Exclusion of interest from proportionality review and invalidity of halving late interest and penalties for unpaid VAT

Şedinţa publică din data de 26 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în principal, anularea în tot a Raportului de Inspecţie fiscală nr. x/06.02.2013, emis de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad - Activitatea de Inspecţie fiscală Arad, şi comunicat reclamantului la data de 20.03.2013, anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/06.02.2013 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad - Activitatea de Inspecţie fiscală Arad, privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite la persoanele fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale, comunicată reclamantului la data de 20.03.2013, anularea în tot a Deciziei nr. 571/289/27.03.2014 - emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Serviciul Soluţionare Contestaţii în soluţionarea contestaţiei în procedura prealabilă şi comunicată în data de 02.04.2014, precum şi exonerarea sa de la plata sumei de 1.779.560 RON constând în TVA, majorări, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

În subsidiar, dacă vor fi respinse petitele de la pct. I şi se va considera că operaţiunile sunt taxabile, atunci se solicită anularea în parte a raportului de inspecţie fiscală, deciziei de impunere şi deciziei de soluţionare a contestaţiei cu privire la cuantumul TVA şi al accesoriilor, prin modificarea bazei de calcul, ca efect al aplicării hotărârilor CJUE în cauzele conexate Tulică şi Plavoşin. De asemenea, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, s-a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/06.02.2013 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Serviciul Soluţionare Contestaţii, până la soluţionarea definitivă a cauzei, cu obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 264 din 24 octombrie 2018,judecând cauza, în fond, după casare, a admis în parte acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, a dispus anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. x/6.02.2013, a deciziei de impunere nr. x/6.02.2013 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 571/289/27.03.2014 emise de DGRFP Timişoara în limita sumei care depăşeşte taxa pe valoare adăugată calculată prin aplicarea procedeului sutei mărite – respectiv suma de 117.071 RON şi a accesoriilor aferente acestei sume, a dispus anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. x/6.02.2013, a deciziei de impunere nr. x/6.02.2013 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 571/289/27.03.2014 emise de DGRFP Timişoara şi în limita cotei de 50% din majorările de întârziere şi din dobânzile aferente debitului principal în sumă de 616.163 RON, respectiv 273.268 RON majorări de întârziere şi 120.152 RON dobânzi, şi cu privire la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere, a exonerat reclamantul de plata sumelor pentru care au fost anulate actele administrative fiscale atacate, a respins în rest acţiunea, menţinând obligaţiile fiscale în sumă de 616.163 RON TVA, şi 273.268 RON majorări de întârziere şi 120.152 RON dobânzi şi, totodată, a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 5.150 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad au declarat recurs.

3.1. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., arată că hotărârea atacată este nelegală în ceea ce priveşte anularea actelor administrative atacate în limita cotei de 50% din majorări de întârziere şi din dobânzile aferente debitului principal în sumă de 616.163 RON (rezultat în urma expertizei), respectiv 273.268 RON majorări de întârziere si 120.152 RON dobânzi, şi cu privire la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere.

În primul rând, accesoriile (majorări, dobânzi şi penalităţi) aferente debitului principal stabilit (616.163 RON) s-au calculat în baza prevederilor speciale şi imperative ale art. 119 - 1211 din vechiul Codul de procedură fiscalălă (O.G. nr. 92/2003).

Cuantumul accesoriilor nu poate fi redus de instanţă pe baza nici unor criterii, eventuala reducere putând fi făcută doar prin reducerea debitului principal, accesoriile calculându-se în raport de acesta, cu respectarea dispoziţiilor Codul de procedură fiscală stabilite de legiuitor.

Caracterul excesiv sau nu a accesoriilor fiscale nu poate fi apreciat de instanţă, puterea judecătorească fiind competentă a aprecia doar faptul dacă aceste accesorii au fost legal calculate şi în limitele stabilite de dispoziţiile legale ce le reglementează, nu şi dreptul a se proceda la calculul lor.

Pe de altă parte, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite nici criteriile pentru aplicarea principiului proporţionalităţii, în condiţiile în care ÎCCJ, prin Decizia de casare pronunţată, nu a identificat niciun moment o eventuală culpă a organului fiscal la momentul emiterii actelor administrative atacate.

Aplicarea principiului proporţionalităţii s-a făcut pe criterii subiective care, pe de-o parte, incumbă ideea de culpă a organelor fiscale şi chiar legislative, iar pe de altă parte, nu ţin seama de dispoziţiile speciale şi imperative ale art. 119 - 1211 din vechiul Codul de procedură fiscală, cât şi de natura juridică a acestor accesorii.

Or, din moment ce inspecţia fiscală a fost legală, s-a desfăşurat înăuntrul termenului de prescripţie, legislaţia fiscală a fost clară, în mod evident reţinerile instanţei din hotărârea atacată sunt lipsite de suport legal. Instanţa putea doar să constate faptul ca impunerea a fost sau nu făcută în cadrul termenului legal, iar din moment ce acesta a fost legal întocmită, sub nici o formă nu se putea aprecia faptul că a avut loc o tergiversare a impunerii din moment ce termenul legal pentru această operaţiune a fost respectat, iar legislaţia a fost foarte clară în ceea ce priveşte obligaţiile ce reveneau reclamantului.

În opinia recurentei, prin decizia de casare în mod corect s-a reţinut cu putere de lucru judecat că reclamantul este o persoană impozabilă, întrucât a desfăşurat o activitate economică cu caracter de continuitate, a efectuat tranzacţii imobiliare care intră în sfera de aplicare a TVA şi a depăşit plafonul special de scutire de la plata TVA, astfel că îi revenea obligaţia de a solicita înregistrarea în scopuri de TVA şi avea obligaţia de plată a TVA conform prevederilor legale care reglementează în mod clar aceste aspecte.

În aceste condiţii, instanţa de rejudecare a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că problemele de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

3.2. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara îşi întemeiază calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin-1 pct. 8 C. proc. civ.

În motivare arată că instanţa de recurs a precizat că în rejudecare, instanţa de fond va avea în vedere dispoziţiile art. 501 alin. (1), (3) şi 4 C. proc. civ., problemele de drept dezlegate anterior fiind obligatorii pentru instanţă care va judeca fondul.

Aşadar, în faţa instanţei de rejudecare, reclamantul a solicitat admiterea probei cu expertiza contabilă având obiectiv principal calcularea debitelor principale cât şi a accesoriilor potrivit procedeului sutei mărite. În acest sens a fost întocmit raportul de expertiză contabilă.

În ceea ce priveşte majorările de întârziere şi dobânzile aferente debitului principal, acestea au fost calculate în baza prevederilor art. 119 şi 120 din vechiul Codul de procedură fiscală, aceste texte fiind aplicabile în mod legal, nefiind afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate.

Totodată, nu se poate reţine vreo culpă a autorităţii fiscale în aplicarea prevederilor imperative ale art. 119 şi 120. În acest sens s-au pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mai multe decizii de speţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Cu privire la motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 noul C. proc. civ., a solicitat respingerea acestuia având în vedere că recurenta nu arată şi nici nu dovedeşte în ce mod prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Prin decizia civilă nr. 3708/21.12.2017, ÎCCJ a dispus ca, în rejudecare după casare, prima instanţă să examineze actele administrativ fiscale şi în ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunilor aplicate, cu aplicarea principiului proporţionalităţii în materie fiscală. Prin urmare, în rejudecarea după casare, prima instanţă nu şi-a depăşit atribuţiile, competenţa de verificare a proporţionalităţii sancţiunilor aplicate de organul fiscal fiind atribuţia exclusivă a instanţei de judecată.

Cu privire la motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., intimatul solicită respingerea acestuia ca nefondat având în vedere că hotărârea este motivată, nu conţine motive contradictorii sau străine pricinii.

În motivarea soluţiei sale cu privire la reducerea majorărilor, prima instanţă reţine că majorările de întârziere în cuantum de 650.379 RON, diminuate în urma expertizei administrate în cauză la suma de 546.536 RON, au fost stabilite pentru perioada 26.01.2008-30.06.2010, în condiţiile în care art. 119 din O.U.G. nr. 92/2003 nu preciza natura juridică a unor astfel de obligaţii accesorii. Analizând modul de formare a sumei impuse de organul fiscal, prima instanţă constată că acestea corespund atât unor daune interese moratorii, pentru acoperirea prejudiciului încercat de bugetul de stat prin întârzierea în executarea obligaţiei de plată a creanţelor fiscale, cât şi a unei sancţiuni aplicabile în scop preventiv, pentru a asigura îndeplinirea corespunzătoare în viitor a obligaţiilor fiscale.

Or, procedând în această manieră - stabilirea simultană şi nediferenţiată a daunelor moratorii şi a unei sancţiuni, raportată tot la întregul debit principal - organul de impunere a încălcat principiul proporţionalităţii.

Prima instanţă arată că din circumstanţele speţei rezultă, pe de o parte, că inspectorii fiscali nu au reţinut în actele de control întocmite intenţia de a eluda legislaţia fiscală aplicabilă, iar pe de altă parte, că însuşi organul fiscal a avut o conduită oscilantă în situaţii similare.

Totodată, instanţa de fond a reţine conduita culpabilă a organului fiscal, arătând că acesta a stat în pasivitate din anul 2007 până în anul 2013 şi a tergiversat colectarea TVA aferent livrărilor de bunuri din speţă.

În motivarea soluţiei de reducere a penalităţilor, prima instanţă face distincţia între acestea şi dobânzi şi arată că debitul suplimentar stabilit cu titlu de sancţiune, în cuantum de 15% din debitul principal, este excesiv, raportat la circumstanţele cauzei, cu accent pe conduita culpabilă a organului fiscal şi practica administrativă neunitară şi imprevizibilă. În realitate, prin conduita sa, organul fiscal a dat dovadă de rea-credinţă în raportul juridic cu contribuabilul.

De asemenea, s-a luat în considerare, din nou, conduita culpabilă a organului fiscal şi caracterul neunitar şi imprevizibil al practicii neunitare şi culpa concurentă a organului fiscal în cauzarea prejudiciului.

Prin urmare, intimatul consideră că nu se poate reţine că hotărârea recurată este nemotivată sau conţine motive străine pricinii ori motive contradictorii.

Cu privire la motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 noul C. proc. civ., se solicită respingerea acestuia ca nefondat având în vedere că instanţa de fond nu a încălcat puterea de lucru judecat a vreunei hotărâri judecătoreşti.

Instanţa nu a făcut altceva decât s-a conformat dispozitivului instanţei de casare, a administrat proba cu expertiză şi a verificat respectarea principiului si a aplicat ea însăşi principiul proporţionalităţii.

În opinia intimatului şi motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat având în vedere că aplicarea principiului proporţionalităţii, îi permite instanţei să aprecieze şi să reducă întinderea accesoriilor. A susţine contrariul, aşa cum face recurenta, ar însemna să rămână fără eficienţă un principiu de drept european. Or, aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, atunci când dreptul naţional îl încalcă, este prevăzută în Constituţie şi în art. 4 noul C. proc. civ. Art. 148 din Constituţia României dispune preeminenţa dreptului UE faţă de dispoziţiile interne contrare.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. a fost supus unei inspecţii fiscale de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad în privinţa stabilirii taxei pe valoarea adăugată datorată de reclamant pentru tranzacţiile imobiliare efectuate în perioada 2007-2012, finalizată prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/6.02.2013.

Prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/6.02.2013 emis de pârâta A.J.F.P. Arad, organul de inspecţie fiscală a constatat că reclamatul a obţinut venituri din transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobiliare, respectiv a achiziţionat şi vândut imobile, aceste operaţiuni având caracter de continuitate, fiind fiind considerate activitate economică, iar livrarea de terenuri construibile sunt taxabile din punct de vedere al TVA.

Având în vedere faptul că, reclamantul a efectuat în perioada verificată 6 (şase) operaţiuni de transfer al dreptului de proprietate asupra unor imobile deţinute în cotă indiviză de 1/2, iar în urma depăşirii plafonului de scutire, contribuabilul nu s-a înregistrat în scopuri de TVA pentru livrarea de terenuri construibile, organele de inspecţie fiscală au procedat la stabilirea TVA de plată şi a accesoriilor aferente de la data la care persoana respectivă ar fi fost înregistrată în scopuri de taxă dacă ar fi solicitat în termenul prevăzut de lege înregistrarea şi data identificării nerespectării prevederilor legale.

Prin decizia de impunere nr. x/6.02.2013 emisă de pârâta A.J.F.P. Arad, având ca bază de calcul preţul de 1.085.000 euro obţinut de reclamant ca urmare a înstrăinării cotei de 1/2 a imobilului evidenţiat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2007 la BNP B., s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii fiscale suplimentare în cuantum total de 1.779.560 RON, din care 733.234 RON TVA şi 1.046.326 RON accesorii aferente, astfel: majorări de întârziere 650.379 RON, dobânzi 285.962 RON şi penalităţi de întârziere 109.985 RON.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/6.02.2013, în procedura instituită de art. 205 şi urm. din O.G. nr. 92/2003, reclamantul a formulat contestaţie, solicitând anularea acesteia, iar prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 571/289/27.03.2014 pârâta D.G.R.F.P. Timişoara a respins contestaţia.

În primul ciclu procesual, prin hotărârea de casare, ÎCCJ a stabilit că în mod corect prima instanţă a apreciat caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate a actelor administrative atacate, precum şi faptul că debitul principal se datorează de reclamant în limita sumei calculate prin procedeul sutei mărite, aşa cum de altfel a decis şi Comisia Centrală Fiscală şi instanţele europene.

Tot instanţa de casare a apreciat faptul că în privinţa obligaţiilor accesorii debitului principal, instanţa de fond neluând în considerare necesitatea efectuării expertizei fiscale solicitate de reclamant prin acţiunea introductivă pentru stabilirea cuantumului accesoriilor şi, cu atât mai puţin, necesitatea de a stabili dacă penalităţile de întârziere stabilite prin actul de impunere şi diminuate corespunzător părţii anulate din obligaţia principală respectă sau nu principiul proporţionalităţii - practic, nu a soluţionat pe fond cauza sub aceste aspecte, deşi a fost legal investită cu cererea de anulare/reducere a accesoriilor.

De asemenea, instanţa supremă a apreciat că această chestiune nu este una pur formală, ci ţine de precizarea unui criteriu (sau a unui set de criterii) în funcţie de care se face aprecierea, iar soluţionarea acestor probleme direct în recurs ar aduce atingere dreptului părţilor de a beneficia de dublul grad de jurisdicţie.

În concluzie, ÎCCJ a precizat că, în rejudecare, instanţa de fond va avea în vedere dispoziţiile art. 501 alin. (1), (3) şi 4 C. proc. civ., problemele de drept dezlegate anterior fiind obligatorii pentru instanţă care va judeca fondul.

În faţa instanţei de rejudecare reclamantul a solicitat admiterea unei expertize pentru calcularea debitelor principale cât şi a accesoriilor potrivit procedeului sutei mărite. În acest sens a fost întocmit raportul de expertiză contabilă.

Înalta Curte a constatat că în mod greşit s-a dispus anularea actelor administrative atacate în limita cotei de 50% din majorări de întârziere şi din dobânzile aferente debitului principal în sumă de 616.163 RON (rezultat în urma expertizei), respectiv 273.268 RON majorări de întârziere si 120.152 RON dobânzi, şi cu privire la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere.

Este fără putinţă de tăgadă concluzia că prima instanţă a pronunţat o soluţie temeinică şi legală atunci când considerând întemeiată în parte acţiunea promovată de către reclamantul A., în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi art. 218 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, a admis-o, cu consecinţa anulării în parte a raportului de inspecţie fiscală a deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei, toate acte infralegislative emise de DGRFGP Timişoara în limita sumei care depăşeşte taxa pa adăugată calculată prin aplicarea procedeului sutei mărite – respectiv suma de 117.071 RON şi a accesoriilor aferente acestei sume.

Soluţia instanţei de fond apare însă ca nelegală, în parte, în ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la exonerarea reclamantului A. de la plata obligaţiilor fiscale în limita cotei de 50% din dobânzile aferente debitului principal în sumă de 616.163 RON, respectiv 273.268 RON majorări de întârziere şi 120.152 RON dobânzi, precum şi cu privire la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere.

Înalta Curte reaminteşte că la finele unui prim ciclu procesual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3708 pronunţată la data de 21 noiembrie 2017, a admis recursul declarat de reclamant împotriva hotărârii instanţei de fond şi a retrimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

Cu acea ocazie, instanţa supremă a statuat că hotărârea pronunţată în cauza Salomie şi Oltean, C-183/14, a reiterat, aşadar, aplicabilitatea principiului proporţionalităţii în materie fiscală şi a menţionat criterii la care instanţa trebuie să se raporteze, la examinarea sancţiunii, în funcţie de împrejurările speţei, suma impusă în mod concret, eventuala existenţă a unei evaziuni sau a unei eludări a legislaţiei aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancţionată, iar în ceea ce priveşte majorările, dacă au caracter de sancţiuni fiscale, a arătat că nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării obligaţiilor legale. Aprecierea caracterului proporţional al sancţiunii revine, însă, în totalitate, instanţei de judecată.

Pentru aceste motive, având în vedere că instanţa de fond nu a examinat actele administrativ fiscale şi în ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunilor aplicate, cu aplicarea principiului proporţionalităţii în materie fiscală, reţinut în mod constant în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte a constatat incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., împrejurare faţă de care s-a impus admiterea recursului şi casarea cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a asigura ambelor părţi un proces echitabil, prin garanţiile procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor şi pronunţarea unei hotărâri ale cărei elemente să permită instanţei de recurs exercitarea atribuţiilor de control judiciar.

Instanţa de fond, după casarea cu trimitere, examinând dispoziţiile O.G. nr. 92/2003, incidente în speţă, a apreciat că aceste reglementări fac distincţie între două categorii de obligaţii fiscale accesorii, creând însă posibilitatea de cumulare a acestora şi, în acest fel, permiţând a se stabili că dobânzile au caracter reparator, în timp ce penalităţile au natură sancţionatorie.

Aceeaşi instanţă, luând ca reper principiul proporţionalităţii, în lumina deciziei de casare, a examinat şi a concluzionat în sensul caracterului excesiv al penalităţilor aplicate reclamantului, din moment ce art. 1201 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului 92/2003 permite cumularea penalităţilor cu dobânzile.

În concluzie, instanţa a apreciat că, în aplicarea principiului proporţionalităţii, stabilirea pe seama reclamantului a penalităţilor de întârziere cumulate cu dobânzile pentru perioada 01.07.2010-06.02.2013, este excesivă, în circumstanţele particulare ale cauzei, astfel încât a considerat că se impune anularea actelor administrative fiscale atacate cu privire la valoarea integrală a acestor obligaţii fiscale accesorii (penalităţi de întârziere). Judecătorul cauzei a apreciat şi că dobânzile au un caracter inerent sancţionator, considerând că, în virtutea principiului proporţionalităţii, este necesară şi înlăturarea acestora în proporţie de 50%.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare, în principal, a prevederilor art. 120 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi a principiului proporţionalităţii, atunci când a procedat la diminuarea/înlăturarea creanţelor fiscale accesorii din prezenta cauză.

În interpretarea dispoziţiilor legale precitate, instanţa de recurs se va conforma dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2018, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Rezumând, Înalta Curte a statuat, prin decizia mai sus amintită, că dobânzile nu intră în examenul de proporţionalitate deoarece nu au caracterul unor sancţiuni fiscale, ci reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale, ca urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plată scadente, prin urmare, diminuarea cu 50% a dobânzilor prin aplicarea principiului proporţionalităţii apare ca fiind nelegală.

În ceea ce priveşte majorările de întârziere, instanţa supremă a statuat, în interpretarea aceluiaşi art. 120 alin. (1) din actul normativ mai sus amintit, că acestea au caracterul unor sancţiuni fiscale, şi că în privinţa acestora în raport de modul în care au fost reglementate în perioada 2007-01.07.2010 se poate aplica principiul proporţionalităţii astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean.

În consecinţă, în virtutea celor statuate de Curtea de la Luxembourg în cauza C-183/14, revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancţiunii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei şi prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speţei şi în special suma impusă în mod concret şi eventuala existenţă a evaziunii sau a unei eludări a legislaţiei aplicabile imputabilă persoanei impozabile. Sub acest aspect, Înalta Curte va reţine, având în vedere datele concrete ale speţei şi în special suma impusă în mod concret, că majorările de întârziere nu reprezintă o sancţiune fiscală excesivă care să atragă diminuarea acestora în virtutea principiului proporţionalităţii. De altfel, este de reţinut că în privinţa celor 6 operaţiuni de transfer al dreptului de proprietate asupra imobilelor deţinute în cotă indiviză de 1/2 doar în perioada 2007-01.07.2010 majorările de întârziere au fost de 0,1% pe zi de întârziere apoi, treptat, acestea s-au diminuat la 0,05%, apoi la 0,04% şi în final la 0,03% prin intervenţii ale legislatorului român.

În concluzie, instanţa de rejudecare în mod greşit a dispus anularea actelor administrative în ceea ce priveşte majorările de întârziere şi dobânzile în proporţie de 50%, şi cu privire la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere, în baza interpretării greşite a prevederilor art. 120 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi a principiului proporţionalităţii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând cauza în limitele casării, va înlătura dispoziţia referitoare la exonerarea reclamantului de la plata obligaţiilor fiscale în limita cotei de 50% din dobânzile aferente debitului principal în sumă de 616.163 RON, respectiv 273.268 RON majorări de întârziere şi 120.152 RON dobânzi, precum şi cu privire la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de recurentele – pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei civile nr. 264 din 24 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând cauza în limitele casării, înlătură dispoziţia referitoare la exonerarea reclamantului A. de la plata obligaţiilor fiscale în limita cotei de 50% din dobânzile aferente debitului principal în sumă de 616.163 RON, respectiv 273.268 RON majorări de întârziere şi 120.152 RON dobânzi, precum şi cu privire la valoarea integrală a penalităţilor de întârziere.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2021.