Union affiliation discrimination: failure to prove causal link and comparability under O.G. 137/2000

Şedinţa publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2019 din 9 decembrie 2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Ştefan cel Mare, judeţul Neamţ a chemat în judecată Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în contradictoriu cu care a solicitat anularea hotărârii nr. 769 din 30 octombrie 2019 şi a sancţiunii contravenţionale de 1.000 RON aplicată pentru săvârşirea faptelor de discriminare şi hărţuire prevăzute de art. 2 alin. (5) lit. b), d) şi g) din O.G. nr. 137/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 38/2020 din data de 02.07.2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinare, soluţionarea cauzei fiind declinată Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.07.2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1319 pronunţată la data de 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Ştefan cel Mare, prin primar, şi a anulat hotărârea nr. 769/30.10.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Ştefan cel Mare, cu consecinţa menţinerii hotărârii nr. 769/30.10.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului, a arătat în esenţă că, prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, al cărui conţinut este redat în cuprinsul cererii de recurs, se poate considera discriminare o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept.

Susţine că în conformitate cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Prin urmare, se poate reţine existenţa diferenţierii în situaţiile în care persoane aflate în situaţii similare sunt tratate diferit sau dacă persoanele aflate în situaţii diferite sunt tratate în mod identic.

Concluzionează recurenta că în raport la situaţia de fapt expusă pe larg în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu există legătură de cauzalitate între actele de discriminare imputate şi criteriul interzis.

În plus, instanţa de fond arată că noţiunea de "convingeri" din textul O.G. nr. 137/2000 nu trebuie confundată cu înţelesul comun, iar din acest motiv nu există legătură de cauzalitate între criteriul interzis şi actele de discriminare imputate, însă atâta timp cât actul normativ nu dă o altă definiţie acestei noţiuni este evident că trebuie avut în vedere semnificaţia obişnuită a termenului.

Mai arată recurenta şi faptul că instanţa de fond a preluat întocmai toate apărările reclamantei fără să arate care sunt motivele pentru care a înlăturat argumentele şi înscrisurile depuse de recurentă în susţinerea petiţiei

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Ştefan cel Mare a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nul, iar cel întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deşi este invocat, acest motiv de recurs nu este însoţit de argumentele prin care să se demonstreze în care dintre ipotezele reglementate de textul legal mai sus menţionat s-ar încadra critica de nelegalitate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte menţiuni prevăzute cu caracter imperativ, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze de nelegalitate, de natură să atragă casarea unei hotărâri judecătoreşti, însă simpla invocare a acestui articol nu este de natură a conduce la concluzia că cerinţa imperativă a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. a fost îndeplinită în cauză de către recurenta-pârâtă.

Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate pe acest motiv de critică, recursul nu se poate limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cerinţa legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale şi indicarea pretinselor greşeli de judecată săvârşite de instanţă, cerinţă nerespectată de către recurentă cu ocazia invocării acestui prim motiv de recurs, ceea ce conferă susţinerilor recurentei doar o aparenţă de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate pe acest motiv de recurs.

Prin urmare, sancţiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre menţiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) şi c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispoziţiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, va anula recursul din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aminteşte Înalta Curte că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere faptul că prima instanţă a făcut o interpretare şi o aplicare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, argumentele prezentate de recurentă nu-şi găsesc fundamentarea în cadrul legal aplicabil litigiului dedus judecăţii.

În raport de limitele învestirii instanţei de recurs, astfel cum au fost acestea trasate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că aspectul ce se solicită a fi analizat este, în esenţă, nereţinerea de către prima instanţă a legăturii de cauzalitate între conduita angajatorului şi un criteriu interzis, în sensul că în raport de prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 se poate considera discriminare o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept.

Prin cererea de recurs s-a susţinut şi faptul că instanţa de fond a preluat întocmai toate apărările reclamantei fără să arate care sunt motivele pentru care a înlăturat argumentele şi înscrisurile depuse de recurentă în susţinerea petiţiei, susţineri lipsite de suport, atâta vreme cât prima instanţă a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, astfel că prin invocarea unor astfel de argumente în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de recurenta-pârâtă.

În continuare, aminteşte instanţa de control judiciar că, prin raportare la prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- existenţa unui tratament diferenţiat manifestat, prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţa (existenţa unor persoane sau situaţii aflate in poziţii comparabile);

- existenta unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) criteriile de discriminare sunt: rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria sociala, convingerile, sexul orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea ca virusul HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată precum şi orice alt criteriu;

- tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate şi necesare.

Aşa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective şi rezonabile, sau ea se poate reţine atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, a unor persoane aflate în situaţii comparabile sau aflate în situaţii diferite, necomparabile.

Potrivit definiţiei "discriminării", tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Prin urmare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.

Pentru a fi în prezenţa unei acţiuni de discriminare trebuie să avem două situaţii comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit datorită unui criteriu. Acest criteriu trebuie interpretat în sensul existenţei sale, ipso facto şi constituind mobilul principal al actului sau faptului discriminatoriu. In situaţia inexistenţei, nu ar determina săvârşirea discriminării. Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge din faptul că diferenţa de tratament este determinată de existenta unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus şi criteriul interzis de lege.

În cauză, se constată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legii, reţinând în esenţă că pentru a putea fi calificate ca şi faptă discriminatorie ce poate îmbrăca formă contravenţională, trebuie să îndeplinească cumulativ cele patru condiţii anterior arătate.

Dacă fapta reţinută de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării drept criteriu de discriminare este reprezentată de convingerile recurentei pârâte prin afilierea la un sindicat, pe cale de consecinţă recurenta este chemată să facă dovada legăturii de cauzalitate între actele de discriminare imputate, tratamentul diferenţiat, şi criteriul interzis, dovadă care însă în cauză nu a fost făcută, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, respectiv recurenta pârâta A. a făcut o simplă afirmaţie, nesusţinută din punct de vedere probatoriu, iar Consiliul a reţinut legătura de cauzalitate, fără a o motiva prin raportare la probele administrate.

Din această perspectivă, cu trimitere la dispoziţiile art. 2 şi art. 7 din O.G. nr. 137/2000, în mod temeinic instanţa de fond a reţinut că CNCD nu a stabilit îndeplinirea condiţiilor cumulative pentru ca fapta să fie calificată ca fiind discriminare, respectiv nu a stabilit dacă la nivelul aparatului propriu al primarului comunei Ştefan cel Mare mai există salariaţi – funcţionari publici sau personal contractual, care să fie afiliaţi unui sindicat şi care să-şi fi exprimat convingerile legate de acest aspect şi nici dacă recurenta pârâtă şi-a exprimat convingerile sindicale, convingeri care să fi determinat o atitudine de discriminare şi hărţuire din partea primarului.

Dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stipulează că persoana interesată va prezenta în faţa CNCD fapte pe baza cărora să poată fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

În raport de aceste dispoziţii legale, constată Înalta Curte că judecătorul de primă instanţă în baza probatoriului administrat în cauză, în mod corect a reţinut că prezumţia instituită de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 a fost răsturnată de către persoana reclamată.

Pentru a se stabili existenţa unei forme de discriminare trebuie să se facă atât dovada unui tratament nefavorabil, cât şi a unei situaţii de comparaţie, precum şi a lipsei unei împrejurări care să justifice obiectiv discriminarea sau, după caz, a incidenţei efectelor pronunţat nefavorabile asupra unui grup protejat.

Prin urmare, tratamentul nefavorabil devine un factor relevant la stabilirea discriminării numai atunci când este nefavorabil prin comparaţie cu cel aplicat unei alte persoane aflate într-o situaţie similară sau, după caz, într-o situaţie diferită, când, practic, tratamentul este nefavorabil nu pentru că diferă, ci pentru că, fiind acelaşi, produce efecte resimţite diferit de oameni aflaţi în situaţii diferite.

În concluzie, pentru reţinerea unei fapte de discriminare este esenţial să se demonstreze existenţa unui termen sau a unei situaţii de comparaţie, respectiv fie o persoană aflată în situaţii similare, diferenţa principală dintre cele două persoane fiind "criteriul protejat" (a se vedea, cu titlu de exemplu, Hotărârea CEDO din 18 februarie 1991, pronunţată în cauza Moustaquim vs. Belgia), fie o persoană aflată în situaţii diferite .

Cât priveşte susţinerile referitoarea la noţiunea de "convingeri", Înalta Curte reţine că oricât de abstractă este noţiunea de "convingeri", recurenta este cea care trebuia să dovededească care au fost acele convingeri care i-au adus un tratament pretins diferit prin raportare la colegii acesteia, colegi cu care aceasta se află în situaţia de comparabilitate aptă a fi examinată de către instanţa de judecată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii iar hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurenta pârâtă A. şi va respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de aceeaşi recurentă împotriva sentinţei civile nr. 1319 din 30 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă A. din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare de intimatul reclamant Unitatea Administrativ Teritorială Ştefan cel Mare prin primar.

Anulează motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. formulat de recurenta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1319 din 30 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge ca nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de recurenta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1319 din 30 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2023.