Enforcement of government share-sale obligation: inapplicability of coercive penalties upon voluntary execution and non-imputable legislative delays

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţi Guvernul României şi prim-ministrul României a solicitat:

- obligarea primului ministru la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunţării hotărârii până la executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu – decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- obligarea Guvernului României la plata unor penalităţi de 1000 RON/zi de întârziere calculate de la data de 08.06.2009 până la îndeplinirea obligaţiei;

- obligarea pârâtului Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1870 din 21 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-au respins excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiate.

Totodată, s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Prim-ministrul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1870 din 21 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii în privinţa petitelor 1 şi 2 din acţiunea precizată la data de 22.09.2022, cu menţiunea că atât amenda cât şi penalităţile acordate pe fiecare zi de întarziere au fost solicitate de la data pronunţării titlului executor, 08.06.2019 şi până la data de 08.06.2022 când intimatul Guvernul României şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în titlu executor.

Criticile de nelegalitate aduse sentinţei recurate vizează argumentul principal reţinut de instanţă în respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv acela că pârâtul de rând I şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în titlul executor până la data pronunţării instanţei de fond, precum şi reţinerea potrivit căreia reclamantul nu a făcut dovada culpei Guvernului României în întârzierea punerii în aplicare a titlului executor, în conformitate cu prevederile art. 249 C. proc. civ.

A considerat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat o inversare a sarcinii probei, în sensul că reclamantul ar fi avut obligaţia de a proba că pârâtul de rând I nu a pus în executare titlul executor, în mod culpabil. În opinia sa, culpa rezultă fără echivoc din faptul neexecutării titlului executor timp de 3 ani de zile.

De asemenea, a arătat că hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte trimiterea pe care a făcut-o instanţa de fond la nota de fundamentare şi la art. 1 din Legea nr. 173/2020 atunci când a analizat culpa Guvernului, deoarece: Legea nr. 173/2020 a intrat în vigoare la data de 16.08.2020, dată până la care Guvernul avea obligaţia punerii în executare a titlului executor, întârzierea fiind deja de 1 an şi 3 luni de zile de la pronunţarea titlului executor; Legea nr. 173/2020 se aplică doar pentru viitor, nu şi situaţiilor deja existente şi pentru care există o obligaţie de înstrăinare stabilită prin hotărâre judecătorească; Legea nr. 173/2020 se referă la înstrăinarea benevolă a acţiunilor şi nu la executarea unei obligaţii legale stabilite prin alte acte normative; nu se poate interzice prin lege punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti.

A mai susţinut că, în analizarea culpei Guvernului, instanţa de fond s-a pronunţat în mod superficial, fără a analiza natura obligaţiei stabilite în sarcina Guvernului şi data scadentă a acesteia, cu raportare la eventualele cazuri neimputabile invocate de către pârât, astfel că, reţinerea unei situaţii neimputabile s-a făcut fără temei, din această perspectivă hotărârea fiind nemotivată şi se impune a fi anulată.

Executarea obligaţiei în timpul soluţionării cauzei nu poate exonera pârâtul de răspundere, deoarece, la data sesizării instanţei, intimatul Guvernul României nu işi îndeplinise obligaţia prevăzută în titlul executor, iar sancţiunile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se aplică de la data rămânerii definitive a titlului executor şi până la data executării obligaţiei prevăzute în titlul executor.

O altă interpretare a prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi avută în vedere, deoarece ar permite debitorului unei obligaţii să nu execute acea obligaţie decât atunci când este acţionat în faţa instanţei de executare şi, în caz de executare, să nu sufere nicio vătămare pentru întârzierea nejustificată în executarea obligaţiei prevăzute în titlul executor.

Concluzionând, a arătat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 906 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, au arătat că instanţa a apreciat în mod just că nu există o culpă a pârâţilor, întrucât nu au rămas în pasivitate, fiind făcute demersurile necesare în scopul executării voluntare a obligaţiei stabilite prin decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată şi completată prin încheierile din 30 mai 2019 şi 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acţiuni ale OMV Petrom S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.

Potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997: "Acţiunile societăţii comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va ţine evidenţa acţiunilor şi acţionarilor în Registrul acţionarilor, deschis şi operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariaţii B. - S.A. Bucureşti au dreptul să achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8 % din capitalul social, la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."

Debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-a stabilit o cotă procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării, precum şi faptul că vânzarea acţiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023.

Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul A. a solicitat, obligarea primului ministru la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe fiecare zi de întârziere, începând cu data pronunţării hotărârii până la executarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu (decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi obligarea Guvernului României la plata unor penalităţi de 1000 RON/zi de întârziere calculate de la data de 08.06.2009 până la îndeplinirea obligaţiei.

La data de 22.09.2022, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că atât amenda cât şi penalităţile acordate pe fiecare zi de întârziere au fost solicitate de la data pronunţării titlului executor, 08.06.2019 şi până la data de 08.06.2022 când pârâtul Guvernul României şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în titlu executor, prin adoptarea H.G. nr. 746/2022.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, apreciind că obligaţia stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită prin adoptarea de către Guvernul României a H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, motiv pentru care nu se mai pot aplica mijloacele de constrângere prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond, invocând interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 906 C. proc. civ., în raport de obligaţia instituită prin titlul executoriu mai sus menţionat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia curţii de apel fiind una corectă, în acord cu dispoziţiile legale incidente în cauză.

Ceea ce se critică, în concret, prin motivele de recurs este reţinerea instanţei de fond că pârâtul de rând I şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută în titlul executor. În opinia recurentului-reclamant, executarea obligaţiei în timpul soluţionării cauzei nu poate exonera pârâtul de răspundere, deoarece, la data sesizării instanţei, intimatul Guvernul României nu îşi îndeplinise obligaţia prevăzută în titlul executor, iar sancţiunile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se aplică de la data rămânerii definitive a titlului executor şi până la data executării obligaţiei prevăzute în titlul executor.

Înalta Curte aminteşte că acţiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înţelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanşarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu şi-a îndeplinit obligaţia, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanţa fiind chemată doar să constate una din cele trei situaţii posibile).

În situaţia în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi totuşi formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde şi aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanţa este ţinută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligaţia întocmai şi la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligaţia nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.

În speţă, având în vedere că la data de 8 iunie 2022 pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligaţia de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, instanţa de recurs constată că, la momentul soluţionării cererii de către prima instanţă, nu se mai justifica aplicarea mijloacelor de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în mod corect reţinând prima instanţă că a fost executată obligaţia stabilită prin titlul executoriu.

În materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanţa nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă şi penalităţile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligaţiei de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, şi nu pentru trecut, neavând natura juridică a unor compensaţii/despăgubiri civile.

Or, în cauza dedusă judecăţii, recurentul-reclamant a atins scopul urmărit, obţinând executarea obligaţiei intuitu personae, iar din conţinutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăşi fixarea cuantumului penalităţilor este condiţionată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunţarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte mai reţine că în sarcina pârâţilor nu se poate reţine o culpă determinantă în întârzierea executării obligaţiei, condiţie prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020: "(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la companiile şi societăţile naţionale, la instituţii de credit, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de capital social deţinută".

Aceste modificări legislative au intervenit după pronunţarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce priveşte situaţiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acţiunilor OMV Petrom S.A.

Prin hotărârea judecătorească menţionată nu a fost suplinit consimţământul unei părţi la contractul de vânzare, obligaţia nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de iniţierea unui proces de vânzare a acţiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022, s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020.

Prin urmare, nu se poate reţine nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispoziţiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că recurentul-reclamant a obţinut executarea obligaţiei prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat.

Instanţa de control judiciar nu poate primi nici critica prin care s-a invocat o nemotivare a hotărârii.

Din această perspectivă, recurentul-reclamant a susţinut că, în analizarea culpei Guvernului, instanţa de fond s-a pronunţat în mod superficial, fără a analiza natura obligaţiei stabilite în sarcina Guvernului şi data scadentă a acesteia, cu raportare la eventualele cazuri neimputabile invocate de către pârât, astfel că, reţinerea unei situaţii neimputabile acestuia s-a făcut fără temei.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, fiind respectate cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Totodată, trebuie amintit faptul că motivarea nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme, iar faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1870 din 21 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 6 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.