Appeal over disciplinary complaint against judge for misrouted revision request fails; cassation grounds unmet.

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal la data de 13 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi B., a solicitat anularea Rezoluţiei nr. C20-523 din 13 aprilie 2020 a Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 20 iulie 2020, reclamatul a formulat şi cererea adiţională prin care şi-a completat acţiunea solicitând şi anularea Rezoluţiei nr. 638/A din 25 februarie 2020, dată de Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară, reluând în esenţă argumentele din cererea iniţială.

Prin precizarea înregistrată la data de 03 decembrie 2020 reclamantul a solicitat să se dispună introducerea în cauză ca parte a judecătorului B., iar prin precizarea depusă la data de 10 martie 2021 a precizat că acţiunea este îndreptată împotriva celor două rezoluţii şi numai în privinţa pârâtului B..

La termenul de judecată din data de 17 martie 2021 instsanţa de fond a luat act de cererea adiţională formulată de reclamant precum şi de cadrul procesual pasiv stabilit de acesta în sensul că înţelege să se judece cu pârâţii Inspecţia Judiciară si B., respectiv că nu solicită introducerea in cauză a altor pâraţi.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 760 din 13 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi B., ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 760 din 13 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată, precizată şi dovedită.

Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut în soluţionarea cauzei de faptul că judecătorul B. a încălcat dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. pen., ale art. 200 alin. (2) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 510 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că judecătorul B., fără să facă dovada pronunţării unei încheieri date fără citarea părtilor, aşa cum dispune art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a întocmit, în mod arbitrar, cu de la sine putere, Adresa nr. x/17.05.2019, trimiţând dosarul spre judecare la Tribunalul Bucureşti, instanţă care, potrivit legii, nu avea nicio competenţă în cauza dată.

Din datele pe care însăşi instanţa de fond le reţine în expunerea faptelor, acţiunea arbitrară a judecătorului B. a produs în mod cert o vătămare semnificativă a intereselor sale, prin întârzierea procedurilor legale de judecare a cererii de revizuire cu intervalul de timp cuprins între 16 mai 2019 - 30 septembrie 2019, când cererea a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Recurentul-reclamant a mai arătat şi că procedând astfel, judecătorul B. a acţionat cu rea-credinţă, cu scopul vădit de a tergiversa şi a complica demersurile îndreptate împotriva deciziei penale nr. 138/A/05.02.2019, pe care a redactat-o în întregime, cunoscând în sinea sa că hotărârea respectivă este minată de grave greşeli de judecată.

Concluzionând, recurentul-reclamant a învederat că textul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, este aplicabil în raport de starea de fapt prezentată şi dovedită în cazul de faţă, întrucât judecătorul B. a încălcat cu ştiinţă normele de drept material şi procesual, acţiune prin care a contribuit semnificativ la vătămarea dreptului său la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, în acord cu practica şi reglementările CEDO.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 decembrie 2021, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie pentru judecători sub nr. x, petentul A. a solicitat efectuarea verificărilor privind exercitarea atribuţiilor de către domnul judecător B. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, arătând că, deşi la data de 14 mai 2019 a adresat secţiei civile a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. pen., cererea de revizuire formulată împotriva deciziei penale nr. 138/A/05.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, a fost transmisă Tribunalului Bucureşti, prin Adresa nr. x/17.05.2019 semnată de domnul judecător B..

Lucrarea a fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, la data de 25 februarie 2020, sesizarea fiind clasată prin rezoluţie, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, apreciindu-se că nu au fost conturate indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, de către magistratul judecător reclamat.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi B., cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef nr. C20-523, prin care i-a fost respinsă plângerea îndreptată împotriva rezoluţiei de clasare din 25 februarie 2020.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat critici împotriva hotărârii atacate sub aspectul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004, prin raportare exclusiv la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, critici pe care le respinge, ca nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În cauza de faţă, raportând aceste dispoziţii la susţinerile recurentului-reclamant, în mod judicios a constatat judecătorul fondului că măsura administrativă dispusă prin Adresa nr. x/17.05.2019 de judecătorul B., în calitate de preşedinte de secţie, nu întruneşte elementele abaterii disciplinare prevăzută la art. 99 lit. t) sub niciuna dintre forme, întrucât norma procedurală încălcată nu era de o gravitate deosebită şi nu a avut consecinţe asupra valabilităţii celorlalte acte procedurale întocmite în dosarul de revizuire, fiind cenzurată în ceea ce priveşte competenţa de instanţa de judecată ce a fost învestită prin adresa respectivă.

Faptul că măsura administrativă ar fi condus la întârzierea soluţionării cererii de revizuire cu 5 luni nu a produs nicio vătămare recurentului-reclamant, în condiţiile în care cererea sa de revizuire a fost respinsă în mod definitiv ca neîntemeiată.

Mai reţine instanţa de recurs şi că, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, măsura dispusă de judecătorul reclamat, în calitate de preşedinte al secţiei a I- Penala a Curţii de Apel Bucureşti, a fost în marja atribuţiilor reglementate de art. 24 alin. (1) lit. n) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, conform cărora preşedintele secţiei rezolvă corespondenţa secţiei şi trimite, în cazurile prevăzute de lege, pe cale administrativă, cererile sau plângerile greşit îndreptate şi le restituie pe cele care nu întrunesc condiţiile legale.

În acest context, instanţa de control judiciar constată şi că, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, din cererea de revizuire nu reiese că aceasta ar fi fost adresată în mod distinct secţiei civile a Curţii de Apel Bucureşti, fiind adresată în mod generic Curţii de Apel Bucureşti.

Totodată, întrucât cererea de revizuire formulată de recurentul-reclamant se afla pe circuitul administrativ, nefiind înregistrată cu număr de dosar şi repartizată aleatoriu unui complet de judecată, nu s-ar fi putut face aplicarea dispoziţiilor art. 200 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii procedurale oricum aplicabile doar în situaţia înregistrării cererii la secţia civilă, ori ale art. 453 alin. (2) C. proc. pen.

Nu în ultimul rând, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat judicios atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 760 din 13 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.