Standing of third-party tax authority in cassation; material error vs. procedural violation in dismissing claims as unfounded rather than inadmissible

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 decembrie 2018, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în temeiul art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, a formulat contestaţie împotriva Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 329 din 11 aprilie 2018 emisă de intimată; a Deciziilor de impunere nr. x/15.09.2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice, respectiv Decizia nr. 4539/15.09.2017 privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice, precum şi împotriva Deciziei nr. 10708/10.10.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, respectiv Decizia nr. 9595/10.10.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare emise de AJFP Prahova şi a Raportului de Inspecţie Fiscala nr. x/15.09.2017, pe fond, solicitând anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 329/11.04.2018, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiilor formulate împotriva Deciziilor de impunere nr. x/15.09.2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice, respectiv Decizia nr. 4539/15.09.2017 privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane fizice, precum şi împotriva Deciziei nr. 10708/10.10.2017, referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, respectiv Decizia nr. 9595/10.10.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare emise de AJFP Prahova şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/15.09.2017.

Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/02.11.2019, reclamantul A. a depus precizare la acţiunea formulată, în temeiul art. 204 C. proc. civ. şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul că a formulat contestaţie şi împotriva Deciziei (emisă de pârâtă) de soluţionare a contestaţiei nr. 386/26.04.2018 a deciziei de impunere nr. x/30.10.2017 privind obligaţiile fiscale accesorii referitoare la penalităţi de nedeclarare sau declarate incorect stabilite de organul fiscal precum şi decizia nr. 9625/30.10.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA, emise de AJFP Prahova - Serviciul Fiscal Orăşenesc Băicoi; a Deciziei (emisă de pârâtă) de soluţionare nr. 523 din 14.06.2018 a deciziei privind - obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere emise în cadrul dosarului fiscal x din 31.12.2017, pe fond, solicitând anularea deciziilor de soluţionare menţionate nr. 386/26.04.2018 şi nr. 523/14.06.2018, prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiilor formulate de reclamant împotriva atât a deciziei 9625/30.10.2017 referitoare la penalităţi de nedeclarare pentru obligaţii fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect şi stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere şi a deciziei nr. 9625/30.10.2017 referitoare la dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA emise de AJ.F.P. Serviciul Fiscal Orăşenesc Băicoi, cât şi a deciziei x din 31.12.2017 referitoare la dobânzi şi penalităţi de întârziere.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 200 din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti;

- a anulat Deciziile de soluţionare a contestaţiei nr. 329/11.04.2018, 386/26.04.2018, 523/14.06.2018 şi a obligat pârâta să soluţioneze contestaţiile formulate de reclamant;

- a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată;

- a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON taxa de timbru şi 2000 RON onorariu expert redus.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

3.1. Prin recursul formulat, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, pentru argumentele prezentate în cuprinsul memoriului de recurs, aflat la dosarul de recurs.

3.2. Prin recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere "ca neîntemeiată" a solicitării reclamantului referitoare la anularea deciziei de impunere şi, rejudecând, respingerea dezlegării fondului deciziei de impunere "ca inadmisibilă" raportat la faptul că autoritatea competentă nu a soluţionat contestaţia administrativă.

Recurentul-reclamant susţine că soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii, pronunţată de prima instanţă pe fondul deciziilor de impunere, încalcă regulile de procedură, respectiv încalcă principiul disponibilităţii, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Arată recurentul-reclamant că instanţa s-a dezînvestit de solicitarea sa vizând anularea actelor administrativ fiscale, până la soluţionarea contestaţiei administrative formulată împotriva deciziilor de impunere, astfel că instanţa nu poate trece peste soluţia ce urmează a fi pronunţată în procedura administrativă de către organul fiscal şi să analizeze motivele legalităţii emiterii deciziilor de impunere.

În consecinţă, raportat la soluţia de obligare a intimatei la a soluţiona contestaţia, cererea de anulare a deciziilor de impunere este inadmisibilă, nefiind dezbătut fondul.

Mai arată că, pronunţând soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii vizând fondul deciziilor de impunere, instanţa de fond a încălcat şi principiul separaţiei puterilor în stat şi imixtiunea în atribuţiile puterii legislative executive, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Totodată, în cauză este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prin sentinţa pronunţată s-a respins ca neîntemeiat fondul deciziei, fără ca instanţa să menţioneze în dispozitiv sau în considerente temeiul de drept sau considerentele ce au stat la baza respingerii ca neîntemeiată în rest a cererii.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare faţă de recursul declarat în cauză, prin care a invocat excepţia nulităţii acestui recurs, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova

Examinând, cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de această recurentă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că o astfel de excepţie este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Privit dispoziţiilor art. 458 C. proc. civ.: "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane."

Prin urmare, în analiza admisibilităţii unei căi de atac, instanţa de control judiciar trebuie să aibă în vedere şi aspectele ce ţin de aptitudinea celui care a promovat calea de atac de a efectua acest demers juridic, care, potrivit dispoziţiilor legale anterior enunţate, depinde de calitatea de parte în proces sau de recunoaşterea acestui drept de către lege, pentru cei care nu au fost părţi în cauza supusă judecăţii.

Dat fiind principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, hotărârea judecătorească nu poate da naştere unor drepturi sau obligaţii decât faţă de părţile din proces, sens în care şi procedura judiciară, în toate etapele sale, se derulează doar între părţile cauzei, doar acestea fiind îndrituite, în principiu, să facă uz de exerciţiul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Situaţiile de excepţie sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea este obligatorie şi produce efecte şi pentru succesorii părţilor, sens în care, inclusiv în aplicarea art. 38 şi art. 39 din acelaşi act normativ, rezultă că exerciţiul căii de atac este deschis şi avânzilor-cauză. De asemenea, art. 458 teza finală C. proc. civ. prevede, că dreptul de a uza de exerciţiul căilor de atac poate aparţine şi altor organe sau persoane, potrivit legii, cum este, de exemplu, cazul procurorului, în condiţiile prevăzute de art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

În litigiul pendinte, însă, din analiza comparativă a cererii de chemare în judecată, a sentinţei pronunţate în fond şi a cererii de recurs, rezultă că deşi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a declarat calea de atac a recursului împotriva sentinţei civile nr. 200 din data de 6 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, aceasta nu a avut şi calitatea de pârâtă, în faza de judecată a fondului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că recurenta sus menţionată are calitatea de terţ faţă de cauza pendinte şi nu se regăseşte în niciuna dintre situaţiile de excepţie care să îi confere, dintr-o astfel de postură, dreptul de a exercita calea de atac, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, ca inadmisibil.

II.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că a rămas fără obiect excepţia nulităţii recursului declarat în cauză de AJFP Prahova, excepţie invocată prin întâmpinare de recurentul-reclamant, având în vedere că, potrivit celor arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, recursul declarat de AJFP Prahova a fost respins, ca inadmisibil.

Analizând criticile formulate de recurentul-reclamant, în raport cu motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Din actele şi lucrările dosarului de fond, rezultă că prima instanţă – Curtea de Apel Ploieşti – s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la data de 2 noiembrie 2018, prin care reclamantul a solicitat anularea deciziilor de soluţionare a contestaţiei nr. 329/11.04.2018, nr. 386/26.04.2018 şi nr. 523/14.06.2018, toate emise de pârâta A.N.A.F. – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, precum şi anularea actelor administrativ-fiscale împotriva cărora a formulat contestaţiile administrative suspendate prin deciziile anterior menţionate, admiţând-o în parte, în sensul anulării celor trei decizii şi obligarea acesteia să soluţioneze pe fond contestaţiile administrative, şi respingând-o în rest ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 200 din 6 noiembrie 2016, atacată cu recursul de faţă.

Menţionarea în cadrul dispozitivului sentinţei recurate a respingerii, în rest, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, apare ca fiind o eroare materială, iar nu o neregulă de procedură întrucât, din cuprinsul considerentelor sentinţei, rezultă că prima instanţă a infirmat soluţiile administrative dispuse prin cele trei decizii contestate în cauză, fără a face vreo referire la actele de impunere vizate de respectivele contestaţii administrative, respectiv nu a dezlegat în niciun fel fondul deciziilor de impunere, aşa cum greşit apreciază recurentul-reclamant.

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile de nelegalitate formulate, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative. Or, nu este situaţia în cauză, deoarece, pronunţând o soluţie de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere vizând fondul deciziilor de impunere, iar nu ca, inadmisibil, nu se poate reţine că instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

De asemenea, în cauză, nu poate fi incident nici art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe motiv că judecătorul nu ar fi prezentat argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere vizând fondul deciziilor de impunere. Aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, din cuprinsul considerentelor sentinţei rezultă, într-adevăr, că prima instanţă nu a făcut vreo referire la actele de impunere vizate de respectivele contestaţii administrative, context în care, menţionarea în cadrul dispozitivului sentinţei recurate a respingerii, în rest, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar nu, ca inadmisibilă, apare ca fiind o simplă eroare materială.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova împotriva sentinţei civile nr. 200 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.