Scope of judicial inspection disciplinary review regarding prosecutorial criminal case management

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23 decembrie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat anularea Rezoluţiei din data de 02 decembrie 2020, dosar c20-1556, dispusă de Inspecţia Judiciară.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1128 din 13 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei cvile nr. 1128 din 13 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că sentinţa civilă recurată nu este motivată în fapt şi în drept, fiind incompletă, elaborată alambicat şi fără a cuprinde motive concrete.

Referitor la motivul de recurs reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în primă instanţă nu s-ar fi aplicat normele de drept generale şi materiale, fiind, de asemenea, ignorate cele două hotărâri judecătoreşti ale Judecătoriei Buftea, respectiv nr. 1230/27.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi încheierea nr. 1147/01.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Totodată, ar fi fost evitate premeditat, similar altor hotărâri anterioare, obiectele principale ale dosarului nr. x/2013, motiv pentru care acesta le reiterează ca argumente în susţinerea recursului.

A mai reclamat acesta şi o posibilă stare de incompatibilitate a judecătorului fondului, pe motiv că şi-ar fi însuşit concluziile pârâtei, fără o analiză a legalităţii şi temeiniciei ordonanţelor şi probelor depuse la dosar şi fără a înţelege obiectul dosarelor penale, cu scopul de a acoperi nedreptăţile comise.

Nu în ultimul rând, acesta a mai arătat şi că Inspecţia Judiciară nu şi-ar fi respectat atribuţiile pentru care a fost înfiinţată, fiind de partea infractorilor, necontribuabili la buget.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 noiembrie 2021, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că argumentele invocate de recurentul - reclamant în susţinerea recursului nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate sau netemeinicie ale sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, dată fiind situaţia de fapt expusă, in extenso, în cuprinsul hotărârii recurate precum şi a dispoziţiilor legale reţinute de către instanţa de fond ca fiind incidente.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat şi a răspuns criticilor formulate prin acţiune, inclusiv din perspectiva art. 99 lit. h) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare în perioada de referinţă, ce au făcut obiectul sesizării disciplinare formulate de reclamant, precum şi cu administrarea unui amplu probatoriu, ce a constat inclusiv în înscrisurile înaintate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.

De altfel, instanţa de recurs constată că inclusiv prezentul recurs are la bază nemulţumirea recurentului - reclamant faţă de modalitatea de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor legale în dosarul penal, raportat inclusiv la interpretarea probatoriului administrat în cauzele penale care au generat litigiul, nefiind expuse alte critici punctuale ale considerentelor care au fundamentat soluţia instanţei de fond.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, urmare a sesizării numitului A., care a reclamat, pe de o parte, tergiversarea soluţionării dosarelor penale nr. x/2011 şi nr. y/2013 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, iar pe de altă parte, nelegalitatea şi netemeinicia soluţiilor procesuale emise de procurori şi menţinute de prim-procurorii unităţii de parchet, de-a lungul perioadei în care s-au aflat pe rol, subliniind că acestea s-ar fi bazat pe un probatoriu incomplet, la data de 07 august 2020 a fost înregistrat dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru procurori.

La data de 10 august 2020 şi de 10 septembrie 2020, au fost ataşate la dosarul initial al Inspecţiei Judiciare, adresele nr. x/2020 şi nr. y/2020 ale Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-au înaintat spre competentă soluţionare, două sesizări similare formulate de acelaşi petiţionar.

Totodată, la data de 17 august 2020, a fost primită adresa nr. x/2020 a Avocatului Poporului, privind o cerere similară, solicitare ce a fost de asemenea ataşată dosarului iniţial.

Lucrarea a fost soluţionată de inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul inspectorului - şef al inspecţiei Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, prin rezoluţia nr. 2936/A din data de 23 septembrie 2020, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluţiei de clasare, înregistrată la data de 24 noiembrie 2021, a fost emisă în lucrarea nr. C20-1556 rezoluţia Inspectorului - şef de la data de 02 decembrie 2020, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurentul-reclamant din prezenta cauză dedusă judecăţii.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef din data de 02 decembrie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-1556.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Contrar susţinerilor acestuia, în cauză au fost aplicate atât normele de drept generale incidente, cât şi cele speciale, care în prezenta cauză sunt cele reglementate prin Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În acest context, în analiza prevederilor art. 99 lit. h) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în vigoare în perioada de referinţă, ce au făcut obiectul sesizării disciplinare formulate de reclamant, prima instanţă a avut în vedere inclusiv incidenţa factorilor obiectivi, reprezentaţi de probatoriul amplu administrat, ciclurile procesuale parcurse de cauzele penale, precum şi schema incompletă de personal de la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, care a activat în perioada de referinţă cu o schemă ocupată, în medie, în proporţie de 75%.

Totodată, se reţine că, deşi recurentul-reclamant avea la dispoziţie instituţia contestaţiei privind durata procesului penal, prevăzută de art. 488 indice 1 din C. proc. pen., din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că acesta ar fi întreprins un demers în acest sens.

Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere inclusiv faptul că dosarul penal este actualmente soluţionat definitiv de instanţa de judecată, prin încheierea finală nr. 1543/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Buftea în cauza nr. x/2020, prin care în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen. s-a respins plângerea sa ca nefondată, fiind menţinută soluţia de clasare a procurorului de caz din data de 18 iunie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea în dosarul x/2013, precum şi ordonanţa prim-procurorului aceluiaşi parchet nr. 151/11-2/2020 din data de 13 iulie 2020, aspect care rezultă chiar din înscrisurile depuse la instanţa de fond.

În acest context, instanţa de recurs reţine şi prevederile art. 64 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 304/2004 care statuează că:

"(2) În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice".

Din interpretarea logico-sistematică a prevederilor anterior enunţate, rezultă că în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.

Totodată, C. proc. pen. reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) şi (6), art. 328 alin. (1) competenţele procurorului ierarhic superior în verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor, actelor şi măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum şi în sancţionarea prin infirmare a soluţiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Acelaşi act normativ stabileşte la art. 339 şi art. 340 cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior şi la instanţa de judecată.

Înalta Curte are în vedere şi că verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se desfăşoară conform dispoziţiilor art. 46 alin. (2), art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat, în acelaşi sens fiind şi deciziile civile nr. 251/11.07.2016 şi nr. 401/30.09.2013 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.

Prin urmare, în cadrul procedurii disciplinare nu este posibilă o analiză a legalităţii sau temeiniciei modului de instrumentare a unei cauze, întrucât o asemenea verificare constituie prerogativa exclusivă a autorităţii ierarhic superioare, şi, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanţa de judecată, potrivit art. 339 şi art. 340 C. proc. pen.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi, ulterior, prin introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a urmărit repunerea în discuţie a actelor de procedură penală efectuate în cursul urmării penale în cadrul dosarelor de urmărire penală înregistrate sub numerele 101/P/2011 şi nr. 1145/P/2013 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea.

Legiuitorul român, dând eficienţă dreptului de acces la un judecător, în acord cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a prevăzut şi posibilitatea formulării unei plângeri împotriva soluţiei de netrimitere în judecată sau de neurmărire penală dispusă într-un dosar penal, revenind judecătorului de cameră preliminară competenţa efectuării unui examen detaliat al circumstanţelor cauzei, verificând soluţia atacată pe baza lucrărilor şi actelor prezentate.

În consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 336-340 C. proc. pen. reprezintă singurul instrument juridic şi modalitatea generală prin care persoana interesată, care a primit legitimare procesuală în acest sens, provoacă un control de legalitate şi temeinicie cu privire la actele şi măsurile de urmărire penală.

Nu în ultimul rând, referitor la nemulţumirea recurentului-reclamant legată de modul în care şi-a desfăşurat activitatea intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, instanţa de control judiciar apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. h) şi t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în condiţiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat şi angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecţia Judiciară de a declanşa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorităţii competente săvârşirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acţiunii judiciare fiind Inspecţia Judiciară, având în vedere competenţele acesteia date prin lege specială, petiţionarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluţionare a sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1128 din 13 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.