259/2004 este de natură a restrânge concurenţa potrivit regulilor în materie de concurenţă din Legea nr. 21/1996, considerând această condiţie îndeplinită de vreme ce se intenţionează protejarea pieţei de energie termică şi reţinând că actele normative criticate nu reglementează piaţa de energie termică.

Astfel, Curtea nu a reţinut că actele normative Ordinul ANRSC 233/2004 Anexa 3, Ordinul ANRSC 259/2004 şi Ordinul ANRSC 343/2010 sunt indisolubil legate între ele şi sunt emise şi adoptate pentru repartizarea consumurilor/cheltuielilor pe proprietăţi individuale ca activitate de administrare condominii. Ori, prin acest ansamblu de acte normative se creează un mediu anticoncurenţial şi discriminatoriu, limitând activitatea administratorului imobilului şi opţiunile consumatorului final, acesta din urma fiind obligat să cumpere un produs ilegal de la un fabricant impus prin autorizaţia eliberată de intimată agentului economic condiţionată de prestarea serviciului de montare a aparatelor ilegale şi de serviciul de repartizare a costurilor.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la existenţa unei discriminări, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că prin instituirea unui regim de reglementare (Ordinul ANRSC 233/2004), în funcţie de destinaţia spaţiului în discuţie, poate fi considerată o justificare obiectivă a regimului diferit de determinare a costurilor, fiind respectate dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa nr. 137/2000.

În opinia recurentului, utilizarea unui mijloc legal de măsurare a unui produs, în speţă energia termică pentru încălzire, nu poate fi condiţionată de destinaţia locului de consum în cadrul aceluiaşi condominiu şi de diferenţele de costuri, aceste mijloace legale de măsurare sunt utilizate pentru asigurarea exactităţii şi uniformităţii măsurărilor în domenii de interes public privind sănătatea şi siguranţa populaţiei, ordinea publică, protecţia mediului, protecţia consumatorilor, perceperea taxelor şi impozitelor şi corectitudinea tranzacţiilor comerciale, care afectează direct sau indirect viaţa cetăţenilor conform art. 2 si art. 3 din O.G. nr. 20/1992 coroborat cu art. 3 din H.G. nr. 711/2015 şi coroborat art. 3 din Directiva 2014/32/UE.

Astfel, prin hotărârea recurată, prima instanţă nu a statuat dacă repartitoarele de costuri definite de Ordinul ANRSC 233/2004 sunt aparate de măsură legale, iar exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai pentru apărarea ordinii, a sănătăţii publice, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, ori discriminarea se naşte din înlăturarea recunoaşterii şi restrângerea drepturilor conferite de lege pentru asigurarea exactităţii şi uniformităţii măsurărilor aşa cum sunt ele dispuse la art. 1 şi alin. (1) art. 2 din DIRECTIVA 2014/32/CE, coroborat cu art. 1, art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 20/1992, coroborat cu alin. (1) art. 1 şi art. 2 din H.G. nr. 711/2015 şi coroborat cu art. 11 din O.G. nr. 21/1992.

Curtea de apel a eludat dispoziţiile art. 16 alin. (1), alin. (2) şi art. 53 din Constituţia României, art. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 14 şi Protocolul nr. 12 art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Mai mult, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra faptului că discriminarea se naşte şi din metodologia de repartizare a costurilor exprimată matematic în Ordinul ANRSC 343/2010, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

Nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a fost primită, instanţa considerând că instituirea unor reglementări referitoare la montarea repartitoarelor definite de Ordinul ANRSC 233/2004 nu poate fi considerată o atingere adusă acestor drepturi, de vreme ce consumatorul nu este obligat să-şi monteze repartitoare, iar dreptul de proprietate asupra fondurilor băneşti nu este încălcat (paragraful 2 pag. 21 din hotărâre). Ori, în mod eronat prima instanţă nu a avut în vedere obligativitatea impusă de art. 29 din Legea 325/2006 şi de alin. (2) art. 1 din H.G. nr. 933/2004, iar dacă consumatorul final refuză să monteze astfel de aparate ilegale, determinarea consumului de energie termică din proprietatea individuală a celui care refuză cumpărarea şi montarea acestora este realizată tot prin utilizarea acestor aparate ilegale, aparate montate în celelalte proprietăţi, în spaţiile comune şi în baza repartitorului comun din subsol, conform dispoziţiilor Ordinului ANRSC 343/2010.

Circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, referitor la dispoziţiile Directivei 2012/27/UE, că instanţa de fond a reţinut că repartitoarele de costuri definite de Ordinul ANRSC 233/2004 nu determină corect costurile, aşa cum a susţinut chiar reclamantul, dar decide în favoarea intimatelor şi respinge cererea ca neîntemeiată, fără să stabilească dacă repartitoarele de costuri la care face referire directiva sunt cele definite de Ordinul ANRSC 233/2004 Anexa 3 sau sunt contoare de energie termică utilizate ca repartitoare de costuri.

Mai mult, a considerat instanţa că Directiva stabileşte o regulă şi nu obligaţia de montare a contoarelor până la data 31 decembrie 2016 aşa cum este prevăzut la alin. (3) art. 9 din Directiva 2012/27/UE, şi nu a avut în vedere obligativitatea dispoziţiilor alin. (5) art. 10 din Legea 121/2014, eludând astfel dispoziţiile legale, fără să motiveze dacă montarea de contoare individuale nu este fezabilă din punct de vedere tehnic sau nu este eficientă din punct de vedere economic, şi stabileşte că în cazul unor sisteme de distribuţie pe verticală nu este posibilă folosirea de contoare, fără să dispună o interpretare oficială a dispoziţiilor alin. (6) art. 42 din Legea 51/2006.

Referitor la criticile aduse Ordinului ANRSC 259/2004, cu privire la lipsa responsabilităţilor ca cerinţe tehnice - inginereşti, juridice şi economice necesare autorizării, instanţa de fond a considerat că nu poate forţa legiuitorul să legifereze în sensul dorit de justiţiabil şi a apreciat ca Ordinul ANRSC 343/2010 este cel care răspunde dezideratului de a institui cerinţe tehnice, neexistând astfel un vid de reglementare; ori, recurentul nu a solicitat instanţei să impună legiuitorului să legifereze într-un sens anume, ci a dorit să evidenţieze superficialitatea actului normativ, astfel încât Curtea să poată analiza dacă actul normativ a fost adoptat cu respectarea dispoziţiilor O.G. nr. 49/2009 şi Legii nr. 24/2000.

În motivarea hotărârii recurate privind criticile referitoare la crearea prin actele administrative atacate a unui algoritm matematic greşit şi incorect care nu exprimă realitatea, curtea de apel a apreciat că nu este în măsura să o analizeze în cadrul acestui litigiu şi a apreciat ca fiind adevărat faptul că actul administrativ trebuie să respecte dispoziţiile legale cu rang superior, dar şi realitatea de fapt, însă verificarea unei astfel de susţineri se poate face numai de specialişti care activează în domeniu, invocând faptul că instanţa nu dispune de cunoştinţe tehnice care să permită a verifica aceste susţineri şi considerând că pentru verificarea acestora era necesară administrarea de probe cum ar fi efectuarea unei expertize tehnice sau apelarea la un specialist în vederea emiterii unei opinii tehnice în acest sens. De asemenea, a constatat din cuprinsul cererii introductive de instanţă, precum şi din cuprinsul cererilor precizatoare, că reclamantul nu a solicitat administrarea unei astfel de probe.

Ori, lipsa capacităţii de examinare şi interpretare oficială a unei dispoziţii legale de către instanţă nu poate fi transferată ca sarcină justiţiabilului.

De asemenea, nu a obligat intimatele să prezinte interpretarea oficială a actului normativ criticat, astfel încât să fie probat contrariul matematic a susţinerilor reclamantului, având în vedere că intimatele prin structura organizatorică trebuie să angajeze specialişti în domeniul reglementat de actele normative criticate, aspect ce dovedeşte că instanţa a favorizat intimatele prin eludarea dispoziţiilor legale, fiind încălcate regulile de procedură.

Prin urmare, instanţa de fond a dovedit necompetenţa sa, iar în opinia recurentului acest aspect se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În fine, a susţinut recurentul că instanţa de fond nu a examinat actele normative în conţinutul acestora şi nu a procedat în aceasta cauză la examinarea actelor normative criticate în raport cu legea în a cărei executare au fost emise la data adoptării acestora. Ori examinarea legalităţii actelor normative H.G. nr. 933/2004, Ordinul ANRSC 233/2004 Anexa 3 şi Ordinul ANRSC 259/2004 nu poate fi raportată direct la dispoziţiile Legii 51/2006 şi Legii 325/2006, legi emise şi adoptate la doi ani diferenţă, sau faţă de Legea 121/2014 şi Directiva 2012/27/UE, adoptate la o diferenţă mult mai mare de timp, deoarece actele criticate au produs efecte juridice până la apariţia acestor dispoziţii legale de rang superior.

Totodată, chiar dacă actele normative criticate respectă legea în a cărei executare au fost emise la data adoptării acestora, este evident că examinarea legalităţii acestora trebuie făcută şi în raport cu legile aflate în vigoare la data judecării de către instanţă concomitent cu respectarea dispoziţiilor legale conexe.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii – pârâţi Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice – A.N.R.S.C., Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei – A.N.R.E., Parlamentul României şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor – A.N.P.C. au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Deşi în recurs se susţine de către recurent şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ca temei de drept, Înalta Curte constată nu au fost învederate aspecte referitoare la încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, ci exclusiv argumente referitoare la faptul că instanţa de fond nu a fost în măsură să analizeze argumentul reclamatului referitor la crearea prin actele administrative atacate a unui algoritm matematic incorect, reţinând că nu dispune de cunoştinţe tehnice care să permită verificarea acestei susţineri.

Prin urmare, acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii, ş.a.m.d.., a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece, în cuprinsul criticilor formulate, recurentul nu expune împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva o încălcare a regulilor de procedură.

Susţinerile recurentului se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest sens.

Recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii şi prin prisma faptului că instanţa de fond şi-a însuşit doar argumentele pârâţilor, fără a ţine cont de argumentele reclamantului, critică ce este subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând aspectul nemotivării sau motivării necorespunzătoare a hotărârii.

Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Din perspectiva acestui motiv de casare, reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu faptul că hotărârea primei instanţe nu ar fi motivată corespunzător, nerăspunzând tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate.

Din verificarea hotărârii atacate, referitor la această critică, se observă că prima instanţă a analizat argumentele ambelor părţi şi în baza acestora şi a concluziilor proprii a adoptat soluţia recurată, care este temeinic motivată.

Prin urmare, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de critică şi nu poate fi reformată în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că a argumentat soluţia adoptată şi a întemeiat motivarea acesteia pe argumente pertinente şi logice, simpla nemulţumire a recurentului faţă de soluţia pronunţată de către instanţă nefiind suficientă pentru casarea acesteia.

Nici criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Astfel, prin raportare la susţinerile recurentului-reclamant, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu pot fi reţinute elemente de nelegalitate ale actelor administrative cu caracter normativ contestate; acestea nu au fost emise cu depăşirea limitelor prevăzute de lege, nu sunt discriminatorii şi nu au fost vătămate interesele reclamantului.

Pe calea contenciosului administrativ pot fi anulate actele administrative atacate doar dacă se dovedeşte cu certitudine încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare ce au servit ca temei al emiterii acestora, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

Astfel, examinarea nelegalităţii unui act administrativ presupune cenzurarea acestuia prin raportare la legea în a cărei executare a fost emis.

Cu alte cuvinte, avem de-a face cu consonanţa unui act juridic care produce efecte cu o forţă juridică inferioară faţă de actul juridic care produce efecte cu forţă juridică superioară, fundamentul constituţional fiind reprezentat de art. 1 alin. (5), coroborat cu art. 16 alin. (2) şi, respectiv, cu art. 108 alin. (2) din Constituţie.

În cauză, examinând conţinutul dispoziţiilor contestate, prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară, relevante pentru domeniul reglementat, în temeiul şi executarea cărora au fost emise, conform principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte nu poate reţine elemente de nelegalitate a acestora.

A.N.R.S.C, în calitate de autoritate publică a fost abilitată prin lege, respectiv prin dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. h) din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, cu modificările şi completările ulterioare, să elaboreze norme tehnice de repartizare a consumului de energie termică, cu respectarea tuturor prevederilor şi normelor interne şi europene.

Toate repartitoarele de costuri montate în România, pentru care A.N.R.S.C. a eliberat autorizaţii de montare au Certificate de conformitate emise de organisme de evaluare din state europene, notificate la Comisia Europeană.

Repartitoarele de costuri comercializate de firmele de prestări servicii autorizate de A.N.R.S.C./A.N.R.E. sunt aparate care trebuie să îndeplinească cerinţele tehnice prevăzute în standardul SR EN 834, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Normativul tehnic privind condiţiile de montare şi exploatare a sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum, aprobat ca Anexa 3 la Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. pentru aprobarea unor reglementări privind contorizarea consumatorilor racordaţi la sistemele publice centralizate de alimentare cu energie termică nr. 233/2004.

Repartizarea costurilor pentru consumul comun de energie termică din condominiu, pe baza prelucrării datelor înregistrate de repartitorul comun, prin intermediul programului software specializat, deţinut de firma prestatoare autorizată este corectă şi transparentă, fiecare proprietar fiind informat cu privire la modul de calcul, conform Notei de consum individual care se transmite lunar fiecărui apartament din condominiu.

Afirmaţia recurentului că statul, prin intermediul A.N.R.S.C, creează discriminare între proprietarii de apartamente cu destinaţia de locuinţă şi proprietarii de spaţii cu altă destinaţie, referitor la soluţia tehnică de măsurare a consumului de energie termică, respectiv de repartizare a costurilor, nu poate fi primită.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Din cuprinsul normei sus enunţate rezultă că diferenţa de tratament se constituie în discriminare atunci când se realizează pe baza unui criteriu interzis în art. 2 din O.G. nr. 137/2000 şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate diferit datorită apartenenţei lor la una din categoriile sus enumerate, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.

De asemenea, se impune precizarea că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mod constant faptul că statele dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament aplicate (Hotărârile pronunţate în cauzele Fredin împotriva Suediei precum şi Hoffmann împotriva Austriei), întinderea acestei marje depinzând de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze şi de contextul în discuţie.

În ceea ce priveşte presupusa faptă de discriminare ce ar consta în diferenţa de reglementare existentă între spaţiile cu destinaţie de locuinţă şi spaţii cu altă destinaţie, în mod corect a reţinut instanţa de fond că legiuitorul a optat pentru instituirea unui regim diferit de reglementare în funcţie de destinaţia spaţiului în discuţie, iar prevederile art. 5 şi art. 26 din Normativul tehnic privind condiţiile de montare şi exploatare a sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum aprobat ca Anexa 3 la Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. pentru aprobarea unor reglementări privind contorizarea consumatorilor racordaţi la sistemele publice centralizate de alimentare cu energie termică nr. 233/2004 au fost adoptate cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (2), alin. (4) şi alin. (5) din Hotărârea Guvernului privind contorizarea consumatorilor racordaţi la sistemele publice centralizate de alimentare cu energie termică nr. 933/2004.

De asemenea, în mod corect prima instanţă a respins critica reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; deşi a susţinut că îi afectat dreptul de proprietate prin instituirea de către stat a unor reglementări aplicabile în cazul montării de repartitoare de căldură, exercitarea dreptului de proprietate nu poate avea loc decât cu respectarea deplină a ansamblului de legi şi norme instituite în acest domeniu.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Directivei 2012/27/UE, Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (3) "În cazul în care clădirile cu mai multe apartamente sunt alimentate de la reţele de termoficare sau răcire centralizată sau în cazul în care prevalează sistemele comune proprii de încălzire sau răcire pentru astfel de clădiri, statele membre pot introduce norme transparente privind repartizarea costurilor pentru consumul de energie termică sau de apă caldă în astfel de clădiri, în vederea asigurării transparenţei şi a corectitudinii contabilizării consumului individual. După caz, astfel de norme includ orientări privind modalitatea de repartizare a costurilor pentru energia termică şi/sau apă caldă utilizată, după cum urmează:

(a) apă caldă menajeră;

(b) energie termică distribuită de instalaţia clădirii şi în scopul încălzirii zonelor comune (în cazul în care casa scărilor şi coridoarele sunt echipate cu corpuri de încălzire);

(c) în scopul încălzirii apartamentelor;"

Rezultă, aşadar, că însăşi Directiva oferă posibilitate statelor membre să îşi aleagă modul în care se va realiza măsurarea consumului individual de energie termică, în funcţie de soluţia tehnică adoptată de fiecare stat membru, respectiv contoare individuale sau repartitoare de costuri pentru energia termică.

Totodată, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, cu modificările şi completările ulterioare: "A.N.R.S.C. are următoarele atribuţii şi competente: h) elaborează şi aprobă, prin ordin al preşedintelui, norme tehnice privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum".

Norma tehnică privind repartizarea consumurilor de energie termică între consumatorii din imobilele de tip condominiu, în cazul folosirii sistemelor de repartizare a costurilor pentru încălzire şi apă caldă de consum, aprobată prin Ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 343/2010 respectă toate principiile, criteriile şi regulile de repartizare stabilite în acte normative superioare din punct de vedere juridic.

Art. 29 din Legea serviciului public de alimentare cu energie termică nr. 325/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi art. 10 alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) din Legea privind eficienţa energetică nr. 121/2014 stabilesc în mod clar obligativitatea utilizării repartitoarelor de costuri în clădirile de tip condominiu alimentate cu energie termică în sistem centralizat, cu menţiunea că Legea 121/2014 transpune Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficienţa energetică, de modificare a Directivelor 2009/125/CE şi 2010/30/UE şi de abrogare a Directivelor 2004/8/CE şi 2006/32/CE.

De asemenea, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că dispoziţiile comunitare nu pot fi interpretate în sensul recunoaşterii dreptului reclamantului de a monta orice aparat doreşte, iar autoritatea de reglementare a argumentat de ce nu este o soluţie viabila nici din punct de vedere tehnic, nici economic şi nu poate fi pusă în practică solicitarea recurentului de a i se permite montarea unui contor de energie termică în apartament, în cazul distribuţiei verticale.

În acelaşi timp, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, că în cadrul autorităţii de reglementare îşi desfăşoară activitatea specialişti cu pregătire tehnică, fiind evident faptul că normativele tehnice au la bază munca unor specialişti care deţin cunoştinţele tehnice necesare acestei reglementări.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1623 din 25 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.