Competition Council fine suspension denied for failure to prove serious doubt of legality

Şedinţa publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 17.05.2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, suspendarea executării Deciziei nr. 90 din 2 decembrie 2021 emise de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1357 din 30 iunie 2022, Curtea a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca nefondată, şi a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în sumă de 2.902 RON achitată cu OP nr. x/06.06.2022 emis de B..

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi suspendarea executării Deciziei nr. 90 din 2 decembrie 2021 emise de pârât sau trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

După ce a prezentat cele reţinute de prima instanţă, a susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că, încă de la începutul considerentelor, instanţa de fond şi-a conturat soluţia pe care urma să o pronunţe, întrucât a avut îndoieli cu privire la urgenţa măsurii suspendării executării actului administrativ.

Un astfel de motiv este străin de natura pricinii, fiind irelevant timpul scurs de la emiterea actului şi până la contestarea acestuia.

A mai arătat recurenta că, mai întâi, Curtea a reţinut că nu se poate analiza care sunt diferenţele în sensul Regulamentului (CE) 1308/2013 între "asociaţiile de producători" şi "asociaţiile de fermieri", concluzionând apoi că nu există diferenţe între acestea.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, a apreciat recurenta că instanţa a reţinut că este puţin probabil ca o instanţă să poată aprecia o încălcare sau nu a dreptului UE, caracterizat de o complexitate deosebită, la nivel de aparenţă, într-o procedură cum este cea a suspendării executării deciziei Consiliului Concurenţei. Prin acest considerente, instanţa a statuat ab initio că nu va putea pronunţa o hotărâre favorabilă, fiind evident că a pornit de la premisa că nu poate sau nu are competenţa să reţină aparenţa de nelegalitate întemeiată pe dreptul UE.

Însă, o complexitate a dreptului UE incident în cauză constituie un argument de admitere a cererii de chemare în judecată, întrucât naşte îndoiala legitimă asupra modului în care acesta a fost interpretat şi aplicat de către Consiliul Concurenţei, complexitatea cauei sau a legislaţiei incidente neputând constitui un motiv pentru care instanţa să aleagă soluţia simplă, a respingerii acţiunii, mai uşor de motivat.

Instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate de părţi, conform art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii legale care au fost încălcate de instanţa de fond.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea este dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 2 alin. (1) lit. r), ş) şi t) din Legea nr. 554/2004 şi art. 209, art. 206, art. 152 şi urm. şi art. 156 şi urm. din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, art. 4 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013, art. 39-44 din TFUE, şi cu încălcarea interpretării oficiale pe care CJUE a dat-o, prin Hotărârea din Cauza C-671/15, art. 101 din TFUE şi Regulamentului 1234/2007.

Curtea a reţinut că nu se poate analiza în cadrul acestei proceduri dacă sunt diferenţe în sensul Regulamentului (UE) 1308/2013 între asociaţiile de producători şi asociaţiile de fermieri.

Instanţa a folosit o terminologie greşită de asociaţie de producători în locul celei de organizaţie de producători, care a contribuit la convingerea instanţei că nu ar exista o diferenţiere între organizaţiile de producători şi asociaţiile de fermieri, hotărârea încălcând art. 152 şi urm. şi art. 209 din Regulamentul (UE) 1308/2013 întrucât acestea reglementează în mod expres organizaţiile de producători. Judecătorului nu îi este permis să adauge la norma legală şi să stabilească o altă terminologie, precum cea de asociaţie de producători, utilizată de instanţa de fond, de natură a crea o confuzie care conduce la o soluţie nelegală.

Instanţa de fond nu a sesizat faptul că art. 42 din TFUE stabileşte regula generală conform căreia normele de concurenţă nu sunt aplicabile producţiei şi comercializării produselor agricole. Aparenţa de drept este că normele de concurenţă nu sunt aplicabile în acest domeniu decât în măsura stabilită de art. 206 din Regulamentul (UE) 1308/2013, iar instanţa nu a analizat aparenta neîntrunire a condiţiilor prevăzute de articolul menţionat.

A mai apreciat recurenta că instanţa a interpretat greşit art. 209 din Regulamentul (UE) 1308/2013, când a statuat că acesta se aplică numai fermierilor şi asociaţiilor de fermieri care au ca obiect de activitate producţia sau vânzarea în comun a produselor agricole, şi a încălcat art. 209 şi urm. din Regulament când a statuat că art. 209 nu face deosebire între fermieri şi producători, considerentul instanţei reprezentând o pură speculaţie. Nici instanţa şi nici Consiliul Concurenţei nu au fost în măsură să indice un text legal care să prevadă obligaţia asociaţiilor de fermieri de a fi recunoscute în prealabil pentru a putea invoca şi beneficia de prevederile art. 209 din Regulemant.

Hotărârea recurată încalcă şi art. 53 din Constituţie şi art. 6 din CEDO, exerciţiul unui drept putând fi restrâns numai prin lege, prin dispoziţii exprese, clare, neechivoce, nefiind legală motivarea instanţei că, în absenţa unei norme exprese şi neechivoce, se poate reţine, pe cale de interpretare generală, că asociaţiilor de fermieri nerecunoscute le este îngrădit exerciţiul drepturilor ce decurg din art. 209 din Regulamentul (UE) 1308/2013.

A mai arătat recurenta că hotărârea este contrară şi art. 152 şi urm. din Regulament, prin care legiuitorul european a înţeles să definească şi să restrângă atât activităţile pe care le desfăşoară organizaţiile de producători, statutul acestora dar şi condiţiile în care pot fi recunoscute, spre deosebire de asociaţiile de fermieri, pentru care nu se impune vreo condiţie privind constituirea şi funcţionarea lor.

Din Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu cu privire la aplicarea normelor UE în materie de concurenţă în sectorul agricol şi Documentul de lucru care însoţeşte acest raport, rezultă fără echivoc atât faptul că asociaţiile de fermieri sunt distincte faţă de organizaţiile de producători, cât şi faptul că asociaţiile de fermieri nu sunt supuse recunoaşterii prevăzute pentru asociaţiile de fermieri.

A mai susţinut recurenta că hotărârea este dată cu încălcarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 24 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, când instanţa a reţinut că ar avea îndoială asupra cererii reclamantei prin prisma formulării acţiunii la mai bine de 6 luni de la emiterea deciziei.

În opinia recurentei sentinţa este dată cu încălcare normelor de drept material şi nemotivată sub aspectul considerentelor referitoare la paguba iminentă, motiv de casare prevăzut de pct. 6 şi pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Decizia atacată descurajează fermierii să fie sau să devină membrii UCPR şi îi împiedică să transmită informaţii către UCPR, context în care pericolul iminent este ca UCPR să rămână fără membri contizanţi, să nu mai obţină informaţiile necesare atingerii obiectivelor politicii agricole comune şi, din acest motiv, să fie înregistrat un declin al producţiei de ouă.

În mod nelegal, instanţa a reţinut că ar trebui ca UCPR să fie producător sau să comercializeze ouă pentru a se dovedi paguba iminentă.

UCPR nu mai poate îndeplini politicile agricole comune şi nu îşi mai poate asuma respectarea Protocolului pentru asigurarea rezervelor de stat şi a limitelor de preţuri ale ouălor încheiat cu Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale, nici sub aspectul cantităţilor şi nici sub aspectul preţului la ouăle de consum rechiziţionabiile şi nici încheierea altui Protocol.

Sub aspectul evoluţiei producţiei de ouă, instanţa de fond nu a motivat de ce nu a ţinut cont de graficele detaliate ale producţiei de ouă de consum, care probează evoluţia pozitivă în perioada în care UCPR a putut să urmărească îndeplinirea politicilor agricole comune.

Astfel, instanţa nu a motivat de ce a respins argumentele referitoare la perturbarea previzibilă a funcţionării unei autorităţi publice (Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale) şi a unui serviciu public (aprovizionarea cu ouă de consum ale populaţiei) în condiţiile suprapunerii măsurii contestate cu circumstanţele speciale invocate şi probate cu înscrisuri cu caracterul lor notoriu (criza alimentară, criza energetică, criza din domeniul transporturilor, criza carburanţilor, seceta, războiul din Ucraina) şi cu prezumţii judiciare.

4. Apărările formulate de intimatul-pârât

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în materie şi a actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., reţinând în acest sens, în acord cu instanţa de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la decizia a cărui suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării.

5.1. Referitor la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., sub imperiul acestei norme de drept se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Or, recurenta-reclamantă nu a indicat ce normă de procedură ar fi încălcat instanţa în adoptarea soluţiei, astfel că instanţa de control judiciar nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Recurenta a invocat faptul că instanţa ar fi reţinut complexitatea deosebită a dreptului unional şi că nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate de părţi. Însă aceste critici se pot subsuma, eventual, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, însă, după cum se va arăta în continuare, nu este incident în cauză.

5.2. Astfel, referitor la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., verificând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că cererea de suspendare nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, motivarea hotărârii recurate permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la unui proces echitabil.

Cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

5.3. De altfel, după cum se va arăta în continuare, instanţa de control judiciar validează soluţia primei instanţe, constatând că nu poate fi reţinut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 şi 15 atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Va putea fi suspendată executarea unui act administrativ unilateral numai în situaţia în care instanţa va constata îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

5.3.1. Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013 şi nr. 3019/2015), Înalta Curte a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare) etc.

În prezenta cauză nu se regăseşte niciuna din aceste "împrejurări vădite", argumentele recurentei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte reţine că nu este suficient ca reclamanta să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalităţii actului.

Aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu uşurinţă la nivelul aparenţelor.

Fără a relua considerentele instanţei de fond, care a făcut o analiză exhaustivă a argumentelor invocate de părţi, în limitele procedurii vizând suspendarea executării unui act administrativ, se constată că susţinerile recurentei-reclamante, reiterate în recurs, expuse detaliat la pct. 2 al prezentei decizii – referitoare, în esenţă, la interpretarea eronată/încălcarea 209, art. 206, art. 152 şi urm. şi art. 156 şi urm. din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, art. 4 lit. a) din Regulamentul (UE) nr. 1307/2013, art. 39-44 din TFUE şi, implicit, la stabilirea aspectului dacă A. poate beneficia de derogările/excepţiile prevăzute de art. 209 al Regulamentului (UE) 1308/2013 – reprezintă veritabile critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acţiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiţiei cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raţionament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului care priveşte examinarea legalităţii.

Criticile sale excedează analizei instanţei învestite cu cererea de suspendare în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat. Verificarea acestor aspecte presupune administrarea unui probatoriu complex şi a antamării/analizării fondului legalităţii actului emis de Consiliul Concurenţei.

Or, în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se pot pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.

Astfel, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei-reclamante, pe care le-a subsumat eronat, după cum s-a arătat mai sus, motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., privind o aşa-zisă denegare de dreptate. Înalta Curte apreciază că o presupusă denegare de dreptate nu se poate încadra în acest motiv de recurs, ci, eventual, în motivul privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prevăzut de pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, nu se poate reţine că prima instanţă ar fi refuzat să judece, să analizeze legalitatea actului administrativ, ci, după cum s-a consemnat anterior, în mod corect a constatat că aspectele invocate de recurentă nu sunt apte să dovedească existenţa condiţiei cazului bine justificat.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-reclamante, referitoare la folosirea unei terminologii greşite de către prima instanţă, care ar fi folosit termenul de asociaţie de producători în locul termenului de organizaţie de producători, nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare.

Nu se poate afirma că instanţa ar fi adăugat la lege şi că ar fi stabilit o altă terminologie, de vreme ce, după cum s-a argumentat anterior, analiza incidenţei art. 152 şi urm. şi art. 209 din Regulamentul (UE) 1308/2013, din perspectiva faptului dacă UCPR beneficiază de exceptările de la art. 101 alin. (1) TFUE şi dacă este necesar a fi recunoscută ca atare, presupune antamarea fondului cauzei şi, implicit, a aspectelor vizând anularea deciziei a cărei suspendare se solicită.

5.3.2. În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Înalta Curte apreciază că, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nu se mai impune analizarea criticilor recurentei-reclamante referitoare la condiţia prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

5.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este motivată şi dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1357 din 30 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.