Admissibility of fixing penalty quantum under Art. 24(4) vs. automatic penalties under Art. 18(5) of Law 554/2004 for non-execution of administrative court judgment

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţi Guvernul României şi prim-ministrul României a solicitat:

(1) să se constate că debitorul Guvernul României nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile, Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015;

(2) să se aplice Primului Ministru al Guvernului României, în calitate de conducător al executivului, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, având în vedere că nu a pus în executare decizia anterior indicată, la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, care se calculează de la data de 08.06.2019;

(3) să se fixeze cuantumul penalităţilor în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, ce vor fi calculate de la expirarea termenului de 30 zile, care i-au fost acordate prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015;

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1451 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-au respins excepţiile lipsei de obiect, lipsei de interes şi a prescripţiei, ca neîntemeiate.

Totodată, s-a admis excepţia de inadmisibilitate a capătului 3 de cerere şi, în consecinţă, s-a respins capătul 3 de cerere, ca inadmisibil. S-a respins, în rest, acţiunea formulată de creditorul A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1451 din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În principal, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond. În subsidiar, a solicitat rejudecarea cauzei şi schimbarea sentinţei civile, în sensul admiterii cererii de executare silită, amendării prim-ministrului şi fixării cuantumului penalităţilor în valoare de 1000 RON/zi de întârziere.

În dezvoltarea motivului de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a făcut confuzie între solicitarea sa de a se acorda penalităţile pe zi de întârziere, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi stabilirea penalităţilor definitive, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

A arătat că, prin cererea de chemare în judecată, din modul de redactare a petitului nr. 3, s-a solicitat acordarea penalităţilor pe zi de întârziere, ca primă etapă a executării silite în cadrul procedurii prevăzute de legea contenciosului administrativ. În opinia sa, admiterea excepţiei inadmisibilităţii este nelegală şi netemeinică.

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa de judecată nu a înţeles petitul acţiunii, nici motivarea acesteia nu putea să se raporteze la raportul juridic dedus judecăţii, hotărârea judecătorească cuprinzând doar motive străine de natura cauzei.

În subsidiar, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată, întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanţilor le-au fost stabilite penalităţi în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 08.05.2019 şi în continuare, până la executarea titlului.

Cum pârâtul nu a executat de bună voie titlul executoriu, recurentul-reclamant a considerat admisibilă această cerere şi, în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a solicitat să se acorde cuantumul penalităţilor în valoare de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, ce vor fi calculate de la 08.05.2019, data pronunţării deciziei civile nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi până la executarea obligaţiei, aşa cum s-a stabilit şi prin Decizia ÎCCJ nr. 12/2018 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. al României nr. 418/16.05.2018.

În cazul în care s-ar considera executată obligaţia intimaţilor-pârâţi prin emiterea Hotărârii de Guvern nr. 746/08.06.2022, a solicitat ca penalităţile să fie acordate pentru intervalul cuprins între 08.05.2019 - 08.06.2022.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind temeinică şi legală.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate şi motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat formal de către recurentul-reclamant.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar potrivit prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Înalta Curte constată însă, că, prin criticile formulate de către recurent, nu se evocă niciuna dintre ipotezele reglementate de pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., fiind reluată aceeaşi argumentaţie prezentată şi în susţinerea motivului de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol, respectiv faptul că excepţia inadmisibilităţii nu este întemeiată, întrucât acordarea penalităţilor de întârziere a fost solicitată conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare.

Cu privire la motivele de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată cuprinde doar motive străine de natura cauzei, deoarece prima instanţă nu a înţeles petitul acţiunii, făcând confuzie între solicitarea de a acorda penalităţile pe zi de întârziere, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi stabilirea penalităţilor definitive, conform art. 24 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile aduse sentinţei primei instanţe, din perspectiva existenţei motivelor străine de natura pricinii.

Din cuprinsul cererii introductive, reiese cu evidenţă faptul că reclamantul a solicitat, prin petitul nr. 3, fixarea cuantumului penalităţilor în valoare de 1.000 RON/zi întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile, acordate prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, acest petit a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ şi nu pe dispoziţiile alin. (3) al art. 24 din acelaşi act normativ.

În speţă, recurentul-reclamant deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, respectiv decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, prin care pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acţiuni ale OMV Petrom S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.

Legea nr. 554/2004 prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalităţi de întârziere:

- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) şi (6), odată cu soluţionarea acţiunii sau a recursului, la cererea părţii interesate (reclamantul);

- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Se constată că stabilirea penalităţilor în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeaşi lege, cel puţin ca şi cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reţine de către instanţă o neexecutare a unei obligaţii legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligaţii stabilite pe cale judecătorească şi devenită executorie.

În mod evident, stabilirea penalităţilor conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităţilor conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanţa de executare, deoarece executarea hotărârii judecătoreşti în ipotezele date se face de instanţa de contencios administrativ.

Aşadar, în cazul obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi exerciţiul autorităţii publice, dacă obligaţiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24, însă, în succesiunea prestabilită în mod obligatoriu de către legiuitor, respectiv cu parcurgerea obligatorie a primei etape prevăzută de alin. (3).

Este esenţial de reţinut faptul că obiectul executării silite nu constă în penalităţile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligaţia de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi, implicit, exerciţiul forţat al autorităţii publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări.

Penalităţile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanţa de executare (care este instanţa de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligaţia de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului şi, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalităţi şi de despăgubire.

Prin urmare, având în vedere aspectele teoretice prezentate anterior, care au fost raportate la speţa de faţă, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect şi legal a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 3 al cererii de chemare în judecată.

Cât priveşte soluţia dată primelor două capete de cerere, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a combătut în niciun mod argumentele instanţei de fond prin care s-a reţinut că debitorul Guvernul României, prin emiterea H.G. nr. 746/2022 şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlu executoriu, motiv pentru care nu mai subzistă necesitatea constrângerii acestuia în sensul aplicării amenzii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1451 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.