Appeal dismissed; suspension of tax enforcement order against transport company upheld despite lack of financial inspection jurisdictional challenge

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 25.07.2022 pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin reprezentant legal B. a în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022, prin care Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF -561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iaşi, precum şi anularea dispoziţiei obligatorii/anterior menţionate;

- suspendarea executării Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022, prin care Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iaşi, precum şi suspendarea dispoziţiei obligatorii anterior menţionate.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 79 din data de 19.09.2022, Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, cu sediul ales la sediul A.J.F.P. Suceava, a dispus suspendarea executarea Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF-561/15.02.2022 emisă de D.G.R.F.P. până la soluţionarea definitivă a cauzei şi a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 30/P din 31.05.2022 ca inadmisibilă.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei 79 din data de 19.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, cu sediul ales la sediul A.J.F.P. Suceava.

În dezvoltarea motivelor de recurs, Ministerul Finanţelor prin AJFP Suceava în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a arătat că în mod greşit, Curtea de Apel Suceava a admis cererea, considerând că în speţă reclamanta a făcut dovada îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, admisibilitatea unei cereri de suspendare este condiţionată de o justificare temeinică şi de iminenţa producerii unei pagube, partea interesată trebuind să învedereze instanţei elemente care să justifice temeinicia cererii precum şi împrejurarea ca paguba este pe cale să se producă.

Existenţa unui caz bine justificat nu poate fi reţinută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o bănuială rezonabilă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative emise în baza şi în vederea executării legii.

Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, ca fiind "prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenta sau după caz, perturbarea grava a funcţionarii unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".

Din dispoziţiile legale redate mai sus rezultă că îndeplinirea celor două condiţii care justifică suspendarea este verificată în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau improbabil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, argumentele aduse de societatea reclamantă în motivarea condiţiei cazului bine justificat implică analizarea situaţiei de fapt şi a dispoziţiilor legale incidente în verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a legii, examinare ce excede procedurii sumare de verificare a aparentei dreptului din moment ce echivalează cu prejudecarea cererii principale în anulare.

Curtea a constatat că, în ce priveşte condiţia cazului bine justificat, reclamanta a susţinut vădita nelegalitate a actului administrativ contestat ce ar rezida din lipsa competenţei materiale a organelor de inspecţie economico-financiare de a efectua controlul finalizat prin Dispoziţia obligatorie nr. ISR AIF 561/15.02.2022, motivat de faptul că în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000, societăţii nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi şi prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuşi inspecţiei economice financiare.

În contextul expus, Curtea a apreciat ca asupra legalităţii actului a cărui suspendare se cere planează un dubiu serios, fiind îndeplinită astfel condiţia cazului bine justificat.

Potrivit art. 3 pct. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 94/2011 denumirea de operator economic include: f) alţi operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat.

Expresia operator economic nu include societăţi financiar-bancare, societăţi de asigurări şi Societatea Comercială "Fondul Proprietatea" - S.A.

Conform art. 3 pct. 6. "sume acordate de la bugetul general consolidat" - denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale menţionate mai sus, rezultă fără echivoc faptul că organul de inspecţie economico-financiară are atribuţii în ceea ce priveşte verificarea agenţilor economici şi realitatea informaţiilor din documentele justificative pentru acordarea sumelor de la bugetul de stat.

In acest sens, invocă considerentele cuprinse în Decizia ICCJ nr. 6506/2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012 potrivit cărora "competenţa materială privind verificarea legalităţii deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparţine MF, prin structurile specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice teritoriale, conform dispoziţiilor art. 6 lit. d) si art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea si funcţionarea inspecţiei economico financiare la operatorii economici (...) În sfera subiectelor de drept care sunt supuse inspecţiei economico financiare reglementate de O.U.G. nr. 94/2011, art. 1 din acest act normativ are in vedere operatorii economici, iar art. 3 pct. 5 lit. f) include in aceasta categorie si societăţile comerciale cu capital integral privat(...)".

Incidente în cauză sunt şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern,cu modificările si completările ulterioare,care prevăd: "cheltuielile care decurg din aplicarea prezentei legi se suporta din bugetul de stat".

In susţinere, învederează instanţei Decizia ICCJ nr. 4399/04.10.2021, pronunţata în dosarul nr. x/2018, în considerentele căreia Înalta Curte retine că: "prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011 precum şi art. 3 alin. (2) lit. d) din H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare nu fac distincţie între tipul operatorilor economici, respectiv operatori economici la care statul sau o unitate administrativ teritorială deţine o participatie majoritară şi operatorii privaţi ce pot face obiectul unei inspecţii economico financiare în situaţia în care aceştia au beneficiat direct sau indirect de sume acordate de la bugetul de stat consolidat."

Astfel, chiar legiuitorul a prevăzut în mod expres la lit. f) a art. 3 pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2011, ca pot face obiectul unei inspecţii economico financiare şi alţi operatori decât cei definiţi la art. 3 pct. 5 lit a-e din actul normativ referit, în situaţia în care aceştia beneficiază de sume acordate de la bugetul general consolidat".

În contextul celor de mai sus, apreciază că în cauză nu sunt date motive care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative.

În subsidiar, contrar celor reţinute de instanţa de fond, se constată că nu este îndeplinită nici a doua condiţie prevăzută de art. 15 din Legea nr. 554/2004, cea a existentei unei pagube iminente, având în vedere ca actele administrative prezintă în majoritatea situaţiilor o semnificativă dimensiune patrimonială, care în mod firesc, influenţează situaţia destinatarilor săi, fără ca această împrejurare să constitue un motiv de natură a justifica suspendarea, transformând astfel în regulă o situaţie de excepţie.

În ceea ce priveşte condiţia "pagubei iminente", arată că nivelul creanţelor fiscale stabilite suplimentar nu poate constitui un motiv pentru admiterea cererii de suspendare.

Executarea unei obligaţii bugetare stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004.

Din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

Astfel, în motivarea justificării iminenţei producerii pagubei, instanţa reţine o atingere serioasă şi imediată a situaţiei societăţii ce afectează grav activitatea economică a acesteia, riscul blocării disponibilităţilor băneşti, intrarea în incapacitate de plată, vulnerabilitatea salariaţilor societăţii ca urmare a imposibilităţii plăţii salariilor, precum şi disfuncţionalităţi în activitatea de transport public de persoane pe care reclamanta o desfăşoară.

Însă, având în vedere profitul net al reclamantei pe anul 2021 în valoare de 974.018 RON, pierderea fiscala fiind 0 RON şi a cifrei de afaceri în valoare de 7.219.247 RON, potrivit bilanţului contabil depus de reclamantă pentru anul 2021, rezultă că executarea sumei reţinută în sarcina reclamantei nu poate constitui o pagubă iminentă în patrimoniul său.

În ceea ce priveşte drepturile salariale ale angajaţilor care ar fi afectate de executarea sumelor din dispoziţia obligatorie, învederează dispoziţiile art. 203, alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: "Sumele existente în cont la data şi ora comunicării adresei de suspendare a executării silite rămân indisponibilizate, debitorul putând dispune de acestea numai pentru efectuarea de plăţi în scopul:

a) achitării obligaţiilor administrate de organele fiscale competente de care depinde menţinerea valabilităţii eşalonării la plată;

b) achitării drepturilor salariale."

Aşa cum rezultă din prevederile legale de mai sus, drepturile salariale fac excepţie de la executarea silită, debitorul având posibilitatea de a achita aceste drepturi indiferent dacă este pornită executarea silită asupra sa.

Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate.

În raport de toate argumentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare respingerea cererii de suspendare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi susţine că sentinţa primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită sau cu nerespectarea art. 28 teza finală din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2003 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

La verificarea efectuată de către organul de inspecţie economico-financiară la S.C. A. S.R.L. s-a constatat că în perioada 01.01.2015-31.12.2019 aceasta a încasat de la bugetul de stat prin Ministerul Transporturilor, lnfrastructurii şi Comunicaţiilor suma totală de 5.753.136 RON reprezentând diferenţa de 50% din tariful legitimaţiilor de călătorie eliberate pensionarilor în baza Legii nr. 147/2000.

Actul normativ indicat reglementează că pensionarii din sistemul asigurărilor sociale de stat, din sistemul de pensii şi asigurări sociale pentru agricultori, precum şi pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale beneficiază anual de 6 calatorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile de transport intern, calatorii care se asigură atât de unităţile cu capital de stat cât şi de societăţi comerciale cu capital privat.

Reducerea de 50% se încasează de către operatorul de transport de la bugetul de stat în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 2403/2004, care la art. 2 alin. (2) din anexa nr. 1 prevede că "diferenţa dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea fertă cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau cu trenuri rapide, de clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de calatori clasa a II-a şi suma încasată de la pensionari se suportă din bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, conform prezentelor norme metodologice".

Or, controlul fondurilor publice pentru a stabili dacă acestea au fost sau nu utilizate conform destinaţiei prevăzută de lege revine entităţilor publice cărora legea le conferă prerogativa de a verifica şi decide asupra modului de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului.

Astfel, activitatea inspecţiei economico-financiare este reglementată de O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare la operatorii economici, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 107/2012 cu modificările şi completările ulterioare şi H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare.

Art. 1 din O.U.G. nr. 94/2011: "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă reglementează inspecţia economico-financiara care se efectuează la operatorii economici, astfel cum sunt definiţi la art. 3,pct. 5"

Potrivit art. 3 pct. 5 din O.U.G. nr. 94/2011, noţiunea de operator economic este denumire generică care include şi "f) alti operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat.

Competenţa materială privind verificarea legalităţii deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparţine MFP, prin structurile specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice teritoriale, conform dispoziţiilor art. 6 lit. d) şi art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare la operatorii economici.

În sfera subiectelor de drept care sunt supuse inspecţiei economico financiare reglementate de O.U.G. nr. 94/2011 art. 1 din acest act normativ are în vedere operatorii economici, iar art. 3 pct. 5, lit. f) include în aceasta categorie şi societăţile cu capital integral privat.

În conformitate cu art. 29 anexa 1 la H.G. nr. 2403/2003, pentru a încasa sumele de la bugetul de stat, pentru serviciile efectuate în baza Legii nr. 147/2000 operatorul de transport întocmeşte lunar deconturi pe care le transmite Direcţiei generale economice si buget din cadrul Ministerului

Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicatiilor, o singura data pe luna conform modelului de decont prevăzut în anexa nr. 4.

Potrivit art. 28 anexa 1 la H.G. nr. 2403/2004, cupoanele talon care constituie documente justificative şi pe baza cărora se întocmesc deconturile prestaţiilor, rămân la unitatea emitentă.

În conformitate cu art. 31 din H.G. nr. 2403/2003, Ministerul Transporturilor infrastructurii şi Comunicaţiilor verifică deconturile, iar potrivit art. 30, operatorul economic răspunde pentru realitatea, oportunitatea şi exactitatea datelor prezentate în decont.

Cupoanele talon ale persoanelor care beneficiază de facilitaţi la transportul auto, înscrise de către reclamanta S.C. A. S.R.L. în deconturile lunare transmise la MTIC nu au fost supuse verificării de către Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor sub aspectul existenţei în fizic şi/sau al modului de completare al acestora cu respectarea art. 18, art. 19 art. 24 alin. (1) din Anexa privind H.G. nr. 2403/2004 şi nici al existenţei concordantei între datele înscrise în cupoanele talon şi datele înscrise în deconturile centralizatoare.

Aşadar, operatorii economici transmit către MTIC doar deconturi lunare centralizatoare fără cupoanele talon, operatorul de transport fiind cel care răspunde de realitatea, oportunitatea şi de exactitatea datelor prezentate la decontare.

Prin urmare, MTIC -Direcţia generală economică şi buget verifică doar deconturile prestaţiilor, de realitatea şi exactitatea datelor din decont fiind responsabil operatorul economic.

Pe cale de consecinţă, competenţa de a efectua inspecţia economico financiară privind sumele încasate de la bugetul de stat de către S.C. A. S.R.L. intră în atribuţia exclusivă a organelor de inspecţie economico financiară din cadrul DGRFP Iaşi.

De asemenea, învederează că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 6506/2013 pronunţată la data de 03.10.2013, în dosarul nr. x/2012, într-o speţă asemănătoare a reţinut următoarele:

"Cum raţiunea controlului este de a stabili dacă fondurile publice au fost sau nu utilizate conform destinaţiei avute în vedere la acordarea tor, responsabilitatea, ca urmare a acţiunii ori inacţiunii contrare legii, nu poate reveni decât entităţilor publice şi persoanelor de drept privat cărora legea le conferă prerogativa de a decide asupra modului de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului."

Competenţa materială privind verificarea legalităţii deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparţine MFP, prin structurile specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice teritoriale, conform dispoziţiilor art. 6 lit. d) şi art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare la operatorii economici.

Cu privire la motivele reţinute de Curte în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente şi prejudiciul material viitor şi previzibil, recurenta-pârâtă susţine că intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. nu a probat existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului de impunere contestat şi producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare.

Admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii pe fond, este condiţionată de existenţa justificării temeiniciei precum şi de dovada producerii unei pagube iminente.

Or, instanţa de fond, prezintă cazul justificat ca fiind acela al existenţei unor indicii privind aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2011 în speţa dedusă judecăţii şi în concluzie, a reţinut în mod greşit că sunt îndeplinite condiţiile de suspendare prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 1 alin. (1) lit. s) din lege.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 04 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 05 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iaşi.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a dispus suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 561/15.02.2022 emisă de DGRFP Iaşi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că asupra legalităţii actului a cărui suspendare se cere planează un dubiu serios relativ la competenţa pârâtei în efectuarea inspecţiei financiare, control finalizat prin Dispoziţia obligatorie nr. ISR AIF 561/15.02.2022, motivat de faptul că în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000 societăţii nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume "pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi" şi, prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuşi inspecţiei economice financiare. De asemenea, s-a reţinut aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 28 teza finală din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2004 cu omisiunea conţinutului respectivelor dispoziţii şi distincţia artificială între noţiunile de "arhivare" respectiv "păstrare".

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a reţinut că valoarea sumei stabilită de restituit, 6.278.579,50 RON, element relevant în aprecierea prejudiciului material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, executarea iminentă a unei asemenea sume aducând neîndoielnic o atingere serioasă şi imediată situaţiei societăţii, afectând grav activitatea economică a acesteia.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

6.1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Însă, în speţă, recurentul-pârât nu dezvoltă critici cu privire la acest caz de casare ceea ce conduce la concluzia că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat pur formal.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părţi, în contextul factual stabilit, expunându-şi în mod logic şi concis argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, considerentele sentinţei recurate îndeplinind astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raţionamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia admiterii în parte a acţiunii reclamantei.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât nu este fondat şi va fi respins.

6.2. În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat atât de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, cât şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani, Înalta Curte va analiza hotărârea primei instanţe din perspectiva respectării şi aplicării normelor de drept material.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, ambii recurenţi-pârâţi invocă interpretarea greşită a normelor de drept material privind efectuarea controlului de către inspecţia economico-financiară din cadrul DGRFP Iaşi, precum şi a dispoziţiilor privind suspendarea executării actelor administrative.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive ce ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Astfel, cu privire la competenţa materială privind verificarea legalităţii deconturilor aferente sumelor acordate de la bugetul de stat aparţine aparţine Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, prin Direcţia Generală Economică şi Buget, conform prevederilor exprese ale art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004, iar prin plata unei părţi din preţ în locul pasagerului pensionar, Ministerul Transporturilor se subrogă în drepturile debitorului pentru care a făcut plata, fără a putea dobândi în raport cu creditorul (operatorul de transport) mai multe drepturi decât avea pasagerul pensionar, (debitor al preţului în raportul juridic).

În acest context, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa competenţei materiale a organelor de inspecţie economico-fianciare de a efectua controlul finalizat prin Dispoziţia obligatorie nr. ISR AIF 561/15.02.2022, motivat de faptul că în calitatea sa de agent economic prestator de servicii de transport rutier în favoarea persoanelor prevăzute de Legea nr. 147/2000 societăţii nu îi sunt alocate de la bugetul de stat sume "pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi" şi, prin urmare, nu face parte din categoria operatorilor economici supuşi inspecţiei economice financiare; aplicarea profund eronată a dispoziţiilor art. 28 teza finală din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2004 cu omisiunea conţinutului respectivelor dispoziţii şi distincţia artificială între noţiunile de "arhivare" respectiv "păstrare".

În concluzie, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile de recurs fiind nefondate.

Referitor la cea de a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Instanţa de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea corecţiei financiare aplicate, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanţa de judecată, ar perturba grav activitatea intimatei-reclamante şi ar putea genera prejudicii de ordin material, ţinând cont şi de specificul activităţii derulate de acesta, respectiv asigurarea serviciului de transport.

Cu privire la cea de-a doua condiţie referitoare la paguba iminentă, în mod corect a reţinut prima instanţă că, prin stabilirea sumei de restituit în cuantum de 6.278.579,50 RON intimata-reclamantă riscă blocarea disponibilităţilor băneşti şi poate ajunge în imposibilitatea de plată a salariilor, precum şi posibilitatea retragerii licenţelor de transport deţinute, împrejurere ce rezultă din chiar prevederile legale aplicabile operatorilor de transport, iar executarea iminentă a unei asemenea sume aduce neîndoielnic o atingere serioasă şi imediată situaţiei societăţii, afectând grav activitatea economică a acesteia.

Înalta Curte reţine şi faptul că prezumarea de către instanţa de judecată a unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activităţii entităţii reclamante, se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentinţa nr. 26 din data de 14.03.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal "a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a anulat în parte Decizia nr. 30/P/31.05.2022 emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Serviciul de Soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, precum şi Dispoziţia obligatorie nr. ISR_AIF561/15.02.2022 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Activitatea de Inspecţie Economico-Financiară, respectiv cu privire la creanţa bugetară în sumă de 6.234.305 RON, din care 4.168.772 RON creanţă bugetară principală şi 2.065.533 RON accesorii, şi a menţinut în rest actele contestate", emise de pârâţii din prezenta cauză.

Chiar dacă această sentinţă nu are caracter definitiv (împotriva sa fiind exercitată calea de atac a recursului de către pârâţi), soluţia pronunţată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase şi rezonabile cu privire la legalitatea actelor administrative.

În raport de soluţia de admitere a cererii în anularea actului administrativ, Înalta Curte va avea în vedere şi prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

7. Temeiul de drept al soluţiei.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidentr motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 79 din 19 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.