Pharmaceutical clawback tax calculation upheld; appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabil şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a solicitat:

- anularea comunicării CNAS primită de A. S.R.L. prin e-mail în data de 08 august 2018, la ora 4:35 p.m.;

- anularea adresei nr. x/07.08.2018, emisă de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi primită de A. S.R.L. în data de 08 august 2018;

- anularea adresei de răspuns a CNAS nr. RV6784/25.09.2018 referitoare la contestaţia depusă de A. S.R.L. împotriva Notificărilor;

- obligarea ANAF - DGAMC la restituirea sumei de 15.267.287 RON, plătită cu titlu de contribuţie clawback aferentă Trimestrului II 2018, în temeiul notificărilor contestate, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată privind soluţionarea cauzei.

2. Hotărârea recurată în cauză

Prin sentinţa civilă nr. 367 din 22 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din din 10 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca neîntemeiată, a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile aflate la dosar, ca fiind pertinentă, concludentă şi admisibilă şi a respins probele cu înscrisuri, expertiza contabilă şi interogatoriul pârâtei CNAS propuse de reclamantă ca nefiind pertinente şi concludente soluţionării cauzei.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 367 din 22 martie 2021 şi a încheierii din 10 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea administrării probei cu expertiză (inclusiv administrarea înscrisurilor suplimentare ce trebuie să susţină expertiza) şi a rejudecării cauzei pe fond, iar în subsidiar, casarea în tot a sentinţei recurate cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Referitor la necesitatea administrării probei cu expertiza în prezenta cauză şi nelegalitatea încheierii de şedinţă din data de 10 decembrie 2019, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că au fost aplicate în mod greşit prevederile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond fiind în eroare cu privire la caracterul specific tehnic al litigiilor privind taxa clawback şi necesitatea administrării probei cu expertiză în vederea justei soluţionări a cauzei.

Astfel, raportat la diferenţele semnificative de sume identificate ca urmare a analizei datelor furnizate de B. pentru mai mulţi ani, a considerat că se confirmă argumentele sale privind datele incorecte prezentate, pe larg, în cererea de chemare în judecată şi în documentele depuse la dosarul de fond al cauzei. Or, prin extrapolarea diferenţelor identificate în mod concret cu privire la medicamentul Detralex, la totalitatea medicamentelor C., a apreciat că reies fără echivoc diferenţele enorme între valorile reale şi cele comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în vederea calculării taxei clawback.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a apreciat că astfel i-a fost respinsă unica modalitate ce poate lămuri certitudinea valorilor comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi a valorii pe care o datorează cu titlu de contribuţie clawback.

În ceea ce priveşte sentinţa recurată, printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă s-a aflat în eroare cu privire la incorectitudinea datelor comunicate menţionate în Notificări, inclusiv din perspectiva includerii anumitor valori pretins a fi suportate din bugetul FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii pentru anumite medicamente care nu se află pe Lista medicamentelor compensate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România.

Concret, raportat la prezenta cauză, se constată că, din analiza evoluţiei vânzărilor totale, este lesne de observat faptul că în fiecare trimestru din anii anteriori valorile de consum comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate depăşeau cu mult valorile corespunzătoare vânzărilor reale înregistrate în trimestrele respective care puteau fi suportate efectiv din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.

Aşadar, erorile de consum nu pot fi explicate, în niciun caz prin stocuri precedente existente pe lanţ sau decalaje de consum, argument pur teoretic folosit de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în faţa primei instanţe pentru a justifica propria incapacitate de a verifica şi corecta datele conform solicitărilor din contestaţie.

Recurenta-reclamantă a apreciat că se poate astfel constata temeinicia criticilor sentinţei atacate legate de discrepanţa între: (a) valoarea vânzărilor aşa cum rezultă din evidenţele interne şi externe pe care le deţine şi (b) valoarea vânzărilor care rezultă din consumurile raportate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, precum şi reţinerile greşite ale primei instanţe referitor la medicamentele D., E. 10mg/10mg, E. 10mg/5mg, E. 5mg/10mg şi E. 5mg/5mg.

A mai arătat recurenta-reclamantă şi că intimata-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu a dovedit faptul că medicamentele menţionate, care nu erau compensate în sistemul de asigurări de sănătate, au fost în mod efectiv suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii. Or, instanţa fondului a ignorat faptul că punerea pe piaţă a unor medicamente, chiar dacă ele sunt menţionate în lista trimestrială asumată de către A., atâta vreme cât acestea nu se află pe lista medicamentelor compensate, nu dovedeşte faptul că medicamentele respective au fost suportate din FNUASS şi/sau din bugetul Ministerului Sănătăţii în Trimestrul II 2018.

Totodată, a apreciat că în temeiul art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 ar fi putut invoca nelegalitatea actelor în întregime, chiar dacă prin plângerea prealabilă a făcut trimitere doar la anumite coduri CIM, concluzionând că, întrucât nu au fost furnizate documente relevante care dovedesc faptul că medicamentele menţionate mai sus au fost în mod efectiv consumate şi suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, în mod greşit a reţinut instanţa de judecată că valoarea aferentă vânzărilor acestora în mod legal este luată în considerare în scopul calculării Contribuţiei datorate pentru Trimestrul II 2018.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi că, în contextul în care, în cauză, instanţa de judecată a respins cererea de administrare a probei cu expertiză şi interogatoriul, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate avea obligaţia de a proba corectitudinea actelor contestate de A., demers ce nu a fost realizat. Astfel, potrivit principiului in dubio contra fiscum, cunoscut uneori şi sub forma in dubio pro libertate civium, consacrat prin art. 13 alin. (5) Codul de procedură fiscală, orice dubiu asupra existenţei faptului impozabil sau asupra naturii acestuia susceptibil de interpretări ambigue sau multiple, în speţă, dubiul asupra corectitudinii datelor transmise de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate reieşind fără echivoc din cuprinsul datelor de piaţă puse la dispoziţia sa de B., profită contribuabilului, unica soluţie ce se impune a fi luată în cauză fiind anularea Notificărilor aferente trimestrului II 2018, în condiţiile înfrângerii prezumţiei de legalitate a actelor.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat că prima instanţă s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte includerea TVA şi a adaosurilor distribuitorilor angro şi ale farmaciilor în datele comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru Trimestrul II 2018, reţinând în mod greşit legalitatea includerii acestora în valorile comunicate de intimată prin raportare la (i) Decizia nr. 268/2014, pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la legalitatea includerii adaosurilor furnizorilor şi la (ii) dispoziţiile art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, în ceea ce priveşte legalitatea includerii TVA-ului în datele comunicate.

În acest context, a mai susţinut recurenta-reclamantă şi că, faptul că Bat şi CTt nu includ TVA, nu înseamnă că valorile consumului individual nu includ TVA, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă. În raport de dispoziţiile Curţii Constituţionale, TVA trebuia eliminat din toate elementele ce configurează baza de calcul al sarcinii fiscale, în cazul contribuţiei clawback, valorile consumului individual fiind tocmai elementul ce particularizează valoarea acestei contribuţii, în raport de alţi contribuabili clawback.

Mai mult, urmează a se constata faptul că Datele Comunicate nu se rezumă doar la elementele formulei de calcul ci mai ales la valorile consumului individual de medicamente comercializate de către aceasta, valori ce includ în mod cert, TVA. De asemenea, a apreciat că instanţa de fond a ignorat efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39/05.02.2013, precum şi legislaţia aplicabilă la nivelul Trimestrului II 2018.

Referitor la incidenţa O.U.G. nr. 60/2014, a solicitat să fie avută în vedere împrejurarea că deducerea TVA de către aceasta, prin aplicarea cotei de 9%, în condiţiile în care, pe de o parte, ordonanţa nu prevede posibilitatea aplicării acestei cote în mod nediferenţiat, iar pe de altă parte din punct de vedere al dreptului comun fiscal, anumite segmente de comercializare sunt scutite de TVA, generează un impediment semnificativ cât priveşte valoarea exactă ce poate fi dedusă, în condiţiile în care A. S.R.L. nu are niciun fel de control asupra acesteia (datele fiind în gestiunea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate ca urmare a serviciilor de decontare prestate către furnizorii primari - plătitori de TVA).

Drept urmare, ar trebui în opinia acesteia să se constate că includerea adaosurilor practicate de către farmacii şi terţii distribuitori angro, precum şi a TVA-ului în valorile menţionate în Notificări, este în mod cert nu doar injustă, dar şi nelegală, de vreme ce consecinţa aplicării legii de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în această formă are ca efect stabilirea unei sarcini fiscale prin raportare la o valoare superioară preţului încasat de către A..

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat şi interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa fondului a prevederilor art. 3 lit. b) din Codul fiscal, în ceea ce priveşte principiul predictibilităţii şi certitudinii sarcinii fiscale, apreciind că, întrucât Notificările au fost emise cu încălcarea principiului predictibilităţii fiscale, Datele Comunicate nu ar trebui să fie considerate un element obiectiv în baza căruia A. S.R.L. şi/sau F. să fie obligate să plătească Contribuţia.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 decembrie 2021, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârile recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte constată că au fost formulate critici ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv când au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, doar cu privire la încheierea din 10 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, urmând a fi analizate în consecinţă.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta - reclamantă cu privire la hotărârile atacate, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate după cum urmează:

- critici împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, respectiv nelegalitatea acesteia în raport de necesitatea administrării probei cu expertiză în vederea justei soluţionări a cauzei;

- critici referitoare la incorectitudinea datelor comunicate menţionate în Notificări, inclusiv din perspectiva includerii anumitor valori pretins a fi suportate din bugetul FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii pentru anumite medicamente care nu se află pe Lista medicamentelor compensate în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România;

- critici privind includerea TVA şi a adaosurilor distribuitorilor angro şi ale farmaciilor în datele comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru Trimestrul II 2018;

- critici referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa fondului a prevederilor art. 3 lit. b) din Codul fiscal, în ceea ce priveşte principiul predictibilităţii şi certitudinii sarcinii fiscale.

II.1. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile formulate împotriva încheierii din 10 decembrie 2019, pe considerentul nelegalei respingeri a probei cu expertiză solicitată de reclamantă, care era necesară în contextul în care din documentele depuse la dosar rezultă caracterul îndoielnic al datelor comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte constată că, în raport de cadrul legislativ aplicabil cauzei de faţă, în mod legal prima instanţă a apreciat că proba cu expertiză tehnică de specialitate, cu obiectivele propuse de recurenta-reclamantă, nu este utilă cauzei.

Astfel, este de necontestat că singura obligaţie a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate faţă de deţinătorii de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor este aceea de comunicare a datelor prevăzute de lege, respectiv a procentului "p" şi a consumului de medicamente înregistrat în Platforma informatică a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, pe baza situaţiei centralizate a valorilor comunicate de casele de asigurări de sănătate, prin raportare la lista de medicamente depusă chiar de titularul obligaţiei la sediul acesteia.

În acest sens, în mod legal instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care fac referire la valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente prevăzut la art. 5 alin. (7), acesta fiind elementul prevăzut de lege ca prezentând relevanţă la calculul contribuţiei, iar nu cantitatea de medicamente cum eronat susţine recurenta- reclamantă.

Aşadar, atâta timp cât consumul se raportează la o valoare suportată din Fond, tot astfel şi contribuţia datorată de parte are în vedere o valoare aferentă consumului medicamentelor puse de aceasta pe piaţă (conform listei întocmite chiar de contribuabil), iar nu la o anumită cantitate a acestora. Prin urmare, corect a fost apreciată neutilă soluţionării cauzei, expertiza propusă de reclamantă.

În orice caz, se reţine că proba cu expertiză şi cea cu înscrisurile suplimentare, au fost propuse având în vedere pretinsa incorectitudine a datelor transmise prin notificarea contestată şi erorile de raportare, apreciindu-se necesară părerea unui expert care să verifice aceste date prin analiza temeinică şi detaliată a tuturor documentelor justificative începând cu momentul 0 - raportarea de către furnizori.

Întrucât problema incorectitudinii datelor comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru calcularea contribuţiei clawback pe trimestrul II 2018 a fost invocată ca motiv de nelegalitate a notificării ce face obiectul prezentului litigiu, considerentele ce vor fi expuse de Înalta Curte sub aspectul criticilor recurentei care vizează nereţinerea de către prima instanţă a acestui motiv de nelegalitate constituie argumente valabile şi în ceea ce priveşte respingerea criticii referitoare la probatoriul încuviinţat de instanţă.

În consecinţă, instanţa de recurs reţine că atât motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat, recurenta-reclamantă nefiind vătămată în drepturile sale procesuale raportat la admiterea şi administrarea probatoriului, cât şi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că nu au fost aplicate sau interpretate greşit prevederile legale referitoare la competenţa instanţei de fond de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, aceasta fiind un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică.

II.2. Referitor la criticile reclamantei vizând faptul că datele comunicate prin notificare sunt incorecte şi nu au fost calculate în conformitate cu legea.

În privinţa acestei critici se reţine, dincolo de împrejurarea inexistenţei unor dispoziţii legale care să stipuleze că sarcina probei legalităţii actului administrativ îi revine emitentului acestuia, că dispoziţiile O.U.G. nr. 77/2011 nu prevăd că notificarea prin care este comunicat deţinătorului APP consumul trimestrial de medicamente ar trebui însoţită de documente de contabilitate primară, precum facturile de achiziţie a medicamentelor de către farmacii şi spitale.

După cum rezultă din prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, consumul de medicamente comunicat este cel centralizat, înregistrat pe baza datelor din sistemul de asigurări sociale de sănătate. Aceste date au la bază raportările prevăzute de art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, respectiv cele ale farmaciilor cu circuit deschis (în condiţiile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate) şi cele ale unităţilor sanitare cu paturi şi centrelor de dializă (pe baza formularelor de raportare aprobate prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate). Centralizarea acestor raportări se face de către casele de asigurări de sănătate care raportează lunar consumul centralizat către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate până la data de 20 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează contribuţia, pe baza unei machete de raportare aprobate prin ordin al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte reţine că la dosar nu există dovezi potrivit cărora notificarea atacată ar conţine alte date decât cele obţinute conform procedurii mai sus descrise şi că jurisprudenţa Curţii Constituţionale a confirmat în mod constant constituţionalitatea dispoziţiilor legale care reglementează această procedură (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 701/2018), reţinându-se că acestea nu contravin prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) şi (3) care consacră accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 52 care consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 56 alin. (2) referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale şi nici prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu se susţine încălcarea prevederilor ordinelor la care fac referire alin. (4) lit. b) şi alin. (6) din art. 5 al O.U.G. nr. 77/2011 şi nici nu s-a dovedit că acestea ar fi fost anulate într-o procedură jurisdicţională, astfel că ordinele menţionate se bucură de prezumţia de legalitate specifică oricărui act administrativ.

Totodată, este de menţionat că potrivit art. 2 din Ordinul comun MS/CNAS nr. 1518/890 din 3 noiembrie 2011 pentru aprobarea formularului de raportare a consumului de medicamente, "furnizorii de servicii medicale răspund de corectitudinea şi exactitatea datelor raportate caselor de asigurări de sănătate." Prin urmare, se constată că notificarea ce conţine comunicarea către deţinătorul APP a consumului de medicamente are la bază raportări însuşite şi asumate pentru corectitudinea lor de către furnizorii de servicii medicale, validate de casele de asigurări de sănătate şi transmise Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Înalta Curte apreciază şi că, prin motivele cererii de chemare în judecată, reclamanta invocă temeri şi îndoieli in abstracto cu privire la corectitudinea consumului de medicamente comunicat, fără să arate, în mod concret şi punctual, cu excepţia câtorva medicamente, împrejurările de fapt care au condus-o la concluzia incorectitudinii datelor comunicate. Ca urmare, se constată că susţinerile reclamantei referitoare la lipsa de corectitudine a datelor comunicate nu sunt decât simple aprecieri personale, care nu pot avea drept consecinţă lipsirea de efecte a unui act administrativ emis cu respectarea procedurilor instituite de legiuitor pentru emiterea sa.

Totodată, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, existenţa unor erori de raportare a consumului de medicamente în anii precedenţi, invocată de recurenta-reclamantă, nu poate constitui o prezumţie de nelegalitate a actului în discuţie, nulitatea actului neputând fi dispusă decât în condiţiile dovedirii certe a nerespectării dispoziţiilor legale prescrise pentru emiterea sa valabilă.

În consecinţă, în mod corect instanţa de fond nu a reţinut acest motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate şi a respins proba cu expertiza contabilă şi proba cu înscrisurile suplimentare solicitate de reclamantă, acestea nefiind utile şi concludente în soluţionarea cauzei.

Referitor la Adresa din 18 februarie 2019, emisă de B. S.R.L. şi un tabel comparativ între datele comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru consumul în circuit deschis (farmacii) privind medicamentul Detralex şi datele certificate de B. cu privire la acelaşi medicament, pentru trimestrul II 2018, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit menţiunilor din adresa depusă la dosar, grupul B. este o companie de tehnologie şi servicii inovatoare în domeniul managementului fluxului de date digitale pentru sistemele de îngrijire a sănătăţii şi pentru B2B şi un dezvoltator de software pentru profesioniştii din domeniul sanitar şi sistemele de asigurări de sănătate. În adresă sunt prezentate date cu privire la medicamentul Detralex, rezultate dintr-un studiu G. în perioada 2016-2018, studiu privind reţetele eliberate prin farmaciile de circuit deschis, cu referire la ponderea produselor compensate pe nivele de compensare, pacienţi şi patologii, la nivelul unui segment de aproximativ 3.000 de farmacii, printre care şi aproximativ 2.000 farmacii de retail echipate cu softul H.. Datele din acest studiu provin din prelucrarea informaţiilor din aproximativ 15 milioane de reţete pe an, ceea ce reprezintă o treime din numărul total de prescripţii raportat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, conform rapoartelor anuale de activitate (2016 şi 2017).

Recurenta reclamantă susţine că din aceste înscrisuri rezultă, pentru trimestrul II 2018, diferenţe de peste 2.400.000 RON între consumul pe circuit deschis (farmacii) comunicat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi consumul pe circuit deschis decontat conform B., în legătură cu medicamentul Detralex.

Înalta Curte apreciază că datele rezultate din acest studiu nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a recursului, din moment ce ele reprezintă date estimate furnizate de companii de analiză şi studii de piaţă privind industria farmaceutică.

Or, stabilirea cuantumului contribuţiei clawback se face pe baza datelor furnizate în temeiul legii, conform procedurii la care s-a făcut referire anterior, şi nu pe baza unor date estimate, cuprinse în studiile de piaţă privind industria farmaceutică, studii ce pot prezenta relevanţă pentru strategiile de vânzări, deci pentru strategia de marketing a unui DAPP.

Potrivit legii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite fiecărui DAPP, respectiv reprezentantului legal al acestuia, consumul centralizat la nivel naţional pentru medicamentele incluse în programele naţionale de sănătate, precum şi pentru medicamentele cu sau fără contribuţie personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripţie medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc şi pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii. Este vorba despre date din sistemul de asigurări sociale de sănătate, astfel că datele estimative menţionate în studii de piaţă, care au ca scop obţinerea unor informaţii utile pentru stabilirea unor strategii de marketing eficiente nu pot fi avute în vedere la analizarea legalităţii actelor administrative prin care Casa Naţională de Asigurări de Sănătate transmite datele necesare pentru calcularea cuantumului contribuţiei clawback.

Aşa fiind, cu atât mai puţin s-ar putea accepta ca aceste date de piaţă să poată justifica eventuala aplicare în cauză a principiului in dubio contra fiscum.

Referitor la medicamentele D. şi E., instanţa de control judiciar remarcă faptul că reclamanta nu susţine absenţa acestor medicamente de pe lista depusă conform art. 4 alin. (21) din O.U.G. nr. 77/2011, ci lipsa lor de pe lista medicamentelor compensate. Această din urmă împrejurare nu exclude însă folosirea respectivelor medicamente în tratamentul spitalicesc, caz în care, conform art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011, există obligaţia de plată a contribuţiei trimestriale aferente acestor medicamente. Aceste medicamente au fost raportate de unităţile sanitare cu paturi şi de centrele de dializă rezultând că au fost utilizate fără ca pacienţii să achite contravaloarea lor, fiind suportate din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii.

În cererea de recurs se face referire la discrepanţele enorme între valorile comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru medicamentele C. ca fiind consumate şi suportate din FNUASS şi bugetul Ministerului Sănătăţii în Trimestrul II 2018 şi cantităţile de medicamente care au fost introduse şi existau efectiv pe piaţa din România.

În privinţa acestora, prima instanţă a reţinut că asemenea comparaţii nu se pot face, întrucât pot apărea decalaje între momentul vânzării medicamentelor de către reclamantă către distribuitori sau direct către farmaciile cu circuit deschis, unităţile sanitare cu paturi şi de centrele de dializă şi momentul eliberării lor către pacienţi.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că medicamentele în discuţie au fost raportate de către canalele de eliberare menţionate la art. 5 alin. (4) lit. b) din O.U.G. nr. 77/2011 la casele de asigurări de sănătate ca medicamente eliberate pacienţilor la nivelul trimestrului II 2018, caz în care consumul de medicamente aferent acestui trimestru poate proveni şi din stocurile anterioare. Întrucât consumul de medicamente raportat de canalele de eliberare poate proveni din achiziţia curentă, dar şi din stocurile anterioare, rezultă că între datele de vânzare (comercializare) şi datele de consum a medicamentelor există în mod obişnuit un decalaj de timp, iar ceea ce contează este data consumului de medicamente (data eliberării efective de către consumatorul final - pacientul) şi nu data comercializării lor în lanţul de distribuţie (distribuitori angro, farmacii cu circuit deschis şi/sau farmacii cu circuit închis).

În acest context, instanţa de recurs constată şi că, deşi recurenta-reclamantă încearcă să acrediteze ideea că prima instanţă, cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, ar fi reţinut că nu ar fi putut invoca nelegalitatea actelor în întregime, din considerentele sentinţei atacate rezultă că prima instanţă a reţinut, în mod corect de altfel, că pârâta CNAS este obligată să verifice datele comunicate de casele judeţene de asigurări de sănătate, doar în măsura contestării punctuale de către deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor a datelor transmise, or, prin contestaţia administrativă reclamanta a invocat erori de raportare doar în ceea ce priveşte codurile CIM W07058001 (Preductal) şi W11615001 (Detralex), iar pârâta i-a comunicat prin răspunsul din data de 25 septembrie 2018, că acestea au fost utilizate şi raportate de toate canalele de eliberare prevăzute la art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2011.

II.3. O a treia critică distinctă în recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. a fost formulată în referire la includerea TVA şi a adaosurilor distribuitorilor angro şi ale farmaciilor în datele comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru Trimestrul II 2018.

Nu pot fi valorificate criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că potrivit art. 32din O.U.G. nr. 77/2011, atât preţul de referinţă, cât şi preţul de decontare se stabilesc prin raportare la preţul de vânzare cu amănuntul, în structura căruia nu intră doar preţul de producător, ci şi adaosul de distribuitor, adaosul de farmacie şi taxa pe valoare adăugată, astfel că nu poate fi reţinută aprecierea recurentei că intimata-pârâtă CNAS nu a avut niciun temei legal pentru a le include în valoarea datelor comunicate.

De altfel, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, acest aspect se confirmă din prevederile art. 16 din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 75 din 30 ianuarie 2009 pentru aprobarea Normelor privind modul de calcul al preţurilor la medicamentele de uz uman, conform căruia modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal va fi unitar pentru toate medicamentele de uz uman eliberate pe bază de prescripţie medicală.

În acest context este de amintit Decizia Curţii Constituţionale nr. 665/2014 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 77/2011. În considerentele acestei decizii s-au menţionat următoarele:

"17. (...) în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui "just echilibru" între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). La punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, această marjă de apreciere vizează atât aprecierea cu privire la existenţa unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă "posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc (...)".

18. (...) reglementarea criticată a fost determinată de un interes public general, explicitat în preambulul ordonanţei de urgenţă, modul de calcul al contribuţiei trimestriale fiind stabilit în considerarea regimului juridic preferenţial al deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor. Astfel, aşa cum s-a precizat mai sus, spre deosebire de distribuitori şi de farmacii, care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deţinătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piaţă a medicamentelor şi au certitudinea vânzării şi încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuţiei în discuţie. Curtea Constituţională a apreciat că formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuţiei dă expresie acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia şi avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deţinătorilor de APP.

19. În acelaşi timp, Curtea a constatat că deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuţiei trimestriale reglementată de O.U.G. nr. 77/2011. Sub acest aspect, Curtea a observat că, potrivit art. 851 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, "Ministerul Sănătăţii stabileşte, avizează şi aprobă, prin ordin al ministrului sănătăţii publice, preţurile maximale ale medicamentelor de uz uman cu autorizaţie de punere pe piaţă în România, cu excepţia medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală (OTC)." Având în vedere aceste prevederi legale, Curtea a constatat că modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie sunt plafonate la un anumit nivel, determinat în mod clar şi explicit (...).

20. Aşadar, câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. Curtea a observat, de asemenea, că, în acest cadru legal, este la aprecierea deţinătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus. Faţă de aceste consideraţii, Curtea nu poate reţine critica prin raportare la dispoziţiile art. 44 din Legea fundamentală".

Şi în Decizia nr. 701/2018, Curtea Constituţională a reiterat faptul că această contribuţie trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că deţinătorilor APP li se decontează din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilităţi), ceea ce nu este cazul celorlalţi subiecţi care desfăşoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje. Aceştia vând atât medicamente compensate, cât şi medicamente cumpărate liber de populaţie, neavând un avantaj efectiv din vânzarea medicamentelor compensate. Pentru activitatea respectivă, aceşti subiecţi practică un adaos comercial negociat cu deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă a medicamentelor, fiind, prin urmare, firesc ca acest adaos să fie plătit de către deţinătorii de autorizaţie de punere pe piaţă.

De asemenea, în condiţiile în care prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 fac referire în mod explicit la valoarea consumului de medicamente (iar nu a vânzărilor), Înalta Curte apreciază că textul este suficient de clar, nepunându-se problema existenţei unui dubiu şi deci nici problema aplicabilităţii principiului in dubio contra fiscum.

Nu poate fi primită nici critica recurentei-reclamante prin care susţine că un contribuabil clawback poate fi obligat să suporte numai sarcini fiscale aferente propriilor activităţi ori beneficii, în condiţiile în care această susţinere contrazice considerentele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a constatat constituţionalitatea includerii adaosurilor comerciale în valoarea consumului de medicamente ce constituie baza de calcul a contribuţiei trimestriale.

Se mai susţine în cererea de recurs că însăşi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate recunoaşte includerea TVA în datele comunicate, care nu se rezumă doar la elementele formulei de calcul, ci mai ales la valorile consumului individual de medicamente comercializate de reclamantă, valori ce includ în mod cert TVA, fiind totodată ignorate de instanţa de fond efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39/2013, precum şi legislaţia aplicabilă la nivelul trimestrului II 2018.

În această privinţă, instanţa de control judiciar reţine că soluţia recurată nu ignoră cadrul legal aplicabil trimestrului în discuţie, iar în acest sens trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 69/2014, potrivit cărora stabilirea, calculul şi declararea contribuţiei trimestriale se efectuează de către persoanele obligate la plata acesteia, prevăzute la art. 1, după deducerea TVA-ului de către aceştia din valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente transmis de CNAS conform alin. (7) (...). Prin urmare, deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă a medicamentelor are obligaţia legală de deducere a TVA-ului.

În cauză nu poate fi vorba despre ignorarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39/2013 care a analizat textul art. 31 alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011, astfel cum a fost completată prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 110/2011, şi a statuat că sintagma "care include şi taxa pe valoarea adăugată" din acest articol este neconstituţională. La momentul la care a fost pronunţată această decizie cadrul legal era diferit de cel aplicabil trimestrului II 2018, în sensul că actul normativ nu reglementa obligaţia deţinătorului de autorizaţie de punere pe piaţă a medicamentelor de deducere a TVA-ului. În consecinţă, este nefondată critica privind pretinsa eroare în care s-a aflat instanţa în prezentarea argumentelor legate de includerea TVA.

De altfel, la pct. 2 final al notificării contestate se menţionează că valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul II 2018, suportat din FNUASS şi din bugetul Ministerului Sănătăţii pentru medicamentele din lista depusă pentru care se datorează contribuţia trimestrială, este prevăzută în Anexă şi conţine TVA, urmând ca aceasta să fie dedusă de fiecare persoană obligată la plata contribuţiei trimestriale, conform prevederilor art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, aprobată prin Legea 184/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în acest sens fiind şi dispoziţiile Ordinului preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1204/07.08.2018.

Mai reţine instanţa de recurs că este de necontestat împrejurarea că, în consumul raportat de farmacii şi distribuitori către CNAS sunt incluse şi adaosurile comerciale practicate de agenţii economici de pe lanţul de distribuţie (adaosul comercial de distribuţie şi adaosul de farmacie), calculate potrivit art. 20 şi 21 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 75/2009, însă criticile reclamantei vizează însuşi modul în care legiuitorul a reglementat mecanismul de calcul al taxei parafiscale, care poate face obiectul unei eventuale sesizări adresate Curţii Constituţionale, iar nu al controlului instanţei de contencios administrativ. În lipsa unor argumente legate de modul concret de determinare a valorii consumului, susţinerile recurentei în sensul că intimata-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie şi nu valoarea consumului de medicamente,raportat la valoarea de compensare a medicamentelor, constituie, în realitate, critici ce vizează justeţea reglementării, iar nu legalitatea actelor emise de autoritate în executarea legii.

Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că ar fi îndatorată la plata unor taxe pe venituri pe care nu le realizează, adaosurile comerciale nefiind încasate de deţinătorii de autorizaţie de punere pe piaţă, ci de distribuitori şi farmacii, nu poate fi reţinută, întrucât, la introducerea pe piaţă a unui medicament, titularii contribuţiei cunoşteau condiţiile de plată a taxei, respectiv faptul că nu vor plăti o contribuţie raportată doar la preţul de producător. În acest sens sunt considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 484 din 25 septembrie 2014, potrivit cărora:

"În aplicarea prevederilor legale de referinţă este stabilit aşadar modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător. În acest cadru legal este la aprecierea deţinătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus."

Totodată, Curtea Constituţională a reiterat faptul că această contribuţie trimestrială a fost instituită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestor deţinători li se decontează din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilităţi), ceea ce nu este cazul celorlalţi subiecţi care desfăşoară o activitate comercială, fără a beneficia de alte avantaje. Aceştia vând atât medicamente compensate, cât şi medicamente cumpărate liber de populaţie, neavând un avantaj efectiv din vânzarea medicamentelor compensate.

Înalta Curte va avea în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale din Decizia nr. 249 din 21 mai 2013: "taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 alin. (1) din Constituţie, în virtutea cărora "impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege", Aşadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială, de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare. Ca atare, este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească plătitorii taxelor parafiscale, în speţă ai taxei de clawback, respectiv agenţii economici care sunt vizaţi în mod expres de reglementările Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2011".

Prin urmare, în cauză nu a fost reliefată o situaţie de încălcare a principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, respectiv a certitudinii impunerii, precum şi a celorlalte principii fiscale, inclusiv a principiului egalităţii.

De altfel, Înalta Curte reţine că reclamanta nu a formulat critici concrete cu privire la legalitatea consumului comunicat de intimata-pârâtă, ci a susţinut, pe de-o parte, imposibilitatea verificării valorilor furnizate în exclusivitate de către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, iar pe de altă parte, obligarea plătitorului contribuţiei să suporte sarcini fiscale pentru veniturile realizate de alte entităţi, motive de nelegalitate care privesc, astfel cum s-a arătat anterior, însăşi modalitatea de legiferare a contribuţiei trimestriale, iar nu un aspect de nelegalitate propriu actului administrativ contestat.

În concluzie, Înalta Curte constată că în mod corect intimata-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a comunicat reclamantei valoarea consumului de medicamente aferent vânzărilor, raportat la valoarea de compensare din preţul final al acestor medicamente, chiar dacă preţul final include şi eventuale adaosuri practicate de agenţii economici interpuşi în lanţul de distribuţie, împrejurare care nu poate fi interpretată ca fiind nelegală or ca având caracter discriminatoriu.

II.4. Sunt nefondate şi criticile reclamantei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa fondului a prevederilor art. 3 lit. b) din Codul fiscal, privind principiul predictibilităţii şi certitudinii sarcinii fiscale.

Înalta Curte are în vedere faptul că notificarea atacată a fost emisă în baza art. 5 alin. (71) din O.U.G. nr. 77/2011, cu respectarea alin. (4) şi (6) ale aceluiaşi articol, iar din actele dosarului nu rezultă că ar fi fost încălcate dispoziţii din acte normative cu forţă juridică superioară.

Înalta Curte observă că principiul certitudinii impunerii este reglementat de art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003 (vechiul Codul fiscal). Potrivit acestui text legal, certitudinea impunerii presupune elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

În opinia Înaltei Curţi, întrucât actele atacate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2011, acestea nu pot fi anulate pe motiv că ar încălca principiul certitudinii impunerii, în condiţiile în care nu există niciun temei pentru a se conferi caracter supra-legal acestui principiu. Altfel spus, instanţa de judecată nu poate să înlăture de la aplicare texte dintr-un act normativ cu putere de lege, precum O.U.G. nr. 77/2011, cu motivarea că ar încălca principiul certitudinii impunerii, întrucât aceasta echivalează cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Totodată, trebuie menţionat şi faptul că principiul certitudinii impunerii se aplică, într-o interpretare literală, impozitelor şi taxelor reglementate de Legea nr. 571/2003, iar nu unei taxe parafiscale, aşa cum este contribuţia trimestrială prevăzută de O.U.G. nr. 77/2011. De asemenea, nu se poate reţine existenţa unui conflict între dispoziţiile O.U.G. nr. 77/2011 şi cele ale Legii nr. 571/2003, atât timp cât acest din urmă act normativ nu reglementează contribuţia clawback.

Chiar dacă s-ar accepta aplicabilitatea principiului certitudinii impunerii şi unei taxe parafiscale, Înalta Curte apreciază că acest principiu nu a fost încălcat prin actele atacate, dat fiind faptul că reclamanta putea urmări şi înţelege sarcina fiscală ce îi revine. Aceasta în condiţiile în care consumul de medicamente comunicat prin notificarea atacată se referă chiar la medicamentele pentru care reclamanta a depus lista prevăzută de art. 4 alin. (21) din O.U.G. nr. 77/2011, text legal potrivit căruia deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor au obligaţia să depună la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate lista actualizată a medicamentelor pentru care se datorează contribuţia trimestrială, până la data de 15 inclusiv a lunii următoare încheierii trimestrului pentru care se datorează contribuţia.

Instanţa de control judiciar constată că această listă este un element de bază în procedura stabilirii contribuţiei trimestriale şi nu o simplă formalitate. În măsura în care este real, caracterul inexact al acestei liste este imputabil exclusiv reclamantei, fiind de principiu că nimeni nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine ocrotirea unui drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Altfel spus, responsabilitatea corectitudinii listei medicamentelor pentru care se datorează taxa clawback aparţine deţinătorului autorizaţiei de punere pe piaţă (APP), în speţă reclamantei, aceasta având interesul depunerii unei declaraţii corespunzătoare realităţii.

De altfel, instanţa de recurs reţine că aceste critici nu pot fi primite, întrucât faptul că recurenta nu poate verifica în concret, datele primare pe care intimata le-a folosit la stabilirea procentului "p" şi modalitatea în care s-a ajuns la datele comunicate, reprezintă, în realitate o critică la adresa cadrului legislativ, care nu poate fi pus în discuţie, în prezenta cauză.

Astfel, nu poate fi analizată pe calea unui litigiu în anularea unui act administrativ individual, legalitatea unui sistem normativ de raportare al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, întrucât instanţa de contencios şi-ar depăşi atribuţiile jurisdicţionale.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că nu a fost răsturnată prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat şi operaţiunile premergătoare acestuia, care au făcut obiectul controlului de legalitate, judecătorul fondului pronunţând o soluţie cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 367 din 22 martie 2021 şi a încheierii din 10 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 367 din 22 martie 2021 şi a încheierii din 10 decembrie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.