Moral damages award upheld in road-accident claim against Guarantee Fund; claimants' appeal quashed.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, formulând contestaţie împotriva deciziei nr. 19886/02.05.2019 prin intermediul căreia FGA a stabilit acordarea de daune morale şi materiale reclamanţilor în cuantum de 75.097 RON (daune morale) şi 927,89 RON (daune materiale) – B. (mama victimei) şi 29.912 RON (daune morale) – A. (fratele victimei), solicitând instanţei:

(i) anularea în parte a acesteia şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererilor reclamanţilor prin intermediul cărora au solicitat acordarea de despăgubiri cu titlul de daune morale reprezentând contravaloarea a 200.000 euro pentru fiecare dintre aceştia;

(ii) menţinerea acordării de daune materiale în cuantum de 927,89 RON;

(iii) obligarea pârâtei la acordarea pe penalităţi de 0,2% de întârziere conform art. 38 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, dacă aceasta nu îşi îndeplineşte obligaţia la scadenţă, adică începând cu a 11 a zi de la pronunţarea instanţei de judecată asupra cuantumului despăgubirilor, conform art. 37 alin. (4) din Normă;

(iv) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 740 pronunţată la data de 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul anulării în parte a Deciziei nr. 19886/02.05.2019 şi acordării de despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 200.000 euro pentru fiecare dintre recurenţii-reclamanţi conform cererilor nr. x/2017 şi nr. y/2017, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt, în susţinerea căii de atac, se invocă, în esenţă, următoarele motive:

Hotârârea pronunţată de instanţa de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; deşi, aparent hotărârea recurată este motivată, din cuprinsul acesteia nu rezultă argumentele proprii instanţei de fond faţă de probele administrate, care au condus-o la decizia de a respinge cererea de chemare în judecată, respectiv argumentele pe care se sprijină instanţa în afară de înşiruirea unor texte de lege.

Mai mult, instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra capătului 2 de cerere, privind obligarea pârâtului la plata unor penalităţi de întârziere conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

De asemenea, consideră că instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele legale şi nu le-a coroborat cu practica judiciară în materie la momentul analizei evaluării cuantumului despăgubirilor ce ar trebui acordate prin raportare la suferinţa familiei recurenţilor şi, mai mult decât atât, nu s-a raportat la indici cuantificabili sau pe care să îi fi indicat/specificat în concret când a stabilit că valoarea despăgubirilor acordate de intimat este "adecvată".

Referitor la acordarea daunelor morale, arată că, prin decizia nr. 1179 din 11 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia civilă şi de proprietate intelectuală statuează principiul judecării în echitate.

De asemenea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

În cauza Tolstoy Miloslovscky c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În raport de aceste aspecte, în opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de fond nu a efectuat o astfel de analiză a raportului de proporţionalitate şi nu a judecat în conformitate cu respectarea principiului echităţii.

Instanţa de fond în argumentele reţinute pentru pronunţarea sentinţei recurate face trimitere într-adevăr la "criteriile determinante" avute în vedere de FGA la momentul analizării cuantumului despăgubirilor, dar nu şi analizează în concret aceste "criterii".

În speţa de faţă, instanţa de fond s-a considerat pe deplin lămurită strict numai din dosarul administrativ depus de către intimat şi în fapt a achiesat la toate concluziile prezentate de acesta în dosarul administrativ, fără a pune în discuţia părţilor acea analiză a proporţionalităţii prin raportare la atingerea adusă.

Deşi instanţa de fond a reţinut că prin cererea formulată, nu au fost "evidenţiate" legăturile de familie strânse dintre recurenţi şi victimă pentru a-şi proba contestaţia formulată, în opinia recurenţilor, instanţa de judecată trebuia să pornească de la prezumţia unor relaţii strânse de familie, atâta vreme cât recurenţii şi victima locuiau în aceeaşi casă, aveau o viaţă de familie strânsă, bazată pe încredere şi susţinere reciprocă. La momentul decesului victima ava 25 de ani, fiind foarte legată de mamă, trăind cu aceasta în aceeaşi casă, iar fratele acesteia 10 ani.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că soluţia instanţei de fond încalcă şi prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ.

Practica judiciară în materie arată un cuantum mai mare al despăgubirilor în caz de deces din accidente, iar diferenţa considerabilă de valoare a despăgubirii – de aproximativ 3 (ori) mai mic în cazul fratelui, decât în cazul mamei – arată tocmai faptul că intimatul nu a aplicat criterii obiective în analiza valorii acestor despăgubiri.

Din punct de vedere moral nu se poate face o departajare între valoarea despăgubirilor acordate mamei victimei şi valoarea despăgubirilor acordate fratelui victimei, deoarece nu poate fi "calculată" care relaţie de familie are o "valoare" mai mare. Relaţia de familie între frate şi victimă, respectiv între mamă şi victimă este la fel de importantă pentru fiecare dintre aceştia şi consideră că nu pot exista diferenţe între despăgubirile acordate celor doi reclamanţi. Pentru fratele victimei şocul a fost la fel de mare, ca şi pentru mama victimei, pentru frate fiind vorba de persoana cu care îşi împărţea mare parte din zi, care îl ducea la şcoală şi îl sprijinea la teme şi la activităţile extraşcolare, iar pentru mamă, fiind vorba de fiică, de faptul că de 25 de ani trăiau împreună şi, la fel, împreună se întorseseră în ţară pentru o perioadă de câteva zile pentru ca fiica să îşi schimbe actul de identitate care îi expirase. Acesta fusese motivul pentru care se întorseseră în ţară când a avut loc accidentul mortal.

Victima avea o viaţă întreagă înainte, avea posibilitatea întemeierii unei familii, accidentul care i-a curmat viaţa brusc punând familia într-o stare de şoc.

Recurenţii susţin că niciuna dintre aceste circumstanţe nu au fost avute în vedere de instanţa de fond în analiza cererii lor pentru acordarea unui cuantum mai mare al despăgubirilor, nefăcând decât să achieseze la sumele considerate îndestulătoare şi "adecvate" cu titlu de despăgubiri de către intimat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de reclamanţi.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanţii formulând critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite criticile recurenţilor-reclamanţi în condiţiile în care instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi în contextul faptic dat.

Nefondate sunt şi criticile recurenţilor-reclamanţi, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale în privinţa cuantumului despăgubirilor morale acordate către mama şi fratele victimei decedate, reclamanţi în prezentul dosar.

Astfel, se constată că, prin calea de atac exercitată, recurenţii-reclamanţi şi-au manifestat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă, întrucât a menţinut cuantumul daunelor morale acordate acestora de către FGA, susţinând, în esenţă, că instanţa nu ar fi făcut o apreciere proprie a daunelor morale solicitate, prin raportare la dimensiunea prejudiciilor morale efectiv suferite de aceştia.

Înalta Curte reţine că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanţă, conform circumstanţelor particulare, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate şi este necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor reclamanţilor, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce permit, însă, doar verificarea manierei în care criteriile de identificare a prejudiciului moral au fost aplicate de primul judecător, iar nu şi modul în care acesta şi-a exercitat dreptul de apreciere din perspectiva câtimii valorii acordate cu titlu de despăgubire, instanţa de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză.

Potrivit art. 50 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 23/2014 (în temeiul căreia a fost emisă decizia contestată), în caz de deces, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Astfel, în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului (sau de persoanele care au suferit o vătămare de ordin moral ca urmare a evenimentului rutier), importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională a solicitantului despăgubirilor.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de circumstanţele factuale concrete, instanţa de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că reprezintă o compensaţie echitabilă suma acordată cu titlu de daune morale mamei victimei (de 75.097 RON), ca şi fratelui acesteia (29.912 RON), apreciind, totodată, că oricare ar fi cuantumul daunelor morale, nu poate fi în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse reclamanţilor prin decesul fiicei, respectiv surorii lor, o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se urmăreşte prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, prin producerea unor suferinţe psihice/emoţionale imposibil de determinat cu exactitate. Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Or, aspectele invocate de recurenţii-reclamanţi au fost supuse în această formă controlului de legalitate în faţa primei instanţe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

Faptul că, în urma unei astfel de verificări, prima instanţă a concluzionat că sumele acordate reclamanţilor de titlu de daune morale reprezintă un cuantum rezonabil, nu înseamnă că judecătorul fondului a desconsiderat principiile incidente în materia acordării daunelor morale, printre care şi principiul proporţionalităţii raportat la atingerea adusă, în contextul în care au fost avute în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum şi intensitatea şi gravitatea unei astfel de atingeri.

Instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenţii-reclamanţi, astfel că argumentele de ordin critic ale recurenţilor-reclamanţi privind temeinicia stabilirii cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.

În concluzie, nu se poate reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau interpretat greşit dispoziţiile de drept material incidente, cuantumul daunelor morale acordate reprezentând o reparaţie echitabilă şi efectivă, fără a conduce la o îmbogăţire fără justă cauză şi la o comercializare a sentimentelor de afecţiune.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi privind nepronunţarea asupra penalităţilor solicitate, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite. Penalităţile de întârziere solicitate nu pot fi acordate de către FGA, deoarece, temeiul invocat, respectiv art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, îl priveşte pe Asigurător, nu pe FGA.

În concluzie, hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual reţinut.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 740 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.