Scope of CNCD jurisdiction: inability to adjudicate statutory interpretation or legal validity of salary norms under discrimination law

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 august 2019, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării – Autoritate de Stat Autonomă:

(i) anularea Hotărârii nr. 492/11.12.2018 pronunţată de Consiliul Naţional al Discriminării în dosarul nr. x/2018, ca fiind nelegală;

(ii) retrimiterea cauzei la aceeaşi instituţie, pentru a se pronunţa pe fond cu privire la sesizarea înregistrată sub nr. x/2.06.2018.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 221 pronunţată la data de 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, reclamanta C. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, rejudecând după casare cu reţinere, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers procedural.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare, în speţă, a dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 997/07.10.2008).

Soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât, în opinia recurentei, CNCD are competenţă ratione materiae de a se pronunţa cu privire la existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unui text de lege, în acest sens, făcând trimitere expresă chiar la Decizia CCR nr. 997 din 7 octombrie 2008.

Judecătorul fondului a pornit de la premisa greşită că, prin decizia amintită mai sus, Curtea Constituţională ar fi stabilit că CNCD nu poate să statueze asupra existenţei unei discriminări ce rezultă din conţinutul unor acte normative.

Prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale, admiţându-se excepţia de neconstituţionalitate, s-a constatat că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască pe cale judiciară cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Din niciun considerent al acestei decizii a CCR nu rezultă că ar fi fost înlăturate atribuţiile CNCD de a constata existenţa unor discriminări care îşi au sorgintea în conţinutul unor acte normative şi de a formula recomandări sau de a sesiza autorităţile competente în vederea asanării respectivelor prevederi.

Dimpotrivă, Curtea Constituţională a constatat că, "în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării".

A accepta raţionamentul CNCD înseamnă a ajunge la concluzia absurdă că nici Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, implicit, nici instanţele de judecată nu ar mai putea constata existenţa discriminării care provine din aplicarea unor acte normative, sub cuvânt că interferează cu puterea legislativă, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat pentru că s-ar încălca mai multe principii, între care principiul constituţional al liberului acces la justiţie.

În prezenta cauză, nu s-a solicitat înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare, nefiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a căror necostituţionalitate a fost constatată de CCR, ci, s-a solicitat constatarea existenţei unei discriminări în conţinutul unui act normativ şi formularea de recomandări sau sesizarea autorităţilor competente.

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, impunându-se reformarea acesteia, în temeiul motivului de casare invocat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimaţii-reclamanţi A., B., D., E., F., G., H. şi I. au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

În prealabil, Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Totodată, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor expuse de către recurentă, referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., verificate de către instanţa de control judiciar, au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material în chestiunea invocată de titularul căii de atac.

Recurenta-reclamantă (n.n. şi încă 8 reclamanţi) a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 492 din 11.12.2018 prin care intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a decis admiterea excepţiei necompetenţei sale materiale (pct. 1) şi emiterea unui punct de vedere (pct. 2) cu privire la aspectele invocate de către reclamanţi prin sesizare, prin raportare la considerentele deciziei CCR nr. 997/07.10.2008.

Soluţionând acţiunea reclamanţilor instanţa fondului a constatat că este neîntemeiată, reţinând, că, având în vedere decizia CCR nr. 997/07.10.2008 şi considerentele acesteia, în mod corect a procedat CNCD în prezentul dosar, neputând să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, întrucât hotărârea ar avea efect încetarea aplicabilităţii acestor dispoziţii şi chiar aplicarea prin analogie a unor texte de lege, şi că, prin urmare, în mod corect pârâtul a emis un punct de vedere faţă de sesizarea reclamanţilor conform art. 18 din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte reţine, contar susţinerilor recurentei şi în acord cu judecătorul fondului, că sunt fondate argumentele intimatului CNCD potrivit cărora aspectele semnalate prin petiţie nu pot intra sub incidenţa O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, prin admiterea necompetenţei materiale.

Prin petiţie s-a reclamat ca fiind discriminatorii prevederile art. 38 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 153/2018 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, solicitându-se constatarea situaţiei de discriminare în care se află petenţii ca urmare a aplicării prevederilor acestui articol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79/2018.

Aşadar, ceea ce a reclamat recurenta este posibila interpretare eronată a unor prevederi legale de către reclamatul de discriminare.

Comportamentele discriminatorii la care se referă O.G. nr. 137/2000 nu se identifică cu situaţiile ce reclamă amendamente legislative şi nu provin din modalitatea diferită de interpretare şi aplicare a unor acte normative, ci din raportarea la un criteriu concret de discriminare.

În acord cu statuările Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 809 din 27 noiembrie 2007 şi Deciziile nr. 818, 819, 820 si 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008), Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării investighează, constată şi, implicit, sancţionează fapte de discriminare.

Exercitarea acestor competenţe privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare nu include şi pronunţarea asupra unor aspecte de legalitate sau temeinicie cu privire la situaţia concretă a recurentei şi nici oferirea unor interpretări de principiu sau aplicări concrete a actelor normative incidente.

Pentru a verifica cele susţinute de recurenta-reclamantă în cauza dedusă judecăţii, CNCD este chemat practic să se substituie instanţei judecătoreşti pentru a analiza dacă în situaţia ei interpretarea şi aplicarea prevederilor legale invocate sunt corect realizate de către reclamatul de discriminare.

Or, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională, interpretarea, implicit, aplicarea legii este atributul suveran al instanţelor judecătoreşti în opera de înfăptuire a justiţiei, iar opusul acestei interpretări/aplicări se realizează prin exercitarea căilor de atac.

CNCD nu se putea subroga instanţelor de judecată pentru a da o dezlegare aspectelor de fond ale petiţiei care vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, precum şi consecinţele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta C. împotriva sentinţei civile nr. 221 din 28 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti– secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.