Appeal dismissed upholding ban on cumulating doctoral title indemnity and first teaching degree allowance

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.01.2022, pe rolul Curţii de Apel Constanţa – secţia de contencios administrativ şi fiscal sub număr de dosar nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, a solicitat anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021, privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 144 din data de 11 iulie 2022, Curtea de Apel Constanţa – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 144 din data de 11 iulie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-reclamant a dobândit gradul didactic I în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, ale art. 36 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, ale art. 87 Leza a II-a din Legea nr. 6/1969 privind Statutul personalului didactic din Republica Socialistă România, după caz.

Recurentul reclamant A. a dobândit anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 153/2017, prin acte administrative cu caracter individual, intrate în circuitul civil, atât titlul ştiinţific de doctor, cât şi gradul didactic I.

Or, de la data dobândirii gradului didactic I cadrele didactice beneficiază de toate drepturile conferite de lege personalului didactic cu gradul didactic I.

În aceste condiţii, acesta nu şi-ar putea exercita dreptul de opţiune prevăzut expres de art. 14 alin. (3) teza finală din Legea-cadru nr. 153/2017, articol la care face trimitere art. 1 alin. (1) din O.M.E. nr. 3993/2021, iar o astfel de opţiune nici n-ar putea produce efecte juridice având în vedere inclusiv dispoziţiile art. 38 din Codul muncii potrivit căruia, salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Dispoziţiile art. 14, alin. (3) din Legea-cadru nr. 133/2017 cuprind următoarea reglementare:

"(1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzută la art. 25.

(2) în situaţia cumulului de funcţii, indemnizaţia prevăzută la alin. (1) se acordă, la cerere, numai de către angajatorul unde beneficiarul are funcţia de bază declarată;

(3) Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I."

În final, recurentul-reclamant susţine că prevederile legale mai sus indicate se aplică de la momentul intrării în vigoare a Legii, acest lucru rezultând inclusiv din maniera de redactare a textului legal, care statuează pentru viitor, stabilind că se referă la acel personal didactic care începând cu acel moment "solicită şi obţine", fiind evident că legea nu îi vizează şi pe cei care deja au obţinut atât titlul de doctor, cât şi gradul didactic I.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 05 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021, privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021, se realizează o clarificare a drepturilor salariale care înlătură inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv pentru cei care au obţinut prin ordin de ministru gradul didactic I, ca urmare a echivalării titlului ştiinţific de doctor anterior datei de 01.07.2017 şi cei care şi-au echivalat titlul de doctor după data de 01.07.2017.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale Ordinului nr. 3993/2021, în condiţiile în care, deşi în textul de lege se arată în mod clar cu privire la cadrele didactice că "optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I", instanţa de fond a reţinut că opţiunea este "între drepturile aferente titlului de doctor şi cele aferente gradului didactic I."

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant susţine că dreptul de echivalare a titlului ştiinţific de doctor cu gradul didactic I este recunoscut de lege încă din anul 1969, fiind consacrat expres de statutele personalului didactic până în prezent.

Or, Înalta Curte constată că, ordinul a cărui anulare se cere a fost emis pe baza art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care statuează că "Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I".

Prevederile ordinului nu derogă de la prevederile actului normativ de forţă juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul şi în vederea executării în concret a legii, respectându-se în acest sens prevederile art. 81 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în jurisprudenţa naţională în materie s-a reţinut în mod constant că dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea acestui titlu, întrucât intenţia legiuitorului a fost, aşa cum s-a arătat şi în precedent, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor.

Referitor la susţinerile conform cărora reclamantul deţine un drept câştigat, iar neacordarea acestuia ca urmare a aplicării dispoziţiilor ordinului contestat ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate şi că prin aplicarea acestui ordin s-a realizat o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul Muncii, Înalta Curte reţine că prin aceste dispoziţii din Codul Muncii legiuitorul a instituit o măsură de protecţie a salariaţilor ce constă în interdicţia de a renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, fiind vorba despre drepturile enumerate la art. 39 din acelaşi act normativ.

Cu privire la dispoziţia reglementată de art. 38 din Codul muncii, prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituţională a statuat că "interdicţia de a renunţa, în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaţilor este o măsură de protecţie a acestora din urmă, menită să asigure exerciţiul neîngrădit al drepturilor şi al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecinţele unor eventuale abuzuri ori ameninţări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecţie nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât ea se justifică în considerarea situaţiei unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecţie".

Cât priveşte obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză, este de observat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile, fără a avea semnificaţia obligării recurentului-reclamant la renunţarea la o calificare profesională, având în vedere că scopul legiuitorului a fost acela ca valorificarea financiară a deţinerii titlului ştiinţific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizaţiei pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor, fie prin acordarea indemnizaţiei aferente gradului didactic I, obţinut prin echivalarea acestui titlu.

În atare situaţie, este evident că dispoziţiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 14 din acelaşi act normativ.

Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, respectiv o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C. civ. şi a prevederilor art. 15 din Constituţia României, cum în mod greşit au susţinut recurenţii-reclamanţi.

Într-adevăr, principiul neretroactivităţii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă şi situaţiilor anterioare. Altfel spus, principiul neretroactivităţii se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii, este necesară o situaţie premisă, anume existenţa a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluţionarea aceleiaşi chestiuni juridice.

În speţă, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, aşadar, nu se aplică unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce priveşte stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, ministrul educaţiei nefăcând altceva decât să pună în executare dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta. Ca atare, rezultă cu puterea evidenţei că acest ordin reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalităţii din perspectiva ierarhiei legilor.

Cum legalitatea şi temeinicia Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce priveşte drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susţine cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanţă reţinând în mod corect că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să atragă casarea hotărârii de fond din această perspectivă, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 144 din 11 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.