Appeal on judicial assistants’ salary rights dismissed; court upholds Ministry order and leaves 2016 salary date in force.

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23 noiembrie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 3344/C din 24 august 2020, emis de pârât, solicitând:

1. Revocarea parţială a art. 1, alin. (1), în sensul ca acesta să prezinte următorul conţinut: "în perioada 09 aprilie 2015 – 30 noiembrie 2015, respectiv 01 decembrie 2015 – 31 decembrie 2017, drepturile salariale ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia Curţilor de Apel, prevăzuţi în Anexele nr. 1-15 la prezentul ordin, se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON respectiv de 484,18 RON, a coeficientului de multiplicare de 19, cu raportarea la majorarea pentru vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe."

2. Revocarea parţială a art. 1, alin. (3), în sensul eliminării din text a sintagmei: " (...) în aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, cu modificările şi completările ulterioare, (...)" .

În cadrul acestui petit a solicitat şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, forma iniţială a actului, prin care s-au plafonat sporurile în plată la nivelul lunii decembrie 2018.

3. Revocarea parţială a art. 2 partea finală prin înlocuirea sintagmei: "(...) în acord cu prevederile legale care reglementează finanţele publice." cu sintagma: "cu plata într-o singură tranşă".

La data de 15 martie 2021, reclamantul a formulat cerere de modificare/precizare a cererii de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului la:

- stabilirea clară şi detaliată, în noul ordin, a procedurii de efectuare a plăţii tuturor diferenţelor de drepturi salariale restante reieşite din titlurile executorii incidente perioadei vizate, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018;

- stabilirea în noul ordin a procedurii de efectuare a plăţii cu prioritate a dobânzii penalizatoare şi remuneratorii faţă de creanţă, în conformitate cu art. 1509 alin. (2) C. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 930 din 14 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 930 din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim set de critici, recurentul-reclamant a învederat că instanţa a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârât, în raport de prevederile art. 98 din Ordinul nr. 120/2011 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, iar în acest sens a solicitat admiterea excepţiei şi anularea întâmpinării, cu consecinţa de a nu mai fi analizate excepţiile şi apărările formulate de pârât.

Referitor la emiterea Ordinului începând cu data de 01 decembrie 2016, în limita termenului de prescripţie de 3 ani, recurentul-reclamant a susţinut că problema prescripţiei se pune doar în cadrul unul proces/cereri în justiţie şi nu în cazul unei acţiuni/plată din proprie iniţiativă realizată de o persoană fie ea şi minister. Subiect care trebuie să fie de bună credinţă şi să se achite de obligaţiile ce-i revin pentru întreaga perioadă în care a fost în culpă cu privire la plata unor sume cu titlu de drepturi salariale. Alegerea datei de 01 decembrie 2016 nu are niciun temei legal, iar prescripţia nu poate fi opusă nimănui dacă nu este deschisă o acţiune judecătorească. Ministerului îi revenea obligaţia de a respecta prevederile DCC nr. 794 din proprie iniţiativă ca începând cu data de 09 aprilie 2015 să procedeze la uniformizarea indemnizaţiilor la nivelul maxim şi la stabilirea acestora pentru fiecare funcţie din cadrul sistemului de justiţie nicidecum "să aştepte" să fie obligat prin hotărâri judecătoreşti pentru aceasta.

Cu privire la motivarea instanţei de fond referitoare la sentinţa civilă nr. 2478/25.11.2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON indicată prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a arătat că s-a adresat în acest sens ministerului prin mai multe cereri şi pentru toate drepturile câştigate prin hotărâri judecătoreşti dar, în cadrul acestui proces a depus la dosar doar cererea înregistrată la pârât sub nr. x/2020, după cum recunoaşte şi acesta prin întâmpinarea depusă, deci motivarea instanţei este în contradicţie cu documentele aflate la dosar.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că nu i-a fost recunoscută majorarea indemnizaţiei pentru vechimea în funcţie fără să fie analizate prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 26/2007 şi fără să se ţină cont că nu i-au fost stabilite drepturile şi în funcţie de vechimea în funcţie, precum şi că există în ţară colegi asistenţi judiciari care au indemnizaţia de bază brută lunară corelată cu vechimea totală în funcţie.

În ceea ce priveşte sentinţa nr. 1419/16.10.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2019, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că a depus acea sentinţă cu titlu de practică judiciară pentru a se vedea temeiurile în baza cărora are dreptul la o salarizare în funcţie de vechimea totală în funcţia de asistent judiciar şi nu ca hotărâre de comparaţie la care să se raporteze pentru a modifica ordinul emis de angajator. Pentru a proba - prin hotărâri de comparaţie - că ministerul ar fi trebuit să îl aducă cu indemnizaţia la nivelul maxim în plată a depus multe alte hotărâri (şi altele, mult mai multe, fiind trimise ministerului ataşate la cererea de modificare, pe cale amiabilă a ordinului - conform art. 7 din Anexa V, Legea nr. 153/2017, cerere care i-a fost respinsă prin adresa -răspuns nr. x/2020).

Recurentul-reclamant a mai solicitat să se constate şi că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe modificarea/completarea obiectului cererii depusă la dosar în data de 15 martie 2021. Apreciază totodată că aceste capete de cerere subzistă chiar şi în cazul soluţiei de respinge a tuturor celorlalte capete, motivat de faptul că ordinul atacat nu a respectat cerinţele legale în vigoare la data emiterii lui, respectiv criteriile privitoare la imputaţia plăţii prevăzute la art. 1509 C. civ. şi nici cerinţa prevăzută de art. 39 din O.U.G. nr. 114/2008, iar prevederile referitoare la plata diferenţelor reieşite din aplicarea ordinului sunt cu totul superficiale, ceea ce reprezintă o îndepărtare de la cerinţele legale de respectat la emiterea unui ordin.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a apreciat că intimatul Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 3344/2020 cu încălcarea unuia dintre principiile de bază ale sistemului de salarizare, instituit chiar prin legea privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării.

În acest sens este şi principiul egalităţii prevăzut la art. 6 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 153/2017, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

Aceste principii, în forma prevăzută de legiuitor în acest act normativ, sunt în concordanţă cu prevederile Deciziei nr. 794/15.12.2016, pronunţată de Curtea Constituţională, care a concluzionat în sensul că, efectul neconstituţionalităţii art. 3 indice 1, alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Mai mult decât atât, Ministerul Justiţiei a refuzat să pună în acord cu legislaţia mai sus invocată, prin propuneri de modificare legislativă, dispoziţiile art. 16 din legea de salarizare, solicitare efectuată de către Consiliul Superior al Magistraturii, comunicată tuturor instanţelor. Prin aceste propuneri CSM a solicitat Ministerului de Justiţie modificarea art. 16 din legea de salarizare, în ceea ce priveşte salarizarea asistenţilor judiciari, astfel: "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia de încadrare prevăzută la anexa V capitolul I nr. crt. 5, corespunzător vechimii în funcţie".

Existenţa discriminării directe a asistenţilor judiciari rezultă şi din dispoziţiile art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecţie egală a legii împotriva oricărei discriminări şi dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiţii de muncă juste ţi prielnice şi la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincţie); art. 14 din Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenţie (care interzic discriminările); art. 4 din Carta Socială Europeană, revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) şi f), art. 154 alin. (3), art. 165 şi art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 şi art. 41 din Constituţie (care garantează aplicarea principiului nediscriminării şi în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conţinutul complex al dreptului constituţional la muncă şi care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 octombrie 2022, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând, independent de apărările iterate şi în faţa instanţei de fond, dispoziţiile Deciziei nr. 12/06.06.2022, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului-reclamant privind soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârât sunt nefondate.

Potrivit art. 53 lit. f) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, "Directorii şi ceilalţi conducători ai compartimentelor din structura organizatorică a ministerului îndeplinesc următoarele atribuţii: (...) verifică şi avizează sau, după caz, aprobă lucrările întocmite în cadrul compartimentului pe care îl coordonează", iar art. 97 din acelaşi Regulament prevede că: "Direcţia Contencios este compartimentul de specialitate care asigură reprezentarea ministerului, apără drepturile şi interesele legitime ale acestuia în raporturile cu autorităţile publice, respectiv cu alte persoane fizice sau juridice, avizează din perspectiva legalităţii actele cu caracter juridic încheiate de minister şi acordă asistenţă juridică compartimentelor ministerului".

Aşadar, printre atribuţiile Direcţiei Contencios se regăsesc următoarele:

- reprezintă ministerul şi apără drepturile şi interesele acestuia în faţa instanţelor judecătoreşti, a instanţelor arbitrale şi a altor organe jurisdicţionale, precum şi în raporturile cu alte organe, cu persoane fizice sau juridice;

- redactează, în termenele procedurale şi depune la dosarul cauzei, sub semnătura directorului, întâmpinările, răspunsurile la întâmpinări, notele de şedinţă, concluziile scrise, în dosarele în care ministerul este parte;

- întocmeşte orice alte acte procedurale legate de reprezentarea ministerului în faţa organelor jurisdicţionale şi le expediază la dosarul cauzei;

- elaborează şi prezintă spre aprobare conducerii ministerului propuneri de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor aflate pe rol, cereri de chemare în judecată, cereri de intervenţie, motive care stau la baza căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti nefavorabile ministerului, propuneri privind inoportunitatea atacării hotărârilor judecătoreşti nefavorabile ministerului, renunţări la judecată, tranzacţii, precum şi orice alte acte de dispoziţie în litigiile în care ministerul este parte;

- elaborează şi prezintă spre aprobare conducerii ministerului toate actele de procedură, apărări, căi de atac, în situaţia în care parte în litigiu este ministrul justiţiei (www.x.ro).

Constată Înalta Curte că întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de fond este semnată de B., în calitate de director al Direcţiei Contencios din cadrul Ministerului Justiţiei, şi conţine ştampila instituţiei, formal fiind îndeplinite condiţiile legale pentru ca d-nul B. să formuleze apărări în numele Ministerului Justiţiei.

În acest context, este indiscutabil că persoana care a semnat întâmpinarea formulată în cauză de pârât este îndreptăţită, în calitate de director al Direcţiei Contencios, să elaboreze şi să semneze întâmpinările, notele de şedinţă, concluziile Ministerului Justiţiei în toate litigiile în care acesta este parte, fiind vorba despre o reprezentare legală a Ministerului Justiţiei, iar semnătura acestuia angajează, în mod implicit şi în mod valabil, răspunderea instituţiei.

În speţă, este de observat că actul de procedură întocmit în cauză de Ministerul Justiţiei constă în întâmpinarea formulată faţă de cererea de chemare în judecată, fiind asumat şi semnat de directorul Direcţiei Contencios, în virtutea atribuţiilor stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei.

În plus, astfel cum a susţinut în mod corect şi intimatul, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei nu este un simplu act intern, fiind aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 120/C/19.01.2011 (prevăzut în Anexa ce face parte integrantă din acesta) şi a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, având natura unui act administrativ unilateral dat în aplicarea legii, care se bucură pe deplin de prezumţia de legalitate.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-reclamant referitoare la cererea de modificare/completare a obiectului cererii depusă la dosarul cauzei la data de 15 martie.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine, pe de o parte, că prima instanţă a avut-o în vedere, calificând în mod corect capetele de cerere invocate prin această cerere ca fiind capete de cerere accesorii, a căror admitere era condiţionată de soluţionarea favorabilă a cererii principale, iar pe de altă parte, că modalitatea de plată a drepturilor stabilite prin ordinul contestat este reglementată de O.U.G. nr. 114/2018, reglementare care potrivit art. 124 Constituţia României trebuie respectată şi aplicată de organele judiciare atât timp cât este în vigoare şi nu este declarată neconstituţională.

Cu privire la fondul cauzei, se reţine că prin Ordinul nr. 3344/C/2020, emis de Ministrul Justiţiei, reclamantului i-au fost stabilite drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01 decembrie 2016, cu includerea în indemnizaţia de încadrare brută a unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul, asistent judiciar în cadrul Tribunalului Suceava, a adresat pârâtului Ministerului Justiţiei o cerere, prin care a contestat Ordinul nr. 3344/C/2020 şi a solicitat modificarea parţială a ordinului de salarizare, respectiv luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 484,18 RON începând cu data de 09 aprilie 2015 şi a vechimii efective în funcţia de asistent judiciar.

În ceea ce priveşte perioada anterioară, 09 aprilie 2015 - 01 decembrie 2016), instanţa de recurs constată că aceasta nu a făcut obiectul Ordinului nr. 3344/C/2020, drepturile salariale ale personalului din familia ocupaţională "justiţie" pentru această perioadă fiind stabilite prin alte acte administrative anterioare cu privire la care reclamantul avea obligaţia de a formula contestaţie şi subsecvent de a se adresa instanţei de judecată.

Totodată, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, recurentul-reclamant nu a invocat nicio hotărâre judecătorească definitivă prin care Ministerul Justiţiei să fi fost obligat să emită în privinţa acestuia un ordin prin care să se stabilească drepturile salariale ale acestuia începând cu data de 09 aprilie 2015, prin raportare la valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

În acest context, se are în vedere şi că în dosarul nr. x/2019, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2478/25.11.2019 a Tribunalului Cluj (filele x din vol. I al dosarului instanţei de fond), Ministerul Justiţiei nu a avut calitatea de parte, iar obligaţia stabilită de instanţă a fost aceea de obligare a Tribunalului Suceava la calcularea şi la plata către reclamantul A. a diferenţelor salariale rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor salariale cuvenite începând cu data de 09 aprilie 2015 a valorii sectoriale de referinţă 440,16 RON, respectiv 484,18 RON începând cu data de 01 decembrie 2015.

Or, în mod corect a concluzionat instanţa de fond că în această situaţie hotărârea judecătorească invocată de reclamant nu poate fi avută în vedere ca temei pentru eventuala obligaţie a Ministerului Justiţiei de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantului prin raportare la valoarea de referinţă de 484,18 RON începând cu data de 09 aprilie 2015.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar nu constată nicio contradicţie între motivarea instanţei de fond şi documentele aflate la dosarul cauzei în ceea ce priveşte valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON indicată prin răspunsul la întâmpinare, în condiţiile în care contestaţia înregistrată la pârât sub nr. x/2020, nu conţine solicitări în acest sens.

În consecinţă, solicitarea acestuia nu putea fi analizată în acest cadru procesual, faţă de dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V din Legea 153/2017. Lipsa cererii adresată Ministerului Justiţiei în sensul arătat, nu dădea aşadar dreptul reclamantului la sesizarea instanţei de contencios administrativ nici măcar pentru cenzurarea unui pretins refuz nejustificat de soluţionare a cererii în sensul art. 8 alin. (1) teza a II - a din Legea nr. 554/2004.

Referitor la criticile vizând solicitările recurentului-reclamant de a-i fi recunoscută majorarea indemnizaţiei pentru vechimea în funcţie, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis: "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Aşadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit intimatul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate criticile recurentului-reclamant, astfel că se impune menţinerea ca legal a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

De asemenea, reţine că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanţei de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecăţii primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.

În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării, Înalta Curte aminteşte că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ari. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".

Relevantă este şi jurisprudenţa CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie."

În această speţă, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acţiuni în justiţie, invocate de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, şi nu de interpretare a legii.

Este de observat şi că hotărârile judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 şi Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţii-asistenţi). Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În acest sens prezintă relevanţă şi decizia nr. 1543/2009 a Curţii Constituţionale prin care, în efectuarea controlului de constituţionalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, statuându-se că "autorul doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii şi a asistenţilor judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 930 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.