Disciplinary liability limits: judicial error and violation of the principle of disposition do not constitute bad faith or gross negligence

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei din data de 18.04.2019 a inspectorului-şef în dosarul nr. x şi a rezoluţiei de clasare nr. x/2018 din data de 25 februarie 2019 a inspectorului judiciar şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor cu privire la conduita doamnei magistrat B. sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 559/2019 pronunţată la data de 8 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

După o scurtă prezentare a celor dispuse prin sentinţa recurată, recurenta susţine că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, respectiv art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004, abaterile disciplinare reglementate de aceste prevederi presupunând o trimitere directă la cauza soluţionată de judecător, respectiv motivare contrară raţionamentului juridic şi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

În speţă, aşa cum a arătat atât prin plângerile adresate pârâtei, cât şi prin contestaţie, reaua-credinţă sau cel puţin culpa gravă a doamnei judecător B. în soluţionarea dosarului nr. x/2016 constă în încălcarea vădită a principiului disponibilităţii prin acordarea unei sume cu 7.000.000 RON mai mare decât s-a cerut şi prin schimbarea, din oficiu şi fără a pune în discuţia părţilor, a cauzei cererii de chemare în judecată.

Precizează că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în măsura în care se constată încălcări ale unor principii fundamentale ale procesului civil, acest aspect poate face obiectul acţiunii disciplinare. Această posibilitate nu implică punerea în discuţie a soluţiei pronunţate. Tot în acest sens, jurisprudenţa a reţinut că poate face obiectul acţiunii disciplinare verificarea modalităţii în care s-au interpretat probele, contrar raţionamentului juridic sau au fost reţinute fapte nereale, aceste motive încadrându-se în cazul reglementat de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.

Contrar celor reţinute de judecătorul fondului în motivarea sa, arată că nu a supus atenţiei instanţei de fond aspecte privind corecta sau greşita soluţionare a normelor de procedură sau de drept substanţial, ci exclusiv conduita profesională a doamnei judecător B. din perspectiva încălcării flagrante a principiului disponibilităţii.

Prin contestaţia şi plângerile formulate în faţa Inspecţiei Judiciare a urmărit doar atragerea răspunderii disciplinare pentru abateri flagrante, respectiv să se constate că doamna judecător B. a pronunţat o soluţie ce este rezultatul exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau cel puţin cu gravă neglijenţă, precum şi cu o motivare ce este lipsită de orice raţionament juridic.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, recurenta-reclamantă consideră că este firesc ca solicitările de constatare a unei abateri disciplinare să se facă prin raportare la o hotărâre judecătorească pe care acel judecător o pronunţă. Aşadar, aspectele învederate prin plângere reprezintă veritabile abateri disciplinare, prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004, chiar dacă se circumscriu şi unor motive de nelegalitate/netemeinicie a hotărârii judecătoreşti.

Chiar dacă aceste abateri disciplinare fac şi obiectul cererii de apel formulată în dosarul nr. x/2016, consideră că exercitarea concomitentă atât a apelului, cât şi a plângerii disciplinare nu se exclud una pe cealaltă.

Subliniază că şi dacă apelul formulat va fi admis în integralitate, cu consecinţa anulării/modificării în tot a sentinţei pronunţate de doamna judecător B., aceasta nu înseamnă că abaterile disciplinare semnalate prin plângere nu trebuie constatate şi sancţionate conform dispoziţiilor legale.

În opinia recurentei, este neîntemeiată susţinerea instanţei de fond în sensul că "nicio probă aflată la dosarul instanţei de faţă nu demonstrează reaua-credinţă a magistratului B.", din moment ce indiciile temeinice pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 puteau fi lesne observate din simpla analiză a cererii de chemare în judecată şi a hotărârii judecătoreşti de primă instanţă pronunţată de doamna judecător B. în dosarul nr. x/2016.

Solicită instanţei de recurs să observe că fapta magistratului B. a fost săvârşită cu rea-credinţă sau, cel puţin, cu gravă neglijenţă având în vedere că: aceasta şi-a nesocotit îndatoririle profesionale prin încălcarea flagrantă a principiului disponibilităţii; încălcarea produce consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie întrucât doamna judecător B., în calitate de garant al înfăptuirii unei justiţii juste şi echitabile, avea obligaţia de a soluţiona cauza în condiţii de imparţialitate fără a prejudicia drepturile şi interesele recurentei prin plata unei sume cu 7.000.000 de RON mai mari decât cea solicitată de reclamant şi în baza unei alte cauze decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, ceea ce a produs consecinţe grave actului de justiţie; nu poate fi identificată nicio justificare rezonabilă pentru nesocotirea limitelor impuse de reclamantul din dosarul nr. x/2016.

Nesocotirea principiului disponibilităţii are caracter grav, este neîndoielnică şi este nescuzabilă, astfel că în mod greşit prima instanţă a considerat că fapta doamnei judecător B. nu este săvârşită cu rea-credinţă.

Faţă de aceste argumente, apreciază că sentinţa recurată este nelegală din perspectiva încălcării şi aplicării normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

De asemenea, instanţa de fond nu a analizat şi motivat toate aspectele criticate prin contestaţie – art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Mai exact, nu a analizat motivele invocate de reclamantă cu privire la răspunderea disciplinară a doamnei magistrat B., ci, a analizat doar dacă pârâta a efectuat verificările prealabile cu privire la plângerea formulată. Or, era esenţial ca prima instanţă să analizeze, suplimentar faţă de împrejurarea efectuării verificărilor prealabile de către pârâtă, dacă doamna magistrat B. şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Galaţi.

Chiar şi în situaţia în care, prin absurd, s-ar constata că instanţa de fond a analizat motivele invocate, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a motivat deficitar soluţia de respingere a contestaţiei în raport de forma de vinovăţie cu care a acţionat doamna magistrat B., respectiv nu a explicat de ce magistratul nu a acţionat cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă.

Or, exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti pronunţată este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă o parte esenţială a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Ignorarea motivelor, argumentelor şi probelor utile în soluţionarea cauzei echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.

Faţă de aceste argumente, apreciază că sentinţa recurată este nelegală şi din perspectiva lipsei motivării sau motivării deficitare, impunându-se casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

În continuare, la pct. III din cererea de recurs şi până la finalul recursului, recurenta-reclamantă reiterează aspectele, potrivit cărora apreciază că fapta doamnei judecător B. îndeplineşte condiţiile atragerii răspunderii disciplinare întemeiate pe prevederile art. 99 lit. t) şi s) din Legea nr. 303/2004, redând în acest sens aceleaşi aspecte prezentate la pct. III, subpunctele 37 – 107 din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciază că niciuna dintre posibilele ipoteze ale acestui text nu se poate reţine în speţă, respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea de Apel Bucureşti motivând complet, coerent şi corespunzător soluţia dispusă, raportat la obiectul cauzei.

De asemenea, hotărârea este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, astfel că nu este incident nici cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 15 noiembrie 2018, în lucrarea nr. x/2018, reclamanta a solicitat cercetarea disciplinară a doamnei judecător B. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004, cu ocazia soluţionării în primă instanţă a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Galaţi – secţia a II-a civilă, în care a pronunţat sentinţa civilă nr. 212/30.08.2018, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a acordat mai mult decât s-a cerut, a schimbat cauza cererii de chemare în judecată şi a cărei motivare este vădit contrară raţionamentului juridic.

Sesizarea reclamantei a fost clasată prin rezoluţia din 25 februarie 2019 emisă în lucrarea nr. x/2018, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu au fost identificate indicii de săvârşire a vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Împotriva rezoluţiei de clasare reclamanta a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia nr. C19-1156 din 18 aprilie 2019 emisă de inspectorul-şef.

În acest context, reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-1156 din 18 aprilie 2019 şi a rezoluţiei de clasare din 25 februarie 2019, dată de Inspecţia Judiciară în lucrarea nr. x/2018.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă ca nefondată, reclamanta criticând hotărârea primei instanţe din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

a) Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat faptul că instanţa de fond a motivat insuficient şi superficial sentinţa pronunţată, fără a răspunde aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă pentru care a considerat că, nu există elemente de natură a contura reaua-credinţă ori grava neglijenţă a judecătorului care a soluţionat dosarul nr. x/2016, ori alte elemente care să constituie indicii ale săvârşirii vreunei abateri judiciare.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

b) Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurenta-reclamantă reluând susţinerile din sesizare, fiind nemulţumită de soluţia de clasare şi de soluţia pronunţată de prima instanţă.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecţie judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor fapte ce, conform sesizării formulate, ar intra în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (…), iar conform art. 991 din acelaşi act normativ, există rea credinţă atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, iar gravă neglijenţă, atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe.

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit, cu ştiinţă, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Aşadar, pentru existenţa abaterii disciplinare prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este necesar ca în exercitarea atribuţiilor de serviciu judecătorul să fi nesocotit o normă de drept material sau procesual, iar sub aspectul laturii subiective, ca această nesocotire să fie făcută cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, aspecte care nu se regăsesc în cauza de faţă.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către magistraţi a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în raport de elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamante.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Ceea ce caracterizează abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) este elementul voliţional, specific acestei abateri atunci când se relevă indicii ale distorsionării conştiente a legii, altfel spus, judecătorul este conştient că a încălcat legea. O astfel de distorsionare este evidentă, spre exemplu, atunci când reiese că oricare alt judecător, aflat în aceleaşi condiţii, nu ar fi judecat astfel, iar raţionamentul juridic al magistratului verificat este în contradicţie flagrantă cu principiile de drept din materia respectivă.

Elementul voliţional nu a fost dovedit în cauză, astfel că, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul judecător verifict a acestei abateri, în condiţiile prezentate.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, recurenta-reclamantă a arătat că motivarea efectuată în cadrul sentinţei civile nr. 212 din 30 august 2018 de către doamna judecător B. este în mod vădit contrară raţionamentului juridic.

Înalta Curte are în vedere că abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, constă în "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat".

Din această perspectivă, se reţine că recurenta nu a susţinut că sus indicatul magistrat ar fi utilizat expresii inadecvate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti. De asemenea, în ceea ce priveşte motivarea hotărârii, recurenta nu a arătat că raţionamentul juridic ar fi fost de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat ci, doar că acesta este unul incorect în raport de probele administrate în dosar şi de prevederile legale incidente în cauză.

Înalta Curte observă astfel că, ceea ce invocă recurenta este o pretinsă săvârşire de către judecătorul fondului ce a soluţionat dosarul nr. x/2016 a unei erori de judecată. De altfel, din structura cererii de chemare în judecată, precum şi din cea a memoriului de recurs rezultă că, în realitate, ceea ce urmăreşte recurenta este reformarea hotărârii judecătoreşti emisă în dosarul menţionat, iar nu sancţionarea disciplinară concretă a magistratului vizat de sesizarea sa.

Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecţia Judiciară şi, ulterior, a neanalizării instanţei se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se defineşte exclusiv prin încălcarea unor dispoziţii legale.

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar subliniază că verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin Constituţia României republicată, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

Este de avut în vedere faptul că raţionamentul juridic reprezintă un silogism în care este necesar să fie validată concluzia la care judecătorul ajunge pe baza celor două premise principale, respectiv situaţia de fapt analizată şi dispoziţiile legale aplicabile, iar motivarea hotărârii este necesar să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea magistratului pe baza probelor administrate. Faţă de limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, se reţine că verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, prin motivele de recurs recurenta-reclamantă în continuare îşi exprimă nemulţumirea faţă de raţionamentul logico-juridic al judecătorului şi lipsa de temei a soluţiei, împrejurare ce nu poate fi analizată decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, iar nu şi cu ocazia verificărilor administrative ce sunt efectuate de către Inspecţia Judiciară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 559 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.