Disciplinary closure upheld; judge’s challenge to Judicial Inspection ruling rejected.

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.09.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, să se constate nelegalitatea şi netemeinicia rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare din data de 11.08.2020, dispusă în lucrarea nr. C20-951, cu consecinţa desfiinţării rezoluţiei, admiterea contestaţiei împotriva rezoluţiei de clasare nr. 1622/A/20.05.2020 din dosarul nr. x şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 711 din 7 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi admiterea contestaţiei formulate.

În susţinerea căii de atac formulate, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că prima instanţă nu ar fi pus în discuţia contradictorie a părţilor incidenţa în cauză a dezlegărilor date prin decizia Curţii de Apel Braşov nr. 646/R/08.10.2020, din perspectiva controlului pe care o instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2019 l-a realizat asupra modului în care magistratul vizat de sesizare a dezlegat, în primă instanţă, cauza antereferită. A mai arătat recurentul că sus indicata curte de apel nu se putea pronunţa decât asupra a ceea ce este prevăzut în C. proc. civ., iar nu şi asupra celor reglementate prin regulamentul instanţelor de judecată, neputând analiza chestiuni ce exced competenţei sale.

Din perspectiva incidenţei cazului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a argumentat că judecarea unor obiecte reţinute greşit şi incomplet au făcut ca motivarea să fie neadecvată în raport de aspectele cu care a fost învestită Inspecţia Judiciară, hotărârea necuprinzând motivele pe care se întemeiază, ci doar motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

A mai invocat recurentul şi incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 96 alin. (3), art. 98 alin. (1), art. 99 lit. t) şi art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004, precum şi prevederile art. 45 din Legea nr. 317/2004.

În acest sens recurentul a învederat, în esenţă, că abaterea disciplinară sesizată a constat în nereţinerea, nepunerea în discuţie şi nepronunţarea, de către magistratul din cadrul Tribunalului Braşov care a judecat în fond dosarul nr. x/2019, a cererilor adiţionale cu care a fost învestit, a cererii de îndreptare a erorii materiale formulate oral şi a excepţiei tardivităţii, dar şi în neacordarea cuvântului asupra unor cereri scrise şi orale ori excepţii, precum şi în încălcarea art. 131 din secţiunea a V-a (Activitatea ulterioară încheierii dezbaterilor) a Anexei la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015 (Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti).

În opinia recurentului, instanţa de fond din cauza pendinte, în analiza situaţiei de fapt, a sfidat succesiunea temporală a înregistrării şedinţei din data de 9 ianuarie 2020 din cadrul dosarului nr. x/2019, ignorând momentul de după pronunţare, când magistratul vizat de sesizare a recunoscut implicit că nu a acordat apărătorului ales al reclamantului cuvântul asupra tuturor cererilor puse în discuţie, pronunţându-se unilateral, în şedinţă publică, fără dezbateri contradictorii, fără concluzia reclamantului, ca parte în proces.

A mai arătat recurentul că inspectorul judiciar şi inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare au cercetat, verificat şi analizat cauza, fără să audieze înregistrarea şedinţei, fără să audieze magistratul Tribunalului Braşov

Totodată, recurentul a subliniat că sentinţa Curţii de Apel Bucureşti este nelegală şi în raport de efectele pe care această instanţă le-a dat deciziei Curţii de Apel Braşov, prin care s-a exercitat controlul de legalitate asupra soluţiilor pronunţate de magistratul vizat de sesizare. În acest sens, recurentul a argumentat în sensul că trebuie realizată o departajare între aspectele dezlegate în controlul de legalitate a sentinţei Tribunalului Braşov, efectuat de Curtea de Apel Braşov, ce se poate circumscrie doar parametrilor C. proc. civ., şi verificarea conduitei magistratului din perspectiva abaterii disciplinare. Astfel, recurentul a opinat că aspectelor dezlegate de Curtea de Apel Braşov nu li se poate da o eficienţă în planul analizei pe care o impune verificarea prealabilă a unei abateri disciplinare, pentru că sus indicata instanţă nu se poate pronunţa pe ceea ce nu intră în competenţa sa.

A mai precizat recurentul că silogismul prevăzut în art. 131 din Regulamentul instanţelor de judecată intră numai în competenţa Inspecţiei Judiciare, iar nu şi în cea a Curţii de Apel Braşov.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate, argumentând, în esenţă, în sensul unei corecte interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente cauzei pendinte.

În opinia intimatei, susţinerile părţii reclamante nu relevă existenţa unor indicii privind săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, câtă vreme aspectele evocate ţin de însăşi esenţa procedurii judiciare şi de competenţa funcţională a magistratului şi nu pot fi valorificate pe calea unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare, întrucât această procedură nu are drept scop o nouă verificare a aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătoreşti pronunţate.

5. Răspuns la întâmpinare

În raport de apărările formulate de intimată, recurentul – reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele evocate de recurent sunt nefondate şi nu poate fi reţinută teza încălcării, prin sentinţa atacată, a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, câtă vreme decizia civilă nr. 646/R/08.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2019 a fost avută în vedere de judecătorul fondului din cauza pendinte drept argument subsidiar şi din perspectiva efectului pozitiv al acesteia, mai precis drept prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (iar nu din perspectiva celui negativ, de excepţie).

Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurent ca nefiind puse în discuţia contradictorie a părţilor reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico – juridice prezentate de judecătorul fondului în motivarea soluţiei pronunţate în dosarul de faţă şi care vizează raportul dintre limitele verificărilor permise Inspecţiei Judiciare şi dezlegările date în căile de atac îndreptate împotriva soluţiei Tribunalului Braşov. Or, acestea nu reprezintă aspecte pe care, în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., coroborat cu art. 224 din acelaşi act normativ, instanţa era obligată să le pună în discuţia contradictorie a părţilor, fiind doar componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi respectă principiile care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora (iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius).

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei. Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă, (astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii ori a dreptului la apărare, câtă vreme nu există o obligaţie a judecătorului fondului de a pune în discuţia contradictorie a părţilor componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată. De altfel, dacă s-ar proceda în modul evocat de recurent, s-ar crea premisele unei antepronunţări. Pentru aceste motive nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat doar formal de către recurent, întrucât, prin argumentele expuse, aceasta nu a explicat nici în ce ar consta caracterul contradictoriu al motivelor expuse de judecătorul fondului, nici de ce toate motivele prezentate de prima instanţă ar fi străine de natura cauzei şi nici, în mod concret, care ar fi elementele care ar genera echivalarea motivării furnizate de prima instanţă cu o nemotivare. Argumentele evocate în susţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă critici subsumabile, în realitate, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate în paragrafele ulterioare.

De altfel, şi dacă s-ar trece peste aspectele menţionate mai sus, Înalta Curte reţine că prima instanţă şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva hotărârea atacată în parametrii trasaţi de art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de fond a stabilit în considerentele hotărârii situaţia de fapt (pe care a expus-o în detaliu), dar şi încadrarea acesteia în drept, fiind examinate argumentele părţilor şi exprimat punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant al acestora, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată fiind unul clar, concis şi concret, fără elemente de contradictorialitate şi în deplină legătură cu natura cauzei.

De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

În concluzie, nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raţiune pentru care Înalta Curte consideră nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând, în continuare, criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurentul - reclamant împotriva rezoluţiei nr. C20-951 din data de 11.08.2020 a Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 1622/A/20.05.2020 din dosarul nr. x al Direcţiei de inspecţie pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurent împotriva doamnei judecător B. din cadrul Tribunalului Braşov sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 – dosarul primei instanţe).

Argumentele evocate prin memoriul de recurs pot fi grupate după cum urmează:

· critici ce vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004;

· critici aduse de recurent manierei în care prima instanţă a interpretat prevederile art. 96 alin. (3), art. 98 alin. (1), art. 99 lit. t) şi art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 131 din Regulamentul instanţelor de judecată .

În ceea ce priveşte primul set de critici, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua, puse în discuţie de criticile formulate prin acţiunea dedusă judecăţii, raportat la considerentele din rezoluţia de clasare.

Din această perspectivă, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluţiilor (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004, art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfăşurarea activităţii profesionale nu este însă unul absolut. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii magistraţilor. Verificările realizate prin căile de atac nu pot fi, însă, contrazise prin cele realizate în cadrul verificărilor administrative realizate de Inspecţia Judiciară.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Aceste atribuţii cunosc, însă, limitări impuse de principiul independenţei magistratului, principiului autorităţii de lucru judecat şi interdicţia reglementată de art. 97 din Legea nr. 303/2004 (în sensul că soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti nu mai pot fi repuse în discuţie).

În activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări de către Inspecţia Judiciară sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze ce nu este definitivă (fiind susceptibilă de cale de atac) nu este posibilă. Aceasta, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar în soluţionarea căii de atac, prin care, în limitele învestirii, se poate realiza o verificare inclusiv a modul în care magistratul ce a pronunţat hotărârea atacată a respectat sau nu normele de drept material şi procesual, se bucură, din perspectiva chestiunilor astfel dezlegate, de autoritate de lucru judecat. Or, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorităţii de lucru judecat a unor astfel de hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi repuse în discuţie aspecte asupra cărora instanţa s-a pronunţat în mod definitiv.

Se mai reţine că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează şi interdicţia punerii în discuţie a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, o atare interdicţie avându-şi sursa în normele de drept constituţional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Înalta Curte apreciază, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012, că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.

Potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, inspectorii judiciari realizează o verificare prealabilă căutând "indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare". Legea nr. 317/2004 şi HCSM nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară nu definesc "indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare", prin urmare indiciile sunt elemente de evaluare din partea inspectorului judiciar de caz. Deci inspectorul judiciar al sesizării decelează ce elemente din dosar ar putea să reprezinte o pluralitate de indicii în sensul că magistratul a săvârşit o abatere disciplinară. Legea impune existenţa unor indicii, nu a unui singur indiciu, iar determinarea existenţei sau inexistenţei unor astfel de indicii se circumscrie prerogativei de apreciere a inspectorului judiciar, care evaluează toate aspectele procedurale sau de fond implicate, putând să coroboreze toate datele şi să conchidă că există sau nu un set de indicii care sugerează o potenţială abatere.

Din elementele concrete ale cauzei rezultă că simpla lipsă, din documentaţia trimisă de intimată, a proceselor-verbale de audiere a magistraţilor, nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor ce îi incumbau. Din cuprinsul înscrisurilor aflate în dosarul administrativ, coroborate şi cu aspectele reţinute prin rezoluţia nr. 1622/A/20.05.2020, rezultă că inspectorul judiciar a realizat atât demersul de documentare iniţială, cu verificarea tuturor pieselor probatorii, cât şi pe cel de solicitare de relaţii. Faptul că, ulterior obţinerii acestora, pe baza analizei efectuate, nu a mai apreciat necesară administrarea altor mijloace de probă, nu generează o prezumţie relativă de neefectuare a demersurilor de clarificare a suspiciunilor. De asemenea, contrar celor afirmate de recurent, instanţa de control judiciar consideră că maniera de interpretare a unor astfel de probe, ce a nemulţumit recurentul, nu poate conduce la concluzia că înregistrarea audio a şedinţei din data de 9 ianuarie 2020 nu a fost verificată de inspectorul judiciar. În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte reţine că prima instanţă a interpretat corect prevederile art. 45 şi art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, raportat la situaţia de fapt incidentă în cauză, inspectorul judiciar îndeplinindu-şi obligaţiile ce îi incumbau în demersul de verificare administrativă a faptelor sesizate, în baza unui probatoriul suficient.

Analizând, în continuare, criticile din memoriul de recurs ce vizează, în esenţă, prevederile art. 96 alin. (3), art. 98 alin. (1), art. 99 lit. t) şi art. 99 indice 1 din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 131 din Regulamentul instanţelor de judecată, Înalta Curte constată că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile sus indicatelor texte normative.

Instanţa de control judiciar reţine că art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare fiind constituit de relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii de judecată şi a realizării actului de justiţie.

Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În planul laturii obiective, instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

Raportat la aspectele de fapt incidente cauzei, Înalta Curte reţine că doamna judecător B. din cadrul Tribunalului Braşov a pronunţat, în dosarul nr. x/2019, încheierea de şedinţă din 9 ianuarie 2020 şi sentinţa civilă nr. 39/CA din 23 ianuarie 2020, iar împotriva acesteia recurentul – reclamant a formulat sesizarea înregistrată de Inspecţia Judiciară la data de 16 aprilie 2020 sub nr. x. Astfel de hotărâri au fost pronunţate în faza de judecată a fondului dosarului nr. x/2019, iar împotriva lor recurentul a formulat recurs ce a fost soluţionat prin decizia nr. 646/R/08.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov (chestiune necontestată de recurent).

De asemenea, din aspectele învederate chiar de recurent prin calea de atac din cauza pendinte, rezultă că, în soluţionarea recursului cu care a fost învestită în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Braşov a analizat (cu titlu de critici de nelegalitate aduse de recurentul A. încheierii de şedinţă din data de 09.01.2020 şi sentinţei civile nr. 39/CA din 23.01.2020, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov) chiar aspectele ce au fost evocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare (inclusiv chestiunea neacordării cuvântului apărătorului ales al reclamantului asupra cererilor scrise şi orale, a lipsei dezbaterilor pe fondul cererilor de îndreptare a erorilor materiale sau a tardivităţii cererii scrise, a nesoluţionării cererii adiţionale şi de îndreptare a erorii materiale şi a tardivităţii ca excepţie, a încălcării dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii, privite inclusiv din perspectiva art. 131 din H.P.C.S.M. nr. 1375/17.12.2015).

Deşi trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar, Înalta Curte reţine că, atâta vreme cât în controlul de legalitate exercitat s-a reţinut lipsa oricărei nerespectări a normelor de drept material sau procesual, Inspecţia Judiciară nu poate, în cadrul verificărilor preliminare, să statueze în sens contrar (în sensul de a statua că au existat încălcări ale normelor de drept material ori procesual), întrucât ar încălca astfel efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia ce a verificat legalitatea hotărârilor atacate, aspect interzis de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

Totodată, Înalta Curte împărtăşeşte şi raţionamentul primei instanţe conform căruia, sub aspectul laturii subiective, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care, însă, nu au fost probate în cauză. Argumentaţia prezentată de recurent nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistraţii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanţilor s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material şi procedural, urmare unei motivări conforme prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul – reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 711 din 7 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.