Insolvency insurance claim: 90-day filing deadline runs from birth of debt, not appellate finality

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 5 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 18063/16.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care s-a respins solicitarea sa de plată a sumelor stabilite prin decizia nr. 1203/A din 12.04.2017 pronuţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014 şi obligarea pârâtului la plata sumelor stabilite prin hotărârea mai sus menţionată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 221 pronunţată la data de 5 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers procedural.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, prin aceea că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că sentinţa pronunţată de Judecătoria Buftea a rămas definitivă la data expirării termenului de declarare a apelului. Or, la acest moment, respectiv al pronunţării Judecătoriei Buftea cu privire la despăgubirile acordate, nu avea o creanţă certă, dreptul de creanţă nu era născut. Dreptul său de creanţă s-a născut în momentul în care a primit comunicarea hotărârii instanţei de apel pentru a o pune în executare, respectiv a avut posibilitatea să îşi poată valorifica dreptul de creanţă.

Prin cererea de chemare în judecată a arătat că cererea de despăgubire a fost introdusă în termen la FGA, în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât data naşterii dreptului de creanţă este data la care a primit comunicarea hotărârii Tribunalului Ilfov, respectiv la 15.03.2018. Sub nicio formă nu a invocat hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A., aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, o astfel de situaţie nefiind aplicabilă speţei de faţă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, atunci când a apreciat că despăgubirile acordate de instanţa de judecată au rămas definitive la expirarea termenului de exercitare a apelului, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. şi nu la data pronunţării instanţei de apel.

Art. 14 din Legea nr. 213/2015 precizează faptul că cererea se formulează în 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Or, în situaţia de faţă este aplicabilă teza a doua din textul de lege, respectiv cererea se depune în 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

Dreptul său de creanţă s-a născut ulterior deschiderii procedurii de faliment din 17.03.2017, respectiv la data de 15.03.2018, când a primit comunicarea hotărârii definitive a Tribunalului Ilfov, pronunţată în şedinţa din 12.04.2017 şi care stabilea cuantumul despăgubirilor.

Aşadar, eronat instanţa de fond reţine că cererea de despăgubire trebuia depusă în 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. şi că reclamantul are o creanţă născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Dimpotrivă, creanţa sa este născută ulterior deschiderii procedurii falimentului, aşa cum a arătat în precedent.

Totodată, instanţa menţionează în mod greşit că reclamantul a depus cererea de plată la FGA în data de 31 iulie 2018, în condiţiile în care cererea a fost depusă în data de 12.06.2018, aşa cum rezultă din documentele existente la dosar.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 18063/16.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a fost respinsă, prin reţinerea tardivităţii, cererea sa de plată nr. x/12.06.2018.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant critică soluţia pronunţată de instanţa de fond, criticile formulate fiind circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată critica expusă în contextul acestui motiv de recurs, întrucât sentinţa nu cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, în sensul indicat de recurentul-reclamant. În realitate, nemulţumirea părţii, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, din perspectiva termenului de formulate a cererii de plată, aspect ce se subsumează cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizat din această perspectivă.

Trecând la analiza acestui caz de casare, se observă că hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind, aşadar, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că între intimatul-pârât FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar şi previzibil, momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul reclamantului de la data producerii evenimentului asigurat ce a determinat naşterea dreptului la despăgubire.

Or, stabilirea dreptului de creanţă certă al recurentului-reclamant şi a consecinţelor evenimentului rutier ce a avut loc la data de 03.11.2013 din culpa conducătorului auto x, asigurat la S.C. B. S.A., rezultă din cuprinsul sentinţei civile nr. 243/27.01.2016, rămasă definitivă la data de 12.04.2017. Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 şi alin. (2) C. proc. civ., sunt definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs, iar data rămânerii definitive a acestor hotărâri este data pronunţării.

Aşa fiind, în cauză, acest din urmă moment poate fi considerat data naşterii creanţei de asigurare de la care trebuie calculate cele 90 de zile prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată.

Înalta Curte constată că faţă de asigurătorul B. s-a deschis procedura de faliment prin hotărârea pronunţată de Tribunalul Sibiu la data de 16.02.2017, în Dosarul nr. x/2016, definitivă la data de 17.03.2017, creanţele ce fac obiectul prezentei cauze fiind creanţe născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de naşterii dreptului, respectiv de la data de 12.04.2017.

Având în vedere că cererea de despăgubire a fost depusă de reclamant la data de 12.06.2018 (iar nu la data de 31.07.2018, cum din eroare s-a menţionat în finalul considerentelor primei instanţe), rezultă că aceasta a fost formulată cu nerespectarea termenului legal de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 221 din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.