Limits of judicial inspection: disciplinary review cannot re-evaluate the merits or evidence of final judicial decisions

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei nr. 2967/A/28.09.2020, emisă în dosarul nr. x şi trimiterea dosarului pentru continuarea verificărilor, precum şi anularea rezoluţiei inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. C20-1636 din 17.12.2020.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 70 din data de 05.04.2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1316 din 28 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., prin care, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinţei recurate şi admiterea contestaţiei formulate.

În susţinerea căii de atac promovate, urmare reiterării situaţiei de fapt ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti şi considerentelor soluţiei pronunţate într-un astfel de dosar de judecătorii E. şi F., recurenţii au evocat o eronată aplicare, de către instanţa de fond din cauza pendinte, a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În esenţă, recurenţii au argumentat în sensul că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost reprezentat de solicitarea de reformare a raţionamentului/hotărârii pronunţate de cei doi magistraţi, ci acela de a se dispune sancţionarea disciplinară a acestora pentru exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă, ce a constat în nesocotirea unei serii de norme de drept material şi procesual. În fapt, ceea ce s-a solicitat a fost a se verifica dacă judecarea dosarului s-a realizat după studierea temeinică a acestuia, pentru a mai putea discuta, mai departe, despre respectarea principiilor de drept procesual civil care cârmuiesc activitatea de judecată. De asemenea, au subliniat recurenţii că au solicitat şi să se verifice dacă judecarea dosarului s-a făcut cu încălcarea sau nu a principiului disponibilităţii, cu nesocotirea principiului ori având la bază o nefondată admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţie invocata direct prin hotărâre, fără a fi pusă în discuţia părţilor.

Printr-un alt set de critici, recurenţii au arătat că prin cerere nu s-a solicitat a se realiza o reinterpretare a probelor administrate, ci a se observa că, din pricina nestudierii temeinice a dosarului, din gravă neglijenţă, au fost omise chiar documentele esenţiale referitoare la categoria de folosinţă a terenului la momentul preluării sale.

Au mai susţinut recurenţii că nelegalitatea sentinţei recurate ar deriva şi din faptul că prin cerere nu s-a solicitat a se observa că nu există nicio argumentaţie pentru soluţia pronunţată de către cei doi magistraţi, ci a se constata faptul că, din gravă neglijenţă, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, aceştia au nesocotit o serie de norme de drept procesual penal care le cârmuiesc activitatea.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate, argumentând, în esenţă, în sensul unei corecte interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susţinerile părţilor reclamante nu relevă existenţa unor indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate ţin de însăşi esenţa procedurii judiciare şi de competenţa funcţională a magistratului şi nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurenţii - reclamanţi împotriva rezoluţiei nr. C20-1636 din data de 17.12.2020 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 2967/A/28.09.2020, emisă în dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de A., B., C. şi D. împotriva judecătorilor E. şi F. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 – dosarul Curţii de Apel Constanţa).

Instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.

Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004, art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

După cum corect a reţinut şi prima instanţă, dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor. Verificările realizate prin căile de atac nu pot fi, însă, contrazise prin cele realizate în cadrul verificărilor administrative realizate de Inspecţia Judiciară.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecţia Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenţei judecătorilor şi procurorilor, supunerii lor numai legii, precum şi autorităţii de lucru judecat.

Astfel de principii, generează, în fapt, limitări ale activităţii inspectorilor judiciari, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare, de interpretare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor (raţionamentul logico-juridic) nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa s-a pronunţat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc.

Se mai reţine că, prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează şi interdicţia punerii în discuţie a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, o atare interdicţie avându-şi sursa în normele de drept constituţional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Analizând legalitatea sentinţei primei instanţe în raport de astfel de parametri, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurenţi sentinţei atacate, câtă vreme instanţa de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă).

Înalta Curte reţine că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă. Prin sesizarea formulată şi prin cererea de chemare în judecată, recurenţii – reclamanţi au invocat săvârşirea faptei în modalitatea grevei neglijenţe.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În planul laturii obiective, instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reţine că judecătorii E. şi F. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă au pronunţat, în dosarul nr. x/2018, decizia civilă nr. 472A din 10.06.2020, iar împotriva acestora recurenţii – reclamanţi au formulat sesizarea înregistrată de Inspecţia Judiciară la data de 26.08.2020 sub nr. x.

Celor doi magistraţi li se impută, în esenţă, următoarele fapte:

· Nesocotirea normelor de drept procesual privind pronunţarea unei soluţii cu depăşirea limitelor învestirii, recurenţii susţinând că obiectul cauzei nu presupunea realizarea unei verificări a categoriei de folosinţă a terenului, câtă vreme părţile nu au avut opinii divergente în privinţa unei astfel de chestiuni, motivul pentru care s-a solicitat anularea deciziei de compensare nr. 19061/09.03.2018 fiind cel al poziţionării terenului;

· Studierea cu superficialitate a dosarului, în sensul că, în opinia recurenţilor, înscrisuri apreciate de aceştia ca fiind esenţiale nici nu au fost observate în dosar;

· Nesocotirea normelor de drept procesual privind principiul contradictorialităţii, în sensul că excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 5A/2018/09.01.2018 a Curţii de Apel Bucureşti nu a fost pusă în discuţia părţilor;

· Greşita aplicare a normelor care reglementează autoritatea de lucru judecat;

· Încălcarea principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac.

Cât priveşte prima chestiune, instanţa de control judiciar observă că inspecţia judiciară a realizat verificări administrative prealabile, stabilind, în limitele marjei de apreciere, că, în raport de obiectul sesizării din dosarul nr. x/2018, nu există indicii privind încălcarea de către magistraţii vizaţi de sesizare a obligaţiei de a se pronunţa în limitele învestirii. Legalitatea unor astfel de constatări a fost validată de instanţa de fond, iar Înalta Curte apreciază raţionamentul judecătorului fondului asupra unei atare chestiuni ca fiind în conformitate cu prevederile normative expuse în paragrafele anterioare. Astfel, Înalta Curte observă că, în dosarul nr. x/2018, instanţa a fost învestită cu verificarea legalităţii deciziei de compensare nr. 19061/09.03.2018 din perspectiva componentei acesteia de stabilire a valorii imobilului. În raport de maniera de învestire a instanţei, reclamanţii trebuiau să anticipeze că un astfel de petit implica o verificare din perspectiva tuturor criteriilor legale de evaluare incidente materiei, printre care şi categoria de folosinţă. În raport de astfel de repere, nu se poate reţine existenta unor indicii privind nesocotirea de către judecătorii E. şi F. a principiului disponibilităţii prin demersul de stabilire a valorii de evaluare a terenului în raport de toate criteriile de determinare a acesteia reglementate în plan normativ.

Cât priveşte criticile ce vizează pretinsa superficială analiză a pieselor dosarului ori neobservarea înscrisurilor la care fac trimitere recurenţii, Înalta Curte reţine, contrar celor arătate prin memoriul de recurs, că prin astfel de susţineri reclamanţii au tins, în realitate, la o reanalizare a materialului probator administrat în dosarul nr. x/2018 şi, în mod particular, a forţei probante a diverselor mijloace de probă administrate. În acest sens relevantă este chiar întrebarea formulată de reclamanţi în cererea de chemare în judecată: "dacă instanţa de judecată ar fi observat aceste documente depuse în repetate rânduri la dosarul cauzei, care ar fi fost soluţia în acest dosar?". O analiză în sensul celor solicitate de recurenţi ar presupune o reconsiderare a raţiunilor pe care prima instanţă le-a avut în vedere spre a aprecia valoarea probatorie a unor înscrisuri în detrimentul altora, pe care nu le-a apreciat ca fiind pertinente pentru soluţionarea cauzei, iar o atare chestiune ar genera, în realitate, o imixtiune a inspectorului judiciar în actul de justiţie, ceea ce nu este permis.

Se mai reţine că puterea de lucru judecat ataşată deciziei civile nr. 5A/2018/09.01.2018 a Curţii de Apel Bucureşti a fost valorificată în dosarul nr. x/2018 din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, mai precis drept prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, iar nu din perspectiva celui negativ, de excepţie al acesteia. Pe cale de consecinţă, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei excepţii (spre a o pune în discuţia părţilor). Decizia antereferită a fost exhibată chiar de reclamanţi în cadrul dosarului nr. x/2018, drept mijloc de probă (aspect ce nu a fost, în fapt, negat de aceştia).

Or, aprecierea materialului probator (atât din perspectiva înscrisurilor arătate în memoriul de recurs, cât şi a efectului pozitiv al lucrului judecat) sau interpretarea ori aplicarea legii la situaţia de fapt reprezintă atribute esenţiale ale actului de judecată, determinând, după cum corect a arătat şi judecătorul fondului, formarea opiniei judecătorilor cu privire la soluţia pronunţată, iar astfel de aspecte excedează limitelor verificărilor pe care inspecţia judiciară este îndreptăţită să le realizeze (inspecţia judiciară neputând suplini ori completa hotărârea prin decizii administrative). Pe cale de consecinţă, în mod corect s-a reţinut, pe de o parte, lipsa unor indicii privind nesocotirea principiului contradictorialităţii, iar pe de altă parte că maniera de evaluare a modului în care decizia civilă nr. 5A/2018/09.01.2018 a produs efecte în dosarul nr. x/2018 nu poate face obiectul verificărilor ce pot fi realizate de inspecţia judiciară.

Nu trebuie uitat nici faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluţia pronunţată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, câtă vreme chestiunea înrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac a fost analizată prin decizia pronunţată de cei doi magistraţi vizaţi de sesizare, prin aspectele evocate în sesizare recurenţii - reclamanţi au tins la o repunere în discuţie a chiar raţionamentului primei instanţe asupra unui astfel de aspect. Acestor argumente li se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi art. 129 din legea fundamentală, care interzic punerea în discuţie, în procedura disciplinară, a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.

De asemenea, în ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, analiza realizată, din această perspectivă, de prima instanţă este una corectă, faptele clamate de recurenţi neîndeplinind astfel de condiţii.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte împărtăşeşte raţionamentul primei instanţe, subliniind şi că nu se poate reţine gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurenţilor.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanţilor s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenţii- reclamanţi A., B., C. şi D., va respinge recursul formulat de aceştia, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1316 din 28 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.