Judicial inspection authority limits: Inapplicability of disciplinary review to censure judicial legal reasoning and obligation to refer closed files to professional evaluation committees.

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06 mai 2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei inspectorului-şef nr. C19-876/29.03.2019 şi a Rezoluţiei de clasare din 27 decembrie 2018, pronunţată în cauza nr. x/2018 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Inspecţia Judiciară la trimiterea reclamaţiei spre soluţionare comisiei de evaluare profesională din cadrul Curţii de Apel Târgu Mures şi la cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2020, luând în considerare circumstanţele concrete ale speţei, în conformitate cu prevederilor art. 78 C. proc. civ. (în referire la art. 161 din Legea nr. 554/2004), s-a admis cererea de introducere în cauză a celor trei judecători vizaţi de sesizarea disciplinară şi destinatari ai rezoluţiei atacate, B., C. şi D., în calitate de pârâţi.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 491 din 26 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei B. şi a respins în consecinţă acţiunea exercitată în contradictoriu cu această pârâtă, pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă;

- a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind trimiterea reclamaţiei către comisia de evaluare profesională din cadrul Curţii de Apel Tg. Mureş;

- a respins acţiunea formulată de reclamanta "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, C. şi D., ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 491 din 26 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta "A." S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că există contradicţie între motivarea petitului privind trimiterea reclamaţiei către comisia de evaluare profesională din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş şi cea referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acestei cereri, în condiţiile în care deşi s-a pronunţat în sensul că urmează a face examinarea acestei cereri pe fondul său sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, judecătorul fondului s-a rezumat în a aborda aceeaşi motivare de refuz, neexinstând o examinare a fondului cererii sale.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că au fost greşit aplicate prevederile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 la situaţia speţei, iar încercările judecătorului fondului de a scoate de sub competenţa Inspecţiei Judiciare a cercetării faptei săvârşite de cei trei judecători ai Curţii de Apel Târgu Mureş nu pot înlătura compromiterea imaginii justiţiei române: trei judecători de la o curte de apel nu cunosc prevederile legii pe care trebuie sa o aplice speţei pe care o judecă, respectiv o normă abrogată.

Referitor la abaterea dispciplinară prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că nu există niciun act de verificare a reclamaţiei săvârşit în cauză de Inspecţia Judiciară din care să rezulte chiar şi posibilitatea de a analiza existenţa uneia sau alteia din cele două alternative de săvârşire a faptei reclamate.

O "verificare" constând în verificarea dosarului ECRIS, apoi finalizată prin formularea enunţului conclusiv tipizat că reclamaţia sa ar viza soluţia dată de cei trei judecători nu semnifică îndeplinirea sarcinii atribuite Inspecţiei Judiciare prin lege.

Din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor referitoare la exercitarea funcţiei cu (cel puţin) "gravă neglijenţă", prima instanţă a greşit atunci când a considerat că Inspecţia Judiciară şi-a îndeplinit sarcina de verificare a reclamaţiei sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă a apreciat că fapta săvârşită de cei trei judecători ai Curţii de Apel Târgu Mureş întruneşte caracteristicile pentru a fi reţinută această abatere disciplinară:

- în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu, au nesocotit o normă de drept procesual (abrogarea parcurgerii etapei notificării prealabile pentru promovarea unei contestaţii, cu cererea sa accesorie a obligării la plata cheltuielilor de judecată);

- această nesocotire are un caracter grav (a privat-o de dreptul de a îi fi rambursate de autoritatea contractantă cheltuielile de judecată efectuate pentru soluţionarea contestaţiei sale);

- această nesocotire are un caracter neîndoielnic (utilizarea unei prevederi legale abrogate pentru motivarea unei soluţii nefavorabile este de netăgăduit);

- această nesocotire are un caracter nescuzabil (principala obligaţie a oricărui judecător este cea de a cunoaşte legea pe care o aplică în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu); niciun "observator rezonabil nu poate găsi o justificare" a necunoaşterii legii de către cineva (nemo censetur ignorare legem) cu atât mai puţin necunoaşterea dreptului de către un judecător (nemo jus ignorare censetur);

- această nesocotire a avut "consecinţe asupra valabilităţii actelor întocmite de magistrat" şi i-a produs o vătămare a drepturilor şi intereselor sale, fiind decisivă în respingerea pretenţiei sale de despăgubire întemeiată pe culpa procesuală a autorităţii contractante.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai învederat şi că prima instanţă nu a analizat "legalitatea şi temeinicia" cererii sale de a fi obligată Inspecţia Judiciară la transmiterea către comisia de evaluare profesională din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş a reclamaţiei, rezumându-se a relua argumentaţia Inspecţiei Judiciare privind lipsa unei obligaţii de a proceda în acest sens.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09 decembrie 2021, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta "A." S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de fond privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii nu intră în contradicţie cu argumentele pentru care prima instanţă a procedat la respingerea capătului de cerere referitor la trimiterea reclamaţiei către comisia de evaluare din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş, judecătorul fondului apreciind o atare cerere ca îndeplinind condiţiile de admisibilitate în lumina dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, procedând la soluţionarea pe fond a acesteia.

De altfel, instanţa de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care a fost soluţionată cererea sa, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători sub nr. x/2018, reclamanta a solicitat efectuarea de verificări/cercetări cu privire la modul în care trei judecători ai Curţii de Apel Târgu Mureş (C., D. şi B.) au soluţionat plângerea împotriva Deciziei C.N.S.C. nr. 241/03/2464/04.09.2018.

Lucrarea a fost soluţionată de inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, prin rezoluţia din data de 27 decembrie 2019, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluţiei de clasare, a fost emisă rezoluţia Inspectorului – şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-876, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurenta-reclamantă din prezenta cauză dedusă judecăţii.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanta "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-876 şi a rezoluţiei de clasare.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare:

(…)

s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală".

Totodată, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

În acest context, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că, referitor la abaterea prevăzută la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, chestiunea corelării, în cadrul hotărârii judecătoreşti în discuţie, a instituţiei notificării cu procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 554/2004, reprezintă expresia unui raţionament logico-juridic, care nu poate fi cenzurat de o autoritate administrativă, respectiv în cadrul procesual al soluţionării contestaţiei formulate în condiţiile art. 451 din Legea nr. 317/2004.

O interpretare contrară, în sensul verificării raţionamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecţia Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuţie chiar imparţialitatea judecătorului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Cu alte cuvinte, cerinţa respectării principiului independenţei judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunţat, după cum s-a invocat inclusiv prin rezoluţiile contestate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).

În orice caz, aşa cum în mod corect a subliniat şi judecătorul fondului cu privire la pretinsele abateri disciplinare invocate de reclamantă, cercetarea disciplinară magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004, care reglementează atât competenţa Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfăşurându-şi activitatea în mod independent nu sunt ţinuţi de încadrarea juridică dată de către petenţi faptelor sesizate, fiind esenţial ca aceştia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârşirii de către magistraţi a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenţei/inexistenţei elementelor constitutive ale abateţilor disciplinare se confirmă sau nu.

Or, prin rezoluţia contestată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, întrucât în urma verificărilor prealabile efectuate nu au fost identificate indicii că magistraţii judecători vizaţi de sesizare ar fi acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în sensul nesocotirii normelor de drept substanţial sau de procedură incidente.

În acest sens, instanţa de control judiciar are în vedere şi că noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară poate doar să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de magistraţii verificaţi a abaterii prevăzute la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, modul în care a fost corelată, în cadrul hotărârii judecătoreşti în discuţie, instituţia notificării cu procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 554/2004, respectiv raţionamentul logico-juridic avut în vedere la soluţionarea cauzei de judecătorii cu privire la care a fost sesizată Inspecţia Judiciară, excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se reanalizeze cauza sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de instanţe.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană, sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizează în concret interpretarea normelor juridice şi analiza probatoriului administrat în cauză, specifice activităţii de judecată.

Elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele horărârilor reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă.

În ceea ce priveşte nemulţumirea recurentei-reclamante legată de modul în care şi-a desfăşurat activitatea intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, instanţa de control judiciar apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat judicios atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. s) şi t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în condiţiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat şi angajator, recurenta nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecţia Judiciară de a declanşa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorităţii competente săvârşirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acţiunii judiciare fiind Inspecţia Judiciară, având în vedere competenţele acesteia date prin lege specială, petiţionarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluţionare a sesizării.

Nu în ultimul rând, referitor la criticile privind trimiterea reclamaţiei către comisia de evaluare profesională din cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţa de recurs reţine că procedura cercetării disciplinare a judecătorului este distinctă de procedura de evaluare a activităţii judecătorului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, "(1) În situaţia în care se constată, ca urmare a efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorii judiciari dispun, prin rezoluţie, clasarea sesizării", iar conform art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ, "(2) Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situaţie în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condiţiile art. 10 alin. (6)".

În ceea ce priveşte evaluarea judecătorilor, această procedură se efectua de comisiile de evaluare constituite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii potrivit procedurii evidenţiate în H.C.S.M. nr. 676/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, în vigoare în perioada de referinţă, care, la art. 38 alin. (2) statuează că Inspecţia Judiciară are facultatea de a transmite "date şi informaţii utile pentru efectuarea evaluării".

În consecinţă, în mod corect a respins instanţa de fond acest capăt de cerere ca neîntemeiat, reţinându-se că dispoziţiile legale speciale în materie nu prevăd în sarcina Inspecţiei Judiciare obligaţia trimiterii rezoluţiei de clasare către comisia de evaluare profesională a instanţei, ci doar facultatea de a transmite "date şi informaţii utile pentru efectuarea evaluării", ceea ce presupune că, pe de o parte, trebuie să existe convingerea intimatei-pârâte privind necesitatea transmiterii, iar, pe de altă parte, că obiectul transmiterii este distinct de ceea ce solicită recurenta-reclamantă în prezenta cauză, întrucât soluţionarea sesizării disciplinare formulate de petentă este de competenţa exclusivă a Inspecţiei Judiciare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta "A." S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta "A." S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 491 din 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.